o lectură destul de frisonantă acest truman capote, rămas foarte în urmă pe lista mea de lecturi- noroc cu frati miu şi biblioteca lui, dar şi cu mine, care n am avut chef de librării din care să mi cumpăr invariabil toate tâmpeniile. frisonantă o fi fost şi datorită (?) răcelii cu care mă lupt de o săptămână, mai abitir decât o făcut o Făt frumos cu Balaurul cu 3 capete. Răceala sau nu m a făcut să devorez multele pagini ale romanului de crimă construit cu tenacitate şi exactitate de unul dintre cei mai controversaţi scriitori de investigaţie americani.
cum n are rost să mai comentez subiectul şi cartea, apăs doar pe imaginea cea mai vie, lăsată mie de paginile ei: cele două pisici cenuşii, jigărite, pe care le vede zilnic perry din celula sa de dinaintea procesului din kansas city. ele îşi fac rost de o masă frugală, căutînd să scoată păsările moarte din grilajul maşinilor parcate. cred că este cea mai bună şi restrânsă metaforă pentru viaţa şi destinul sumbru al criminalilor familiei clutter.
mi s a părut, iarăşi, fascinant, felul în care reuşeşte capote să te facă să ţi schimbi sentimentele o dată la 3 pagini, făcându le să atârne când nemilos, când oarecum suav deasupra capetelor celor 2 criminali. în aceste condiţii, parcă nu mai e aşa uşor să te revolţi în faţa declaraţiei celui mai controversat jurat al procesului, la întrebarea "ce părere aveţi de pedeapsa cu moartea?". el a răspuns ceva de genul " în principiu nu sunt de acord, dar în acest caz..."
totuşi, fără a merge cu cercetările prea departe, ci doar luând de bune paginile lui capote, care cuprind declaraţiile aproape ORICUI, tind să cred că dacă un om - perry smith - a fost în stare să ucidă lejer 4 persoane " doar" fiindcă a avut un conflict legat de curaj şi atitudine cu complicele său găinar, pedofil şi cu gura mare, - dick hitcock - poate că n ar fi indicat să pedepsim mintea dezaxată prin extincţia corpului, fiindcă nu ne foloseşte la nimic. nişte mai atente cercetări psihiatrice, refuzate de tribunal în cazul celor 2, ar fi ajutat mai mult. în plus, chiar dacă s a acţionat pe principiul " ochi pentru ochi", oricum au fost 2 perechi de ochi prea puţin, după cum remarcă, citat de capote, un alt personaj minimal al cărţii.
la vremea aceea, america o fi respirat mai liniştită, la gândul că 2 criminali - oricumdeja ferecaţi - au fost scoşi pe uşa din dos a lumii. sper, totuşi, că unii s au întrebat şi dacă nu cumva o cercetare pe cât posibil de minuţioasă a abisurilor lui smith şi hitcock, ne ar fi ajutat să ne descurcăm cu ceilalţi. cei vii şi rămaşi în ea.
catalogul lecturilor mele haotice continuă cu o pastilă de bun simţ despre gaudi - de la cotidianul. farmecul formelor şi volumelor sale, ca şi acele trencadis uluitoare, mă fac să mi doresc cu ardoare o călătorie la barcelona - mereu amânată, ca şi roma, din acele cauze...
mai păstrez alături o broşură rembrandt, care urmează să mă ajute să hotărăsc dacă voi face sau nu călătoria la amsterdam - contractată în condiţii nefericite mie.
o lectură foarte grea, dar încăpăţânată, datorez Confesiunilor unui opioman, de Quincey.
datorez o re citire Micului prinţ, poate fiindcă, dincolo de întâlnirile prea rare, simt mereu zîmbetul Mădălinei. Am regăsit la ea, clipind, bucăţele din carte. Mi le am reamintit şi înviat, la fel ca pedalarea pe bicicletă, după câteva scufundări în apa totuşi limpede a sufletului meu.
Mda, păi nici eu nu mai ştiu ce şi cum. Doar că transpir ca un cal şi am temperatură.
Se afișează postările cu eticheta în curs. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta în curs. Afișați toate postările
6.9.09
21.7.08
În curs de...
M a bătut cineva mai insistent la cap să încerc să scriu o carte. Nu ştiu de ce, dar am impresia că m am cam lăsat dusă de nas şi am început să scriu la ea. Nu ştiu dacă o s o termin sau cât o să mai fiu entuziastă în a scrie la ea. Acesta e un fragment de pe undeva din. Nu l recomand posesorilor de sensibilităţi, gen părinţi.
Am avut apoi 19 ani şi nimic în cap, numai poveşti. Viaţa mi se părea atunci exact ca şi cartierul Berceni, o mare şi, ulterior, sordidă necunoscută. Într-una din serile de la 19 ani am nimerit în cartierul acela. Îi respect de atunci, cu o oarecare teamă, statutul de oraş în oraş. Am coborât înfuriată sau alintată dintr-o maşină şi m-am pomenit la nicăieri. Habar n-aveam unde să mă duc şi ce să fac, telefoane la purtător nu existau pe vremea aceea şi, din câte-mi amintesc, nici bani suficienţi pentru vreun taxi. Am plecat pe jos îndârjită, cu bărbia în piept, fără să-mi pese că maşina mă urmărea încet, încercând să mă protejeze şi să mă aducă din nou în sânul ei încălzit de tutun şi respiraţie de bărbaţi tineri. În cele din urmă m-au dat dracului şi au plecat înapoi, chiuind. Am fost mereu mult mai încăpăţânată decât cei care-mi cereau ceva ce eu nu voiam să dau. Sunt şi astăzi o fire severă şi nu cedez nici un centimetru din gândurile sau opiniile lungi şi puternic înşurubate în mine. Rareori, când o fac, am un singur motiv. Vreau să văd dacă sunt în stare să-mi adorm singură raţiunea. De vreo două ori era să nu se mai trezească.
Ca atunci când m-am urcat într-o altă maşină, în momentul acela greşit, care m-a surprins, lipsită de apărare, pe stradă, înainte de prânz. I-a trebuit mamei smântână. În colţul străzii mele a oprit maşina aceea mică, veche şi albă din care s-a aruncat afară cel mai frumos zâmbet din lume. Ani întregi mi-a stricat nopţile o singură secundă, o nenorocită de secundă în care eu şi zâmbetul a trebuit să ne aflăm, desprinşi, în aceeaşi lume de vis. Până si biserica în care am fost botezată a întors privirea în altă parte. M-am urcat în maşină, amuţită de acel surâs, pe care l-am lăsat să mă sărute. De când îmi doream să fac asta, mi-a şoptit fericit, şi m-a dat jos din maşină 20 de metri mai încolo, să cumpăr smântână. De câţi metri are nevoie, ca să se producă, un accident fatal ? De câţi ar fi nevoie ca să putem frâna? N-am făcut decât să mă las adormită o clipă, de nişte buze senine, deasupra cărora ochii străluceau căprui de poftă. Mulţi ani, chiar şi de atunci încolo, m-am simţit apărată de răceala şi rigiditatea mea interioare, fără să-mi dau seama că de fapt iasca arde mult mai uşor , dacă întâlneşte, din greşeală, momentul potrivit. Au urmat zile şi nopţi neîndurătoare. Bărbatul acela era 6 luni cu cineva şi alte 6 luni singur. Se comporta ca noaptea polară şi cu mine. Erau zile întregi când îl chemam şi auzeam „mâine”. Când venea, părea cel mai fericit om din lume, dar când pleca cred că era cel mai fericit. Îl şoca tot timpul ciudata mea capacitate de a pleca în altă parte sau de a fi altcineva. Pe mine mă uimea propria-mi disponibilitate de cameleon. Până când ajungeam în pat. M-am strâns prima oară toată, am făcut febră şi mi-a fost rău, pentru că el a vrut să ne condimenteze cu puţină violenţă. De atunci, respectuos ca în faţa unui bolnav cu nervii slabi, n-a mai încercat.
Am avut apoi 19 ani şi nimic în cap, numai poveşti. Viaţa mi se părea atunci exact ca şi cartierul Berceni, o mare şi, ulterior, sordidă necunoscută. Într-una din serile de la 19 ani am nimerit în cartierul acela. Îi respect de atunci, cu o oarecare teamă, statutul de oraş în oraş. Am coborât înfuriată sau alintată dintr-o maşină şi m-am pomenit la nicăieri. Habar n-aveam unde să mă duc şi ce să fac, telefoane la purtător nu existau pe vremea aceea şi, din câte-mi amintesc, nici bani suficienţi pentru vreun taxi. Am plecat pe jos îndârjită, cu bărbia în piept, fără să-mi pese că maşina mă urmărea încet, încercând să mă protejeze şi să mă aducă din nou în sânul ei încălzit de tutun şi respiraţie de bărbaţi tineri. În cele din urmă m-au dat dracului şi au plecat înapoi, chiuind. Am fost mereu mult mai încăpăţânată decât cei care-mi cereau ceva ce eu nu voiam să dau. Sunt şi astăzi o fire severă şi nu cedez nici un centimetru din gândurile sau opiniile lungi şi puternic înşurubate în mine. Rareori, când o fac, am un singur motiv. Vreau să văd dacă sunt în stare să-mi adorm singură raţiunea. De vreo două ori era să nu se mai trezească.
Ca atunci când m-am urcat într-o altă maşină, în momentul acela greşit, care m-a surprins, lipsită de apărare, pe stradă, înainte de prânz. I-a trebuit mamei smântână. În colţul străzii mele a oprit maşina aceea mică, veche şi albă din care s-a aruncat afară cel mai frumos zâmbet din lume. Ani întregi mi-a stricat nopţile o singură secundă, o nenorocită de secundă în care eu şi zâmbetul a trebuit să ne aflăm, desprinşi, în aceeaşi lume de vis. Până si biserica în care am fost botezată a întors privirea în altă parte. M-am urcat în maşină, amuţită de acel surâs, pe care l-am lăsat să mă sărute. De când îmi doream să fac asta, mi-a şoptit fericit, şi m-a dat jos din maşină 20 de metri mai încolo, să cumpăr smântână. De câţi metri are nevoie, ca să se producă, un accident fatal ? De câţi ar fi nevoie ca să putem frâna? N-am făcut decât să mă las adormită o clipă, de nişte buze senine, deasupra cărora ochii străluceau căprui de poftă. Mulţi ani, chiar şi de atunci încolo, m-am simţit apărată de răceala şi rigiditatea mea interioare, fără să-mi dau seama că de fapt iasca arde mult mai uşor , dacă întâlneşte, din greşeală, momentul potrivit. Au urmat zile şi nopţi neîndurătoare. Bărbatul acela era 6 luni cu cineva şi alte 6 luni singur. Se comporta ca noaptea polară şi cu mine. Erau zile întregi când îl chemam şi auzeam „mâine”. Când venea, părea cel mai fericit om din lume, dar când pleca cred că era cel mai fericit. Îl şoca tot timpul ciudata mea capacitate de a pleca în altă parte sau de a fi altcineva. Pe mine mă uimea propria-mi disponibilitate de cameleon. Până când ajungeam în pat. M-am strâns prima oară toată, am făcut febră şi mi-a fost rău, pentru că el a vrut să ne condimenteze cu puţină violenţă. De atunci, respectuos ca în faţa unui bolnav cu nervii slabi, n-a mai încercat.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)