azi pe prânz o să mă şterg într o vacanţă de 8-9 zile, să mai plimb conversii verzi:)
o să fie frumos să ies puţin din oraşul acesta tare drag al meu, dar în care mi am putut face ultimele târguieli (brânză cu smântână, rovinietă, ţigări, presiune, metaxa) la ora 4 dimineaţa. nu, nu e aglomerat până la ora asta, dar am avut treabă şi acum e linişte. oamenii din servicii, adormiţi şi ei, sunt parcă mai îngăduitori cu clienţii păsărele de noapte.
nu mai forţez să contraatac un prieten din cluj, care mâine are treabă în băneasa şi şi a luat cazare la otopeni. de ce se mai treacă podul care roade nervii şoferilor, când maximele lui interese sunt la ikea?:) are dreptate...
fiindcă " tu, da eu ţi s prieten, şi nu scrii de mine pe blog?", am să zic că e şi cel cu care joc cele mai reuşite meciuri de jigniri în glumă, pe regiuni. eu, având un ghimpe otrăvit pe (în fond dragul de ) cluj, îl fac "varză a la cluj" şi provincial care nu ştie să vorbească, şi să stea acasă la el, că ne deranjează traficul şi ne încetineşte mintea. el, jucându se cu rana, zice că prost m am gândit eu să mi stabilesc iubit la cluj, că nici un clujean n ar fi atât de prost încât să umble cu o sudistă, oricum ar fi ea. că suntem bune numa de făcut colive. şi că, poate să mi găsesc vreo mândră din zonă, că femeile îs toate hoaţe şi n au aşa demnitate:)))) replicile arţăgoase sar din toate părţile, la mine cu viteza ziaristului obişnuit cu tastaturi, la el cu cea a căţelului ardelenesc, care dacă i musai, latră. dar recunosc că deşi îl înving deseori la cantitate, îi rămân în urmă uneori la calitate. după ce terminăm de vărsat draci reciproci, începem să ne întrebăm când ne mai vedem noi, ca prieteni de forţă majoră ce suntem. Iaca, el se opreşte la otopeni. eu când oi mere la cluj, pe 6 noiembrie, mă duc la kumm, în irish pub, şi te pomeneşti că nu dau de el, că iar umblă să se afume (cu mirosul de mâncare!!!) în casa vikingilor (bleah).mai încercăm, totuşi.
după acest luuung paragraf pe care ţi l dedic, dragă, m., mă duc să mi încarc sacul. plec puţin în ţara iubită de lalele, după ce trec prin ţara unde paturile înalte, cu ladă, ale saşilor, încă nu au dispărut.
în sacul meu o să pun şi o mică bucurie. stăm şi notăm că ieri am vorbit pentru prima oară cu solistul meu preferat din această lungă şi rece perioadă. ştiu sigur că unul dintre noi a fost foarte emoţionat. în astfel de ocazii, mă bucur mereu dacă e soare, că am nişte lentile negre negre, care ascund multe. şi o voce mai seacă, dăruită de ţigări, uniformă şi care nu mai vibrează chiar aşa cum şi când i se năzare inimii:)
Se afișează postările cu eticheta C. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta C. Afișați toate postările
6.9.09
in cold blood
o lectură destul de frisonantă acest truman capote, rămas foarte în urmă pe lista mea de lecturi- noroc cu frati miu şi biblioteca lui, dar şi cu mine, care n am avut chef de librării din care să mi cumpăr invariabil toate tâmpeniile. frisonantă o fi fost şi datorită (?) răcelii cu care mă lupt de o săptămână, mai abitir decât o făcut o Făt frumos cu Balaurul cu 3 capete. Răceala sau nu m a făcut să devorez multele pagini ale romanului de crimă construit cu tenacitate şi exactitate de unul dintre cei mai controversaţi scriitori de investigaţie americani.
cum n are rost să mai comentez subiectul şi cartea, apăs doar pe imaginea cea mai vie, lăsată mie de paginile ei: cele două pisici cenuşii, jigărite, pe care le vede zilnic perry din celula sa de dinaintea procesului din kansas city. ele îşi fac rost de o masă frugală, căutînd să scoată păsările moarte din grilajul maşinilor parcate. cred că este cea mai bună şi restrânsă metaforă pentru viaţa şi destinul sumbru al criminalilor familiei clutter.
mi s a părut, iarăşi, fascinant, felul în care reuşeşte capote să te facă să ţi schimbi sentimentele o dată la 3 pagini, făcându le să atârne când nemilos, când oarecum suav deasupra capetelor celor 2 criminali. în aceste condiţii, parcă nu mai e aşa uşor să te revolţi în faţa declaraţiei celui mai controversat jurat al procesului, la întrebarea "ce părere aveţi de pedeapsa cu moartea?". el a răspuns ceva de genul " în principiu nu sunt de acord, dar în acest caz..."
totuşi, fără a merge cu cercetările prea departe, ci doar luând de bune paginile lui capote, care cuprind declaraţiile aproape ORICUI, tind să cred că dacă un om - perry smith - a fost în stare să ucidă lejer 4 persoane " doar" fiindcă a avut un conflict legat de curaj şi atitudine cu complicele său găinar, pedofil şi cu gura mare, - dick hitcock - poate că n ar fi indicat să pedepsim mintea dezaxată prin extincţia corpului, fiindcă nu ne foloseşte la nimic. nişte mai atente cercetări psihiatrice, refuzate de tribunal în cazul celor 2, ar fi ajutat mai mult. în plus, chiar dacă s a acţionat pe principiul " ochi pentru ochi", oricum au fost 2 perechi de ochi prea puţin, după cum remarcă, citat de capote, un alt personaj minimal al cărţii.
la vremea aceea, america o fi respirat mai liniştită, la gândul că 2 criminali - oricumdeja ferecaţi - au fost scoşi pe uşa din dos a lumii. sper, totuşi, că unii s au întrebat şi dacă nu cumva o cercetare pe cât posibil de minuţioasă a abisurilor lui smith şi hitcock, ne ar fi ajutat să ne descurcăm cu ceilalţi. cei vii şi rămaşi în ea.
catalogul lecturilor mele haotice continuă cu o pastilă de bun simţ despre gaudi - de la cotidianul. farmecul formelor şi volumelor sale, ca şi acele trencadis uluitoare, mă fac să mi doresc cu ardoare o călătorie la barcelona - mereu amânată, ca şi roma, din acele cauze...
mai păstrez alături o broşură rembrandt, care urmează să mă ajute să hotărăsc dacă voi face sau nu călătoria la amsterdam - contractată în condiţii nefericite mie.
o lectură foarte grea, dar încăpăţânată, datorez Confesiunilor unui opioman, de Quincey.
datorez o re citire Micului prinţ, poate fiindcă, dincolo de întâlnirile prea rare, simt mereu zîmbetul Mădălinei. Am regăsit la ea, clipind, bucăţele din carte. Mi le am reamintit şi înviat, la fel ca pedalarea pe bicicletă, după câteva scufundări în apa totuşi limpede a sufletului meu.
Mda, păi nici eu nu mai ştiu ce şi cum. Doar că transpir ca un cal şi am temperatură.
cum n are rost să mai comentez subiectul şi cartea, apăs doar pe imaginea cea mai vie, lăsată mie de paginile ei: cele două pisici cenuşii, jigărite, pe care le vede zilnic perry din celula sa de dinaintea procesului din kansas city. ele îşi fac rost de o masă frugală, căutînd să scoată păsările moarte din grilajul maşinilor parcate. cred că este cea mai bună şi restrânsă metaforă pentru viaţa şi destinul sumbru al criminalilor familiei clutter.
mi s a părut, iarăşi, fascinant, felul în care reuşeşte capote să te facă să ţi schimbi sentimentele o dată la 3 pagini, făcându le să atârne când nemilos, când oarecum suav deasupra capetelor celor 2 criminali. în aceste condiţii, parcă nu mai e aşa uşor să te revolţi în faţa declaraţiei celui mai controversat jurat al procesului, la întrebarea "ce părere aveţi de pedeapsa cu moartea?". el a răspuns ceva de genul " în principiu nu sunt de acord, dar în acest caz..."
totuşi, fără a merge cu cercetările prea departe, ci doar luând de bune paginile lui capote, care cuprind declaraţiile aproape ORICUI, tind să cred că dacă un om - perry smith - a fost în stare să ucidă lejer 4 persoane " doar" fiindcă a avut un conflict legat de curaj şi atitudine cu complicele său găinar, pedofil şi cu gura mare, - dick hitcock - poate că n ar fi indicat să pedepsim mintea dezaxată prin extincţia corpului, fiindcă nu ne foloseşte la nimic. nişte mai atente cercetări psihiatrice, refuzate de tribunal în cazul celor 2, ar fi ajutat mai mult. în plus, chiar dacă s a acţionat pe principiul " ochi pentru ochi", oricum au fost 2 perechi de ochi prea puţin, după cum remarcă, citat de capote, un alt personaj minimal al cărţii.
la vremea aceea, america o fi respirat mai liniştită, la gândul că 2 criminali - oricumdeja ferecaţi - au fost scoşi pe uşa din dos a lumii. sper, totuşi, că unii s au întrebat şi dacă nu cumva o cercetare pe cât posibil de minuţioasă a abisurilor lui smith şi hitcock, ne ar fi ajutat să ne descurcăm cu ceilalţi. cei vii şi rămaşi în ea.
catalogul lecturilor mele haotice continuă cu o pastilă de bun simţ despre gaudi - de la cotidianul. farmecul formelor şi volumelor sale, ca şi acele trencadis uluitoare, mă fac să mi doresc cu ardoare o călătorie la barcelona - mereu amânată, ca şi roma, din acele cauze...
mai păstrez alături o broşură rembrandt, care urmează să mă ajute să hotărăsc dacă voi face sau nu călătoria la amsterdam - contractată în condiţii nefericite mie.
o lectură foarte grea, dar încăpăţânată, datorez Confesiunilor unui opioman, de Quincey.
datorez o re citire Micului prinţ, poate fiindcă, dincolo de întâlnirile prea rare, simt mereu zîmbetul Mădălinei. Am regăsit la ea, clipind, bucăţele din carte. Mi le am reamintit şi înviat, la fel ca pedalarea pe bicicletă, după câteva scufundări în apa totuşi limpede a sufletului meu.
Mda, păi nici eu nu mai ştiu ce şi cum. Doar că transpir ca un cal şi am temperatură.
31.8.09
deşertul tătarilor
am terminat o cu mare greutate şi îndârjire azi după amiază, "graţie" unei zile închise pe caz de boală.
cartea e grea, înaintează chinuitor şi îţi trebuie voinţă ca s o citeşti, dar, o dată terminată, te învaţă foarte pregnant ceva. Că nu trebuie să laşi nici o zi a vieţii tale să treacă pe lângă tine, liniştindu te cu gândul că îi vor urma nenumărate altele. Pentru că vraful zilelor scade pe nesimţite...
În carte, un tânăr şi răbdător ofiţer se prezintă la Fortăreaţa Bastiani, un punct de frontieră cam uitat de lume. Dincolo de ea, se întinde regatul din nord - lipsa oricărui element de fixare geografică face cartea şi mai suspendată şi de aceea mai apăsătoare - cu deşertul prin care, acum nu se ştie câte sute de ani, năvăliseră tătarii. Cam fără scăpare,ofiţerii redutei se lasă fascinaţi de posibilitatea unui război care nu mai pare să ajungă aici. Orice mică mişcare din deşert antrenează visuri de glorie, sânge înfierbântat şi bucuria de a nu fi cedat şi plecat departe de locul acesta izolat. Astfel, viaţa trece în fiecare zi la fel, iar în permisii ofiţerii se simt străini pentru prieteni, familii, femei, chiar casele lor. Obsesia evenimentului care nu se mai întâmplă mănâncă zilele.
E aşa de trist şi de greu, încât eu prefer varianta mai vioaie şi mai directă. Astăzi a fost 31 august 2009. Nu va mai fi o alta ca ea. Sper că fiecare dintre noi a petrecut o în aşa fel încât acest fluturaş unic să capete valoare şi frumuseţe. Un hobby, o pasiune, o amintire puternică sau plăcută, ardorea în activitatea sau munca zilnică, un zâmbet, un gest cât de mic de bunătate, orice contează cât să nu fi lăsat să treacă această zi plăcută şi răcoroasă pe lângă noi.
Eu am terminat o carte grea ca lespedea, dar importantă ca un abecedar ŞI am avut o într o vizită (prea scurtă) pe Irina. Chiar mă gândeam că n au mai răsunat demult în căsuţa mea vocile vesele ale desenelor animate. That made my day special.
cartea e grea, înaintează chinuitor şi îţi trebuie voinţă ca s o citeşti, dar, o dată terminată, te învaţă foarte pregnant ceva. Că nu trebuie să laşi nici o zi a vieţii tale să treacă pe lângă tine, liniştindu te cu gândul că îi vor urma nenumărate altele. Pentru că vraful zilelor scade pe nesimţite...
În carte, un tânăr şi răbdător ofiţer se prezintă la Fortăreaţa Bastiani, un punct de frontieră cam uitat de lume. Dincolo de ea, se întinde regatul din nord - lipsa oricărui element de fixare geografică face cartea şi mai suspendată şi de aceea mai apăsătoare - cu deşertul prin care, acum nu se ştie câte sute de ani, năvăliseră tătarii. Cam fără scăpare,ofiţerii redutei se lasă fascinaţi de posibilitatea unui război care nu mai pare să ajungă aici. Orice mică mişcare din deşert antrenează visuri de glorie, sânge înfierbântat şi bucuria de a nu fi cedat şi plecat departe de locul acesta izolat. Astfel, viaţa trece în fiecare zi la fel, iar în permisii ofiţerii se simt străini pentru prieteni, familii, femei, chiar casele lor. Obsesia evenimentului care nu se mai întâmplă mănâncă zilele.
E aşa de trist şi de greu, încât eu prefer varianta mai vioaie şi mai directă. Astăzi a fost 31 august 2009. Nu va mai fi o alta ca ea. Sper că fiecare dintre noi a petrecut o în aşa fel încât acest fluturaş unic să capete valoare şi frumuseţe. Un hobby, o pasiune, o amintire puternică sau plăcută, ardorea în activitatea sau munca zilnică, un zâmbet, un gest cât de mic de bunătate, orice contează cât să nu fi lăsat să treacă această zi plăcută şi răcoroasă pe lângă noi.
Eu am terminat o carte grea ca lespedea, dar importantă ca un abecedar ŞI am avut o într o vizită (prea scurtă) pe Irina. Chiar mă gândeam că n au mai răsunat demult în căsuţa mea vocile vesele ale desenelor animate. That made my day special.
19.6.09
Fuentes
Pe mine marele scriitor mexican mă cam indispune, zău. Prea mulţi morţi umblă printre vii, prea mulţi demoni osândiţi de inchiziţie vin să şi recupereze trecutul, cu unul prea mulţi îngeri sexy. Posibil că şi lipsa cunoştinţelor de istorie despre Mexic îşi spune cuvântul. În orice caz, e o lectură care mă îmbufnează, în zilele astea nemişcate şi toride. Apropo, ameţiţii ăia din From Dusk Till Dawn a lu Tarantino nu nimereau în Mexic, în mijlocul mării de vampiri? Clar, e ceva cu landul ăla... încep să prefer plicticoasa rezervă şi răceală a scandinavilor sortiţi să moară de singurătate...
15.6.09
fragment
"Singurătatea nu i înspăimântă pe hispanici. O cultivăm, îi spunem pe nume, o punem în capul cărţilor noastre, drept titlu. Nici un latin n a murit de singurătate. Treaba asta o lăsăm în seama scandinavilor. Suntem în stare să alungăm singurătatea cu un somn bun şi să suplinim compania cu imaginaţia"
Carlos Fuentes - O companie neliniştitoare - ed. Humanitas, trad. Andrei Ionescu
Carlos Fuentes - O companie neliniştitoare - ed. Humanitas, trad. Andrei Ionescu
8.6.09
Întâlniri
Nu ştiu dacă am apucat să spun vreodată părerea mea despre cuvinte rele şi răutăţi. Am spus o, cred, câtorva prieteni, aşa cum o văd eu. Cred, demult, că vorbele rele şi faptele rele se ridică şi rămân cumva atârnate în cer, deasupra noastră, şi împiedică soarele să treacă. Ar trebui, în această situaţie, să fim mult mai atenţi la ce scoatem pe gură, pentru că fiecare cuvinţel poate însemna o pală de aer otrăvit. E indicat să ne abţinem de a spune răutăţi... Iată de ce eu, când am putut, m am certat în engleză - nu cunosc înjurături sau multe cuvinte urâte, dar încerc şi un sentiment ciudat, acela că, nefăcând parte din limba mea, nu mi stau, în nici un caz bine. De cele mai multe ori, când s a putut, am încercat să amân certurile şi m am tot gândit " i aş fi zis eu că..." ...dar poate e prea mult, mai bine i aş zice că...până când ajung, de la jignirea iniţială, brutală, fermă, violentă, cu scopul de " i arăt eu lui cutare" la o formă moale, edulcorată, un fel de umilire a jignirii iniţiale.
În fine, introducerea devine prea lungă şi fără sens, ca să nu mai spun că se deovedeşte complet netalentată în comparaţie cu ceea ce am găsit, nu fără surprindere, aici:
"Bărbaţi şi femei se ridică în baloane din piaţa centrală şi, înarmaţi cu mături şi perii de frecat, dau piept cu bolta de cuvinte rămasă sub soare.
Cuvintele se opun ştergerii. Cele mai vechi şi îndărătnice formează o crustă solidă de vociferări furioase. Curăţătorii au fost muşcaţi de cuvinte care încă se mai certau, iar într-un proces celebru, o femeie căreia o gâlceavă cumplită i-a mâncat mătura şi i-a schilodit mâna a căutat să-i aducă pe preopinenţi în sala de judecată. Cei responsabili şi-au bazat apărarea pe faptul că vorbele respective nu le mai aparţineau. Trecuseră nişte ani. (...)
Femeia mi-a arătat cu mătura un grup de cuvinte deosebit de zgomotoase, de un roşu aprins, care, din câte-am putut să deduc, le scăpaseră unor tineri pe când se întorceau de la bordel. (...)
După aceea, munca noastră a devenit mai uşoară. Mi-a părut rău să văd măturate suspinele de dragoste ale unor fete. Deşi era strict interzis, însoţitoarea mea a prins un sonet, l-a închis într-o cutie de lemn şi mi l-a dat ca amintire. Dacă deschid cutia, oricât de puţin, îl aud repetându-se la nesfârşit, aşa cum îi este menit, până îl eliberează careva. (...)
În noaptea aceea, doi amanţi care şuşoteau sub bolta de plumb a bisericii au fost ucişi de propria pasiune. Efuziunea de cuvinte, neputând să învingă disciplina saturnină a bolţii, a umplut spaţiul până când tot aerul s-a scurs afară. Îndrăgostiţii s-au sufocat, iar când paracliserul a deschis uşiţa, cuvintele, vrând să fie libere, au dat cu el de pământ şi apoi au fost văzute zburând prin oraş, sub formă de porumbei."
Şi, bonus,încă nişte mici fragmente, care m au amuţit, lăsându mă deoparte...
"M-am îndrăgostit şi eu odată, dacă iubire este acea cruzime care ne duce direct la porţile Paradisului, doar ca să ne aducă aminte că ne sunt închise pe vecie."
" Se ştie că cei căzuţi sub o vrajă grea se pot dezmetici numai la atingerea celui iubit. Cei care par morţi, care deja se întorc în pământ, pot fi readuşi la viaţă, învioraţi de căldura cuiva."
"Poate că sunt cinic atunci când spun că rar se întâmplă ca cel iubit să fie mai mult decât o formă dată viselor celui îndrăgostit. Şi poate asta e de-ajuns. A fi muză poate fi suficient. Durerea apare când visele se schimbă, aşa cum trebuie să se întâmple. Brusc, oraşul vrăjit dispare şi te trezeşti iarăşi singur, în deşertul bătut de vânturi. Cât despre fiinţa iubită, ea nu te-a înţeles. Dar adevărul e că nici tu nu te-ai înţeles pe tine niciodată."
Sexul cireşilor - Jeanette Winterson+ ed. Humanitas trad. Ana Chiriţoiu
În fine, introducerea devine prea lungă şi fără sens, ca să nu mai spun că se deovedeşte complet netalentată în comparaţie cu ceea ce am găsit, nu fără surprindere, aici:
"Bărbaţi şi femei se ridică în baloane din piaţa centrală şi, înarmaţi cu mături şi perii de frecat, dau piept cu bolta de cuvinte rămasă sub soare.
Cuvintele se opun ştergerii. Cele mai vechi şi îndărătnice formează o crustă solidă de vociferări furioase. Curăţătorii au fost muşcaţi de cuvinte care încă se mai certau, iar într-un proces celebru, o femeie căreia o gâlceavă cumplită i-a mâncat mătura şi i-a schilodit mâna a căutat să-i aducă pe preopinenţi în sala de judecată. Cei responsabili şi-au bazat apărarea pe faptul că vorbele respective nu le mai aparţineau. Trecuseră nişte ani. (...)
Femeia mi-a arătat cu mătura un grup de cuvinte deosebit de zgomotoase, de un roşu aprins, care, din câte-am putut să deduc, le scăpaseră unor tineri pe când se întorceau de la bordel. (...)
După aceea, munca noastră a devenit mai uşoară. Mi-a părut rău să văd măturate suspinele de dragoste ale unor fete. Deşi era strict interzis, însoţitoarea mea a prins un sonet, l-a închis într-o cutie de lemn şi mi l-a dat ca amintire. Dacă deschid cutia, oricât de puţin, îl aud repetându-se la nesfârşit, aşa cum îi este menit, până îl eliberează careva. (...)
În noaptea aceea, doi amanţi care şuşoteau sub bolta de plumb a bisericii au fost ucişi de propria pasiune. Efuziunea de cuvinte, neputând să învingă disciplina saturnină a bolţii, a umplut spaţiul până când tot aerul s-a scurs afară. Îndrăgostiţii s-au sufocat, iar când paracliserul a deschis uşiţa, cuvintele, vrând să fie libere, au dat cu el de pământ şi apoi au fost văzute zburând prin oraş, sub formă de porumbei."
Şi, bonus,încă nişte mici fragmente, care m au amuţit, lăsându mă deoparte...
"M-am îndrăgostit şi eu odată, dacă iubire este acea cruzime care ne duce direct la porţile Paradisului, doar ca să ne aducă aminte că ne sunt închise pe vecie."
" Se ştie că cei căzuţi sub o vrajă grea se pot dezmetici numai la atingerea celui iubit. Cei care par morţi, care deja se întorc în pământ, pot fi readuşi la viaţă, învioraţi de căldura cuiva."
"Poate că sunt cinic atunci când spun că rar se întâmplă ca cel iubit să fie mai mult decât o formă dată viselor celui îndrăgostit. Şi poate asta e de-ajuns. A fi muză poate fi suficient. Durerea apare când visele se schimbă, aşa cum trebuie să se întâmple. Brusc, oraşul vrăjit dispare şi te trezeşti iarăşi singur, în deşertul bătut de vânturi. Cât despre fiinţa iubită, ea nu te-a înţeles. Dar adevărul e că nici tu nu te-ai înţeles pe tine niciodată."
Sexul cireşilor - Jeanette Winterson+ ed. Humanitas trad. Ana Chiriţoiu
5.6.09
Doctor Glas
nu e dr. house, e o cărticică a unui suedez cu nume greu de scris. Prima cunoştinţă cu Sodeberg am făcut o datorită năzăritului de frate meu, care mi a dat Jocul serios, şi sper că nu încurc autorii, că eu sunt cam varză aşa.
N are rost să dezvălui subiectul cărţii, că iniţial o să fugă lumea de plictiseală, iar dup aia nu ştiu dacă se mai întâmplă ceva. Adică după ce fuge lumea.
De ajuns să vă spun că, între paginile de conspectare riguroasă a sentimentelor bunului doctor de 33 de ani - pe vremea când nu existau blogurile, se ţineau jurnale- îşi fac loc păreri splendid scrise despre una sau alta. Sunt locurile unde autorul devine palpabil, dar asta mă deranjează foarte puţin...
"Vreau să-ţi spun ceva: există trei feluri de oameni: gânditorii, jurnaliştii şi turma. Desigur că în secret îi consider jurnalişti pe cei mai mulţi dintre cei care îşi spun gânditori şi autori, iar cei mai mulţi jurnalişti intră în categoria turmă, dar acum nu de asta e vorba.
Treaba gânditorilor este să scoată la iveală adevărul. Dar e ceva misterios cu adevărul ăsta, lucru care, oricât de ciudat ar fi, e foarte puţin cunoscut, cu toate că ar trebui să sară-n ochi - şi anume că adevărul e ca soarele: valoarea lui pentru noi depinde de menţinerea distanţei optime. Dac-ar fi după ei, gânditorii ar cârmi pământul direct în soare şi n-ar rămâne din noi altceva decât cenuşa. Nici nu prea e de mirare că uneori activitatea lor bagă în sperieţi turma, care strigă: stingeţi soarele, ce dracu, stingeţi-l! Datoria noastră, a jurnaliştilor, e să păstrăm distanţa potrivită, cea de folos, faţă de adevăr. Un jurnalist într-adevăr bun - nu-s foarte mulţi!- gândeşte ca gânditorul şi simte ca turma. E obligaţia noastră să-i apărăm pe gânditori de furia turmei, şi turma de prea mari doze de adevăr. Dar sunt de acord că treaba din urmă e cea mai uşoară, cea pe care în munca de zi cu zi o şi facem cel mai bine; mai admit şi faptul că în munca noastră primim ajutor preţios de la o mulţime de gânditori falşi şi indivizi mai ageri la minte ai turmei"
Doctor Glas- Hjalmar Sodeberg - Ed. Humanitas - traducere de Liliana Donose Samuelsson
N are rost să dezvălui subiectul cărţii, că iniţial o să fugă lumea de plictiseală, iar dup aia nu ştiu dacă se mai întâmplă ceva. Adică după ce fuge lumea.
De ajuns să vă spun că, între paginile de conspectare riguroasă a sentimentelor bunului doctor de 33 de ani - pe vremea când nu existau blogurile, se ţineau jurnale- îşi fac loc păreri splendid scrise despre una sau alta. Sunt locurile unde autorul devine palpabil, dar asta mă deranjează foarte puţin...
"Vreau să-ţi spun ceva: există trei feluri de oameni: gânditorii, jurnaliştii şi turma. Desigur că în secret îi consider jurnalişti pe cei mai mulţi dintre cei care îşi spun gânditori şi autori, iar cei mai mulţi jurnalişti intră în categoria turmă, dar acum nu de asta e vorba.
Treaba gânditorilor este să scoată la iveală adevărul. Dar e ceva misterios cu adevărul ăsta, lucru care, oricât de ciudat ar fi, e foarte puţin cunoscut, cu toate că ar trebui să sară-n ochi - şi anume că adevărul e ca soarele: valoarea lui pentru noi depinde de menţinerea distanţei optime. Dac-ar fi după ei, gânditorii ar cârmi pământul direct în soare şi n-ar rămâne din noi altceva decât cenuşa. Nici nu prea e de mirare că uneori activitatea lor bagă în sperieţi turma, care strigă: stingeţi soarele, ce dracu, stingeţi-l! Datoria noastră, a jurnaliştilor, e să păstrăm distanţa potrivită, cea de folos, faţă de adevăr. Un jurnalist într-adevăr bun - nu-s foarte mulţi!- gândeşte ca gânditorul şi simte ca turma. E obligaţia noastră să-i apărăm pe gânditori de furia turmei, şi turma de prea mari doze de adevăr. Dar sunt de acord că treaba din urmă e cea mai uşoară, cea pe care în munca de zi cu zi o şi facem cel mai bine; mai admit şi faptul că în munca noastră primim ajutor preţios de la o mulţime de gânditori falşi şi indivizi mai ageri la minte ai turmei"
Doctor Glas- Hjalmar Sodeberg - Ed. Humanitas - traducere de Liliana Donose Samuelsson
26.5.09
Cărţi şi goana după ele
Avid căutător şi descoperitor de cărţi, fratelui meu cu blog i s a năzărit să scrie despre asta.
Din păcate (sau fericire?) nu poate fi cunoscut ca blogger fratele meu fără blog, altminteri chiar aş ajunge să fiu, public, cel mai slab "scriitor" sau "redator" de experienţe din familie.
Eu am citit, greu şi îndelung, Palatul Viselor a lui Ismail Kadare. Una din multele sale lucrări pe tema şopârlită a dictaturii, Palatul este nici prea prea, nici foarte foarte, dar şi eu am obiceiul de a citi mai mult dintr un autor care m a atras. O poveste ciudată, misterioasă, închisă la un capăt, în vreme ce din celălalt sunt înghiţite fără oprire visele oamenilor. Un imperiu a cărui guvernare se bazează pe culegerea, selectarea şi interpretarea viselor strânse din toate colţurile sale, cu decizii politice şi de stat care vin în urma citirii de către suveran, o dată pe săptămână, a Marelui Vis. Şi reprezentantul unui neam rival, foarte puternic, care se trezeşte în mijlocul lui Tabir Saray, dar nu poate împiedica noua urgie abătută asupra familiei sale.
Deşi nu e lungă, cartea curge cu o lentoare onirică, pentru că minţii (mele) i a fost greu să se regăsească într o orânduire atât de iluzorie şi de neînţeles. Doar transpunând o în zilele de iarnă cumplite ale comunismului se poate găsi cheia de descifrare a acestui Palat, prea puţin strălucitor, cum sunt - sau ar trebui să fie -toate celelalte.
"Se opriră împreună în faţa unui raft cu poliţele îndoite sub povara dosarelor.
- Aici e sfârşitul lumii la popoarele cu ierni grele. (...)
-Învierea morţilor, spuse arhivarul, arătând o parte a raftului. Allah, ce grozăvii sunt aici!... Lasă, mergem mai departe. Haosul: pământul şi cerul, amestecate, urmă el. Toate lăzile astea. Viaţamoartea sau moarteaviaţă, cum vrei să le spui. Tuplini de viaţă cu rădăcini femeieşti. Bărbăteşti. Mai departe. Vise erotice. Toată galeria asta şi cele din jur sunt pline cu aşa ceva. (...)
- Visele primei perioade de sclavie, zise arhivarul, arătând rafturile, sau, cum îi mai spun unii, "visele primei sclavii", pewntru a le deosebi de cele mai târzii, din epoca sclaviei clasice. Adevărul e că sunt extrem de diferite. Ca şi prima dragoste, în comparaţie cu celelalte, he,he! Iar de aici şi până în fundul depozitului se află dosarele marilor coşmaruri."
"Chiar şi rarii trecători care se iveau ici, colo îţi dădeau impresia, din cauza felului în care erau înfofoliţi, că încă mai dorm. (...) Nu era greu să descoperi printre ei funcţionari ai ministerelor şi instituţiilor centrale, care se grăbeau în mod evident, goniţi din urmă de programul oficial."
"Niciodată pauza nu i s-a părut atât de necesară. Ochii i se închideau pe jumătate peste somnul celuilalt, povestit pe pagina din dosar. Încă puţin şi somnul lor avea să se unească, aşa cum soarta uneşte la întâmplare oameni necunoscuţi."
Palatul Viselor- Ismail Kadare -Ed. Humanitas
traducere din albaneză de Mariu Dobrescu
Din păcate (sau fericire?) nu poate fi cunoscut ca blogger fratele meu fără blog, altminteri chiar aş ajunge să fiu, public, cel mai slab "scriitor" sau "redator" de experienţe din familie.
Eu am citit, greu şi îndelung, Palatul Viselor a lui Ismail Kadare. Una din multele sale lucrări pe tema şopârlită a dictaturii, Palatul este nici prea prea, nici foarte foarte, dar şi eu am obiceiul de a citi mai mult dintr un autor care m a atras. O poveste ciudată, misterioasă, închisă la un capăt, în vreme ce din celălalt sunt înghiţite fără oprire visele oamenilor. Un imperiu a cărui guvernare se bazează pe culegerea, selectarea şi interpretarea viselor strânse din toate colţurile sale, cu decizii politice şi de stat care vin în urma citirii de către suveran, o dată pe săptămână, a Marelui Vis. Şi reprezentantul unui neam rival, foarte puternic, care se trezeşte în mijlocul lui Tabir Saray, dar nu poate împiedica noua urgie abătută asupra familiei sale.
Deşi nu e lungă, cartea curge cu o lentoare onirică, pentru că minţii (mele) i a fost greu să se regăsească într o orânduire atât de iluzorie şi de neînţeles. Doar transpunând o în zilele de iarnă cumplite ale comunismului se poate găsi cheia de descifrare a acestui Palat, prea puţin strălucitor, cum sunt - sau ar trebui să fie -toate celelalte.
"Se opriră împreună în faţa unui raft cu poliţele îndoite sub povara dosarelor.
- Aici e sfârşitul lumii la popoarele cu ierni grele. (...)
-Învierea morţilor, spuse arhivarul, arătând o parte a raftului. Allah, ce grozăvii sunt aici!... Lasă, mergem mai departe. Haosul: pământul şi cerul, amestecate, urmă el. Toate lăzile astea. Viaţamoartea sau moarteaviaţă, cum vrei să le spui. Tuplini de viaţă cu rădăcini femeieşti. Bărbăteşti. Mai departe. Vise erotice. Toată galeria asta şi cele din jur sunt pline cu aşa ceva. (...)
- Visele primei perioade de sclavie, zise arhivarul, arătând rafturile, sau, cum îi mai spun unii, "visele primei sclavii", pewntru a le deosebi de cele mai târzii, din epoca sclaviei clasice. Adevărul e că sunt extrem de diferite. Ca şi prima dragoste, în comparaţie cu celelalte, he,he! Iar de aici şi până în fundul depozitului se află dosarele marilor coşmaruri."
"Chiar şi rarii trecători care se iveau ici, colo îţi dădeau impresia, din cauza felului în care erau înfofoliţi, că încă mai dorm. (...) Nu era greu să descoperi printre ei funcţionari ai ministerelor şi instituţiilor centrale, care se grăbeau în mod evident, goniţi din urmă de programul oficial."
"Niciodată pauza nu i s-a părut atât de necesară. Ochii i se închideau pe jumătate peste somnul celuilalt, povestit pe pagina din dosar. Încă puţin şi somnul lor avea să se unească, aşa cum soarta uneşte la întâmplare oameni necunoscuţi."
Palatul Viselor- Ismail Kadare -Ed. Humanitas
traducere din albaneză de Mariu Dobrescu
30.4.09
felul 2
astăzi necesitatea de a mânca (aproape) numai legume, gustul meu pentru frumos, plăcerea cu care fac treabă cu mâinile ( mai ales atunci când sunt nervoasă îmi place să toc, tai, amestec, aşez) şi un oarecare chef de joacă m au făcut să scot încă ceva bun (după părerea mea ) de mâncare. dovlecei tăiaţi pe lung, scobiţi şi umpluţi bărcuţă cu un amestec din roşii, ceapă verde, usturoi, mărar şi pătrunjel, băgaţi la cuptor. la sfârşit am picurat ulei de măsline cu ardei iute şi nişte brânză făgăraş.
iarăşi mi se pare că a ieşit o mâncare frumoasă, mă simt un mic vrăjitor talentat şi din nou nu am făcut poze, n are rost să insistaţi.
iarăşi mi se pare că a ieşit o mâncare frumoasă, mă simt un mic vrăjitor talentat şi din nou nu am făcut poze, n are rost să insistaţi.
12.3.09
ultimele ştiri
şi things I'd tell him
dacă tot nu dorm, măcar să nu beau ceai şi să fumez degeaba...
ascult: chris whitley în continuare, în fiecare zi, de aproape 2 luni. bănuiesc că altora această insistenţă le ar produce cel puţin enervarea, dar mie abia acum începe să mi se aşeze cu adevărat în inimă acest muzician ciudat şi gracil, mort prematur (sau nu). l am curăţat, ca pe portocale, de coji şi de pieliţe şi de sâmburi (legături, sentimente, amintiri) şi acum mă bucur de el ferm, fără supărări, tristeţi sau vise. nici nu m am atins de restul muzicii de pe hardul de la cluj. O, Doamne.
am ascultat: noul album U2, " No Line On The Horizon", doar o dată, în maşină, şi nu mi spune aproape nimic. Până pe la piesa 8 nu mişcă nimic nimic, decât un pic la piesa 1, cred, omonima albumului. De la piesa 8 încolo se mai trezeşte un pic, dar nu foarte convingător şi deloc u2. Încearcă nişte combinaţii noi, riscându şi identitatea atât de ferfeniţită oricum pe ultimele albume. Single ul cu the sexy boots e o prostie. cred că sunt un iubitor de u2 destul de informat (chiar dacă nu ştiu anii lansărilor, pentru că am tendinţa să i identific cu anii pasiunii mele pentru un album sau altul - sau sunt toantă pur şi simplu, mare scofală) şi care a ascultat cu drag materialele grupului, cam de până în zooropa.după, le am cumpărat albumele, dar n am rezistat să le ascult de mai mult de 2x. Sunt vreo 2 piese de pe ăsta pe care le aş asculta de 3x, dar nu mai mult. Totuşi, sper, dacă ideile ingenioase de investiţie în viitor ale maică mi îmi mai lasă vreun ban în buzunar, să i văd în turneu. iac aşa.
citesc: Ahdaf Soueif - Te port în gând, o egipteancă mutată în Anglia. Cartea nu e de căpătâi, dar descrie tare frumos experienţe de femei emigrate de pe vremea când erau copiliţe sau de îndrăgostite cu tumult de băieţi care nu le au dat atenţie sau de căsnicii ratate la modul liniştit. Lumea occidentală, văzută prin ochii mari şi negri ai unei musulmane, este isteric diferită, dar perspectiva din care ne este prezentată este detşată ,( mereu persoana a III-a în povestiri, chiar şi atunci când personajul, singurul care pare omniscient, îşi descrie trăirile)păstrând ceva din aburii graţioşi ai ceaiului servit, cu politeţe, în fiecare prăvălie din Cairo. Obiceiuri de prin partea locului, presărate ici şi colo, măresc autenticitatea şi dau parfum exotic povestirilor.
Sunt datoare: să mi scriu mica pledoarie pentru Bukowski.
şi să termin "Prima dimineaţă de după", care, după prima treime şi un pic, a devenit plictisitoare, trasă de păr, încâlcită şi redundantă. Cheile devin vizibile, după ce se spulberă farmecul, semn că şi sociologii se plictisesc de cestiuni tratate serios, când dau de o editură care le dă mulţi bani, numai să scrie. Aflu că acest Kaufmann (sau Kauffman?!) are un snop de cărţi gravitând în jurul temei cuplului, ce să mai, mi am furat o... Speram la un fel de Alain de Botton mai ştiinţific şi am dat peste un self help mai greu de citit. Mda.
dacă tot nu dorm, măcar să nu beau ceai şi să fumez degeaba...
ascult: chris whitley în continuare, în fiecare zi, de aproape 2 luni. bănuiesc că altora această insistenţă le ar produce cel puţin enervarea, dar mie abia acum începe să mi se aşeze cu adevărat în inimă acest muzician ciudat şi gracil, mort prematur (sau nu). l am curăţat, ca pe portocale, de coji şi de pieliţe şi de sâmburi (legături, sentimente, amintiri) şi acum mă bucur de el ferm, fără supărări, tristeţi sau vise. nici nu m am atins de restul muzicii de pe hardul de la cluj. O, Doamne.
am ascultat: noul album U2, " No Line On The Horizon", doar o dată, în maşină, şi nu mi spune aproape nimic. Până pe la piesa 8 nu mişcă nimic nimic, decât un pic la piesa 1, cred, omonima albumului. De la piesa 8 încolo se mai trezeşte un pic, dar nu foarte convingător şi deloc u2. Încearcă nişte combinaţii noi, riscându şi identitatea atât de ferfeniţită oricum pe ultimele albume. Single ul cu the sexy boots e o prostie. cred că sunt un iubitor de u2 destul de informat (chiar dacă nu ştiu anii lansărilor, pentru că am tendinţa să i identific cu anii pasiunii mele pentru un album sau altul - sau sunt toantă pur şi simplu, mare scofală) şi care a ascultat cu drag materialele grupului, cam de până în zooropa.după, le am cumpărat albumele, dar n am rezistat să le ascult de mai mult de 2x. Sunt vreo 2 piese de pe ăsta pe care le aş asculta de 3x, dar nu mai mult. Totuşi, sper, dacă ideile ingenioase de investiţie în viitor ale maică mi îmi mai lasă vreun ban în buzunar, să i văd în turneu. iac aşa.
citesc: Ahdaf Soueif - Te port în gând, o egipteancă mutată în Anglia. Cartea nu e de căpătâi, dar descrie tare frumos experienţe de femei emigrate de pe vremea când erau copiliţe sau de îndrăgostite cu tumult de băieţi care nu le au dat atenţie sau de căsnicii ratate la modul liniştit. Lumea occidentală, văzută prin ochii mari şi negri ai unei musulmane, este isteric diferită, dar perspectiva din care ne este prezentată este detşată ,( mereu persoana a III-a în povestiri, chiar şi atunci când personajul, singurul care pare omniscient, îşi descrie trăirile)păstrând ceva din aburii graţioşi ai ceaiului servit, cu politeţe, în fiecare prăvălie din Cairo. Obiceiuri de prin partea locului, presărate ici şi colo, măresc autenticitatea şi dau parfum exotic povestirilor.
Sunt datoare: să mi scriu mica pledoarie pentru Bukowski.
şi să termin "Prima dimineaţă de după", care, după prima treime şi un pic, a devenit plictisitoare, trasă de păr, încâlcită şi redundantă. Cheile devin vizibile, după ce se spulberă farmecul, semn că şi sociologii se plictisesc de cestiuni tratate serios, când dau de o editură care le dă mulţi bani, numai să scrie. Aflu că acest Kaufmann (sau Kauffman?!) are un snop de cărţi gravitând în jurul temei cuplului, ce să mai, mi am furat o... Speram la un fel de Alain de Botton mai ştiinţific şi am dat peste un self help mai greu de citit. Mda.
19.2.09
Iris Murdoch - Marea, marea
După lupte seculare, alte 3 cărţi - uşurele - citite în paralel şi mii de nervi, am reuşit s o termin. Cartea e, fără îndoială, o valoare, şi mă bucur c am citit o, dar mi a scos peri albi - se repetă istoria Capului retezat, dar în alt fel, mai erodant, dacă se poate spune astfel.
Iau în considerare lucrarea pentru că mi se pare în întregime dedicată mării, personajul principal incognito, între valurile căruia s a strecurat intriga umană. Descrierile mării atestă o înfiorătoare atenţie, un spirit de observaţie cumplit şi un bagaj de imagini al cărui margini sunt greu de cuprins şi care mă face, mai mult decât orice altceva, invidioasă.
Despre personajele umane ale lui Murdoch nu mai ştiu ce să cred. Ori sunt eu un om foarte simplu (sunt mai simplă chiar decât Lizzie!) şi hotărât cumva, în vreme ce oamenii ăia toţi sunt nişte titani ai trăirilor interioare, ori toţi ăia sunt nişte mai mult sau mai puţin nebuni, alergând după fantasme, fugind sau atrăgând ataşamentele, nepregătiţi veşnic în faţa oricărei încercări de intensitatea unei adieri de vânt, nevrotici, psihotici, violenţi, ipocriţi sau goi ca pereţii unei nuci fără miez.
Când citesc din Iris Murdoch mi se redeşteaptă 2 din nevoile cititului copilăriei. Să dau la sfârşit, după ce abia am făcut cunoştinţă şi m am înţeles cât de cât cu acţiunea-personajele , ca să văd cum se termină totul. În cărţile copilăriei totul se termina într un fel clar, iar după ce citeam sfârşitul parcurgeam restul cărţii mult mai relaxată, mai interesată şi mai atentă. A doua nevoie, şi mai importantă, este aceea că îmi doresc ca lucrarea să aibă UN SFÂRŞIT! Sigur că Marea, marea, are unul, ajunge să te gândeşti puţin şi găseşti formula "sfârşit" desenată slab şi în grabă în ultimele pagini ale jurnalului lui Charles. Dar cred că, şi în viaţa de toate zilele, eu sunt un om care are nevoie de un început clar şi un sfârşit trainic, pe care să se bazeze. Orice nu se sfârşeşte mi se pare că pluteşte în jurul meu ca o gură periculoasă de canal, mereu deschisă, ca o respiraţie continuă, gâfâită, care nu încetează niciodată să mă sâcâie, ca promisiunea incertă a unor nori roz sau negri.
Sunt o toantă limitată, am I ?:D Hehe
p.s. azi noapte am început cartea nici prea prea, nici foarte foarte a unui sociolog, J-C. Kaufmann, "Prima dimineaţă de după". Ea se străduieşte să explice, cu testimoniale de la mai multe cupluri, cum influenţează prima dimineaţă petrecută împreună, povestea de dragoste ce va (sau nu?) urma...
Iau în considerare lucrarea pentru că mi se pare în întregime dedicată mării, personajul principal incognito, între valurile căruia s a strecurat intriga umană. Descrierile mării atestă o înfiorătoare atenţie, un spirit de observaţie cumplit şi un bagaj de imagini al cărui margini sunt greu de cuprins şi care mă face, mai mult decât orice altceva, invidioasă.
Despre personajele umane ale lui Murdoch nu mai ştiu ce să cred. Ori sunt eu un om foarte simplu (sunt mai simplă chiar decât Lizzie!) şi hotărât cumva, în vreme ce oamenii ăia toţi sunt nişte titani ai trăirilor interioare, ori toţi ăia sunt nişte mai mult sau mai puţin nebuni, alergând după fantasme, fugind sau atrăgând ataşamentele, nepregătiţi veşnic în faţa oricărei încercări de intensitatea unei adieri de vânt, nevrotici, psihotici, violenţi, ipocriţi sau goi ca pereţii unei nuci fără miez.
Când citesc din Iris Murdoch mi se redeşteaptă 2 din nevoile cititului copilăriei. Să dau la sfârşit, după ce abia am făcut cunoştinţă şi m am înţeles cât de cât cu acţiunea-personajele , ca să văd cum se termină totul. În cărţile copilăriei totul se termina într un fel clar, iar după ce citeam sfârşitul parcurgeam restul cărţii mult mai relaxată, mai interesată şi mai atentă. A doua nevoie, şi mai importantă, este aceea că îmi doresc ca lucrarea să aibă UN SFÂRŞIT! Sigur că Marea, marea, are unul, ajunge să te gândeşti puţin şi găseşti formula "sfârşit" desenată slab şi în grabă în ultimele pagini ale jurnalului lui Charles. Dar cred că, şi în viaţa de toate zilele, eu sunt un om care are nevoie de un început clar şi un sfârşit trainic, pe care să se bazeze. Orice nu se sfârşeşte mi se pare că pluteşte în jurul meu ca o gură periculoasă de canal, mereu deschisă, ca o respiraţie continuă, gâfâită, care nu încetează niciodată să mă sâcâie, ca promisiunea incertă a unor nori roz sau negri.
Sunt o toantă limitată, am I ?:D Hehe
p.s. azi noapte am început cartea nici prea prea, nici foarte foarte a unui sociolog, J-C. Kaufmann, "Prima dimineaţă de după". Ea se străduieşte să explice, cu testimoniale de la mai multe cupluri, cum influenţează prima dimineaţă petrecută împreună, povestea de dragoste ce va (sau nu?) urma...
8.11.08
6.9.08
Books
Joi mi am oferit două ore în centrul oraşului şi m am simţit de parcă m aş fi dus la Londra. Parcă am mai zis că lucrez în Pipera şi locuiesc tot în nordul oraşului. Văd doar Şoseaua, Arcul de Triumf şi clădirea Guvernului, seara, când merg cu bicicleta.
Aşadar, dacă tot am juns în centrul metropolei, ce era să fac? Am cheltuit bani. Pe:
Despre farmecul lucrurilor plictisitoare - Alain de Botton
Sâmbătă - Ian McEwan
Ispăşire - Ian McEwan
Umbra vântului -Carlos Ruiz Zafon (am luat o la nimereală)
Marea, marea - Iris Murdoch (recomandată de la Cluj, şi cum am mai citit I.M., am luat o fără să clipesc)
Kurt Vonnegut - Mama Noapte (am eu ceva cu el, dar am cedat recomandărilor lui Liviu)
şiiii - La Medeleni :) Nu ştiu dacă o păstrez sau i o fac cadou lui Miki, care face 40 de ani, dimpreună cu biletul la Cohen (merci, Dana)
Aşadar, dacă tot am juns în centrul metropolei, ce era să fac? Am cheltuit bani. Pe:
Despre farmecul lucrurilor plictisitoare - Alain de Botton
Sâmbătă - Ian McEwan
Ispăşire - Ian McEwan
Umbra vântului -Carlos Ruiz Zafon (am luat o la nimereală)
Marea, marea - Iris Murdoch (recomandată de la Cluj, şi cum am mai citit I.M., am luat o fără să clipesc)
Kurt Vonnegut - Mama Noapte (am eu ceva cu el, dar am cedat recomandărilor lui Liviu)
şiiii - La Medeleni :) Nu ştiu dacă o păstrez sau i o fac cadou lui Miki, care face 40 de ani, dimpreună cu biletul la Cohen (merci, Dana)
11.8.08
fragment
m a făcut să râd cu lacrimi amare acest fragment... eroul îşi aduce aminte de ceva din copilăria sa în Albania comunistă...Mda, ştiu, dar am fost la Cluj unde nu prea mi a ars de citit...aşa că sunt în braţe, la serviciu, tot cu Umbra lui Kadare.
" Deşi a trecut multă vreme de atunci, îmi amintesc perfect agitaţia pe care a produs-o în oraş vestea că la farmacie fusese adusă o cantitate oarecare de prezervative, pasiunile trezite în fantezia localnicilor, ordinele succesive venite de la comitetul de partid, ba să se permită vânzarea, ba să se interzică ori să se suspende până la noi dispoziţii, zvonul că se vor vinde numai cu autorizaţie, că primele care vor beneficia vor fi familiile veteranilor de război etc., etc., până în ziua când prezervativele au fost scoase într-adevăr la vânzare, iar jumătate dintre colegii mei, după ce le-au cumpărat, nerăbdători, şi le-au pus chiar în clasă, la ora de chimie."
Umbra - Ismail Kadare -ed. Humanitas -traducere Marius Dobrescu
tot în carte, o coincidenţă foarte mică, dar ciudată. Albanezul îşi caută prietenul undeva pe Rue Frochot la numărul 7, în Place Pigalle. Prietenul său e Jean Marc, întruchiparea Diavolului...Anul trecut, când am fost în Paris, am stat pe Rue Frochot... De câte ori va fi trecut pe lângă mine monsieur le Diable? Şi cine ştie dacă nu m a atins...
" Deşi a trecut multă vreme de atunci, îmi amintesc perfect agitaţia pe care a produs-o în oraş vestea că la farmacie fusese adusă o cantitate oarecare de prezervative, pasiunile trezite în fantezia localnicilor, ordinele succesive venite de la comitetul de partid, ba să se permită vânzarea, ba să se interzică ori să se suspende până la noi dispoziţii, zvonul că se vor vinde numai cu autorizaţie, că primele care vor beneficia vor fi familiile veteranilor de război etc., etc., până în ziua când prezervativele au fost scoase într-adevăr la vânzare, iar jumătate dintre colegii mei, după ce le-au cumpărat, nerăbdători, şi le-au pus chiar în clasă, la ora de chimie."
Umbra - Ismail Kadare -ed. Humanitas -traducere Marius Dobrescu
tot în carte, o coincidenţă foarte mică, dar ciudată. Albanezul îşi caută prietenul undeva pe Rue Frochot la numărul 7, în Place Pigalle. Prietenul său e Jean Marc, întruchiparea Diavolului...Anul trecut, când am fost în Paris, am stat pe Rue Frochot... De câte ori va fi trecut pe lângă mine monsieur le Diable? Şi cine ştie dacă nu m a atins...
6.8.08
fragmente
"Într-o ultimă tentativă de a mă justifica, le dădusem un citat pe care fie îl ştiam de undeva, fie mintea mea îl inventase la iuţeală, la nevoie: le spusesem aşadar că în lumea aceasta atât de clocotitoare de la sfârşit de secol, dacă era ceva, de bine, de rău, la fel peste tot, acesta era sexul femeilor.
Prins în vârtejul delirant al explicaţiilor, continuasem să argumentez aşa-zisa teză că, realmente, sexul femeii, în afara faptului că este maşinăria sublimă care asigură continuitatea umanităţii, este în acelaşi timp modelul, şablonul primordial, matriţa care apără rasa de deformare, de falsificare şi degenerare...Cu alte cuvinte, dacă oamenii din toate timpurile, societăţi întregi sau naţiuni, începând cu bancherii de pe Wall Street şi până la ultimii hamali chinezi, voiau ca sexul femeiisă rămână aşa cum e, cum l-a creat natura, şi nu altfel, dacă marii bogătaşi, că veni vorba, lacomi după bani cum sunt, nu-l vor în forma emblei Mercedes Benz, de pildă, dacă comuniştii, însufleţiţi de ideologia de partid, n-au pretins niciodată că sexul femeii trebuie să semene cu secera şi ciocanul şi nici naziştii cu svastica ş.a.m.d., deci, câtă vreme o voinţă superioară îl ţine legat pe om de acest simbol primitiv, asta înseamnă că viitorul omenirii, destinul său, codul său genetic sunt asigurate...şi...şi... că sexul femeii, indiferent de regimurile, o să rămână la fel, acelaşi în vecii vecilor...aşa că...prin urmare...
Simţeam cum mă străpung cu privirile. N-o mai da cotită, spuneau ochii lor. Cu tot respectul pe care-l avem pentru sexul din care a apărut neamul nostru albanez, discuţia se referă la altceva. iar tu ştii la ce: vrem o pariziancă.
"Citisem undeva că, în mitologia ebraică, prima tentativă a lui Dumnezeu de a crea lumea dăduse greş, pentru că ideea lui iniţială fusese să facă o lume perfectă, dar nu-i ieşea deloc... După cum se părea, la crearea relaţiilor intime era nevoie de un pic de ţărână banală şi vulgaritate, în caz contrar totul eşua.
Acum îmi era clar: trebuia întreruptă cât mai repede această pace idilică, era nevoie de puţină vulgaritate, pe scurt trebuia ca în scenă să apară manifestările răului"
Ismail Kadare - Umbra - editura Humanitas-traducerea Marius Dobrescu
1.8.08
The Uninvited Guest - Marillion
I'm the one who knows what scares you
I'm the one who loves you best
I'm the thirteenth at the table
I'm the uninvited guest.
drăguţ, nu?
mai era ceva cu" I'm the cuckoo in your nest şi I'm your New Year's Resolution", da' nu mai ştiu rimele, decât dacă cânt o dată cu Hogarth.
I'm the one who loves you best
I'm the thirteenth at the table
I'm the uninvited guest.
drăguţ, nu?
mai era ceva cu" I'm the cuckoo in your nest şi I'm your New Year's Resolution", da' nu mai ştiu rimele, decât dacă cânt o dată cu Hogarth.
31.7.08
Cărţi şi o chestie prost exprimată
Am oprit să scot nişte bani şi, ghinion, era librăria aproape. Cum am observat că, atunci când ridic mâna spre policioară, stratul de cărţi pare cam subţire, am luat
Julio Cortazar -Armele secrete - o carte de povestiri care începe cu propoziţia " S-ar fi putut foarte bine numi libertate condiţionată"
Ismail Kadare - Umbra - eu am tot cumpărat Kadare pentru alţii, - de fapt, literatul de frati miu, care zise că i a plăcut - dar eu n am citit. Acum (când?) puţin timp mi a zis un cititor înverşunat că a citit "Generalul armatei moarte" şi i a plăcut mult. Începe cu propoziţia " Doamnelor şi domnilor, peste câteva minute avionul companiei Air France va ateriza pe aeroportul Orly din Paris"...ok...
Alessandro Perissinotto - Celei care mă judecă - de băiatul ăsta chiar nu ştiu nimic, aşa că sper doar să nu fie fată. Mi s a părut interesant titlul şi, răsfoind o, structura. O colecţie de e-mailuri. Începe cu headerul " from: angelo@nirvana.it / to: celeicaremajudeca@nirvana.it/ sent : joi 29 aprilie 23.12/ subject: De ce am ucis" taninaaaa...de ce parcă m aş apuca de asta prima?
O veste proastă - NOI a fost preluată de Diverta.
Astăzi încercând să prind uşa deschisă de un domn care ieşea din ING, am reflectat (eh, o clipă, amuzată) asupra schimbării direcţiei bunelor maniere. Este adevărat că unei femei ar trebui să i se ţină uşa, dar dacă e vorba să fie vreo nikita (filmul) rău dispusă care s apucă să i mitralieze pe toţi clienţii care scot sau depun bani sau plătesc facturile de vodafone, mai bine îi trânteşti uşa în nas, măcar să şi o deschidă singură*, dacă are gânduri rele.
Îmi trebuie o carte rămasă pe undeva prin ţară. E lui Iris Murdoch şi îmi plăcea mult subiectul. El, căsătorit şi liniştit trăind şi cu o amantă** se prăbuşeşte la aflarea veştii că lumina aurie de nevastă sa s a îndrăgostit de pshioterapeutul ei - vechi prieten de familie de, altfel - şi, cu duioşie, îl părăseşte, încercând totuşi să l integreze în noul cuplu, ca pe un copil. Foarte englezesc, cred... Îmi lipseşte cartea, nu ştiu dacă am să mi o recapăt şi n am mai văzut o în oraşul meu.
* mda, acum uşile de la ing nu se mai deschid cu card-ul...
** nici urmă de sarcasm în descrierea mea. poate doar lipsă de talent... mă gândesc uneori că poate oamenii căsătoriţi şi cu amante sunt mai inventivi şi mai duioşi cu bietele lor iubite (no personal experience, mi a plăcut cum sună pe categorii)
Mi s ar părea ciudat să închei cu o paranteză (închisă) aşa că...noapte bună sau bună ziua, ce să zic...
Julio Cortazar -Armele secrete - o carte de povestiri care începe cu propoziţia " S-ar fi putut foarte bine numi libertate condiţionată"
Ismail Kadare - Umbra - eu am tot cumpărat Kadare pentru alţii, - de fapt, literatul de frati miu, care zise că i a plăcut - dar eu n am citit. Acum (când?) puţin timp mi a zis un cititor înverşunat că a citit "Generalul armatei moarte" şi i a plăcut mult. Începe cu propoziţia " Doamnelor şi domnilor, peste câteva minute avionul companiei Air France va ateriza pe aeroportul Orly din Paris"...ok...
Alessandro Perissinotto - Celei care mă judecă - de băiatul ăsta chiar nu ştiu nimic, aşa că sper doar să nu fie fată. Mi s a părut interesant titlul şi, răsfoind o, structura. O colecţie de e-mailuri. Începe cu headerul " from: angelo@nirvana.it / to: celeicaremajudeca@nirvana.it/ sent : joi 29 aprilie 23.12/ subject: De ce am ucis" taninaaaa...de ce parcă m aş apuca de asta prima?
O veste proastă - NOI a fost preluată de Diverta.
Astăzi încercând să prind uşa deschisă de un domn care ieşea din ING, am reflectat (eh, o clipă, amuzată) asupra schimbării direcţiei bunelor maniere. Este adevărat că unei femei ar trebui să i se ţină uşa, dar dacă e vorba să fie vreo nikita (filmul) rău dispusă care s apucă să i mitralieze pe toţi clienţii care scot sau depun bani sau plătesc facturile de vodafone, mai bine îi trânteşti uşa în nas, măcar să şi o deschidă singură*, dacă are gânduri rele.
Îmi trebuie o carte rămasă pe undeva prin ţară. E lui Iris Murdoch şi îmi plăcea mult subiectul. El, căsătorit şi liniştit trăind şi cu o amantă** se prăbuşeşte la aflarea veştii că lumina aurie de nevastă sa s a îndrăgostit de pshioterapeutul ei - vechi prieten de familie de, altfel - şi, cu duioşie, îl părăseşte, încercând totuşi să l integreze în noul cuplu, ca pe un copil. Foarte englezesc, cred... Îmi lipseşte cartea, nu ştiu dacă am să mi o recapăt şi n am mai văzut o în oraşul meu.
* mda, acum uşile de la ing nu se mai deschid cu card-ul...
** nici urmă de sarcasm în descrierea mea. poate doar lipsă de talent... mă gândesc uneori că poate oamenii căsătoriţi şi cu amante sunt mai inventivi şi mai duioşi cu bietele lor iubite (no personal experience, mi a plăcut cum sună pe categorii)
Mi s ar părea ciudat să închei cu o paranteză (închisă) aşa că...noapte bună sau bună ziua, ce să zic...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)