ca de obicei joia dimineaţa la 5 eu nu pot să dorm, aşa că să mi completez paginile albe - deşi sunt pline - din jurnal. deci...
sunt bine. foarte bine. ca studenţii, fără bani, dar în aceeaşi stare de graţie. am fost plecată. am stat 12 ore pe drum. am mâncat ciorbă de peşte cu paste pe vapor la drobeta. am pierdut ce era mai frumos din drum, fiindcă era noapte. am stricat un joc. am ajuns într un oraş pe care l plac tare mult, spre miez de noapte. timişoara. am stat la cei mai buni oameni din lume şi mai ales la cea mai bună nina din lume. am mâncat clătite cu ciuperci până la epuizare şi ce a rămas, am primit la pachet pentru cluj. am stat la poveşti toată joia. aceea a fost timişoara mea. ŞI mai frumoasă. cu vin roşu şi flecăreală caldă. tanti nina e o pată luminoasă pe călătoria mea. am mai aflat o dată că tobarul nepereche e pentru mine ceva. a împrumutat formaţiei proaspăt ăăăăăăaaaaaaaaadoptate (cumva) nişte tobe, "că eşti tu cu ei". sunt buni oamenii, iar când sunt buni cu tine, e şi mai şi. tanti nina a fost şi pata salvatoare pentru o viroză intestinală sau ce o fi fost, de a transformat o figură veselă în The Mask. s a intervenit cu ceai de mentă, pat şi căldură şi odihnă de urgenţă pentru un alt om, străin ei, fără o clipire. pe urmă tanti nina a vrut veşti tot drumul despre ce mai face. închei, că nu are fan club. încă.
am bătut 5 minute la tobe, că mai mult chinuiam lumea.eh.
am condus duba. asta da fază.nu m aş fi atins nici moartă de ea, fiind ea mare şi plină ochi de artişti. dar un şofer era leşinat, iar cel din tură relativ adorabil de obosit. am condus duba vreo 150 km, din care mulţi pe noapte -prietena mioapei - şi ceva ploaie bonus. asigurări că am condus bine. not. am condus ca o cizmă. am înţepenit la volan de grijă şi de teamă că aia s ar putea duce undeva unde nu vreau eu, într o curbă. am condus prost prost. ca fetele cu duba!
am respirat clujul ca pe un drog. am fost la ceamaifrumoasăpensiunemaxdin nou unde mi au dat iarăşi o cameră tare tare frumoasă. dacă mi ar mai trece prin cap să mi fac vreodată tricouri cu scrisuri înţelese doar de mine mi aş face cu I inimă tanti Nina şi I inimă max cj, unde max e o pensiune. am fost în irish. m am întâlnit cu cel mai bun amic din cj, am jucat cea mai proastă scenetă şi am întâlnit doar fulgurant cea mai mare speranţă a nopţii, oyeah.am fost la dans. cineva a cam vrut să smulgă un sărut. bleah. alţcineva mi a zis că s unguroaică pentru că nu dansez cu el. recunosc c am scos telefonul de vreo 10 ori. speranţa n a sunat. m am ofticat vreo 5 minute. astea 5 minute egalează deja cu un insucces răsunător la. ei, asta e. m am întors în pub. am speriat pe cineva rău, m am scuturat de altcineva, tot rău. am primit un compliment profesional, cum altfel. şi o cerere. profesională, cum altfel. şi o insistenţă neprofesională, nepotrivită, nedorită. am dormit lung, greu, cu tot ce aveam şi tot ce n aveam.
sâmbătă de dimineaţă am prins spre 3 ore de plimbare splendidă
prin cluj şi mi am dezamintit tot felul. cu calm, n am înghiţit în sec, nu m am dat cu capul de pereţi, al naibii miracol şi ăsta. am stat într o odaie mare, dar aglomerată de râsete şi m am uitat cum se mănâncă ciorbă cu afumătură. am mâncat salată de vinete acceptabilă. am părăsit clujul cu mari speranţe de reîntoarcere în 3 decembrie, altfel n aş fi reuşit să l las în urmă fără să bocesc în dubă. m am întors acasă şi până am făcut căldură şi m am iar obişnuit cu delicata mea cămăruţă, am lăsat ca de obicei bagajele nedesfăcute. apoi au început să curgă din nou zilele -acestea- într un ritm relativ obişnuit*. acum, când mă întorceam din pipera, am văzut o ceată de câini care traversa în grabă - mi s a părut furioasă- strada. am încetinit, poate ca să intervin. dar căţeii traversau grăbiţi ca să salute cu prietenie doi bărbaţi, pasămite paznici, care veneau la 5 la muncă. cei doi îi mângâiau pe cap. e frumos în lume, zău.
*nu prea. nu chiar. pentru că da, ei bine, DA. Mi am luat set de tobe!!!
(we’ll never miss a movie, never miss a movie, c’mon, if you just listen to me, if you just listen to me, c’mon)
Se afișează postările cu eticheta Eveniment. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Eveniment. Afișați toate postările
12.11.09
27.3.09
26.3.09
We salute you!

Sala Papp Laszlo din Budapesta e luminată slab. Peste tot clipesc ritmic, roşu şi jucăuş mii de perechi de corniţe AC DC. E ora 20:00. Atmosfera, grea de aşteptare, e tăiată de primele acorduri ale trupei de deschidere. Deşi spectatorii o întâmpină destul de plictisiţi, The Answer este revelaţia anului 2008, când a explodat în deschiderea concertelor din turneul Whitesnake. Având, iată, şi diploma de la AC DC, trupa se poate considera aşezată pe o traiectorie de succes. Ascultaţi-o.
La ora 21:00, după un film de animaţie combinând mutrele legendarilor cu siluetele a două vampe sexy, the Rock’N’ Roll Train poposeşte pe scenă, în a douăsprezecea haltă a turneului european AC DC, făcând din 23 martie o zi greu de uitat pentru cei 15000 de spectatori. De la prima piesă a coborât adânc în noi, regăsindu-şi cuibul, sunetul acela clasic de rock, profund, clar, reverberat, punând în distinctă valoare fiecare instrument, creând un spaţiu aerisit pentru vocea aproape neatinsă de timp a lui Brian Johnson. Nimic nu poate fi uitat sau trecut cu vederea. De la precizia şi echilibrul elveţiene ale secţiei ritmice Rudd –Williams şi riff-urile exacte ale retrasului Malcolm Young, până la sclipitorul şi neobositul spiriduş chitarist Angus Young şi marca indestructibilă a vocii lui Johnson, toate au rămas la fel, nealterate de cei 8 ani de linişte. În ciuda pauzelor dintre piese –un obicei vechi şi descurajant al grupului- şi a micii ezitări a vocalului, la The Jack, edificiul AC DC mi-a părut impresionant. Una câte una, Back IN Black, Hells Bells, Thunderstruck, TNT, Dirty Deeds, Highway To Hell, You Shook Me All Night Long sau For Those About To Rock au căzut peste mine şi m-au spălat de oboseală, platitudine, timpii morţi şi pulsul încetinit. La sfârşit mi-am regăsit sufletul tânăr şi tricoul negru, de care uitasem de vreo 15 ani.
Ana M. Călin
9.3.09
HELLO, HELLO!
U2 şi a anunţat datele turneului 360. Deja am început să visez, nervi au început să mi curgă prin vene, au început căutările de bilete de concert şi avion, şi starea generală de ţopăială!
Ţineţi ne pumnii, să ajungem la u2!
Ţineţi ne pumnii, să ajungem la u2!
27.2.09
29 februarie
nu avem anul acesta, dupa cum si diacriticele mele au disparut pe undeva... atunci sa i uram energic, de azi si pana hat, in 2 martie, la multi ani celui mai iubit dintre tati in familia noastra:)
30.10.08
22.9.08
2 vb
aseară am fost la concertul lui Leonard Cohen. Magic:)
astăzi împlineşte 57 de ani unul dintre cei mai iubiţi pământeni, Davi Coverdale:)
astăzi împlineşte 57 de ani unul dintre cei mai iubiţi pământeni, Davi Coverdale:)
12.8.08
Şi eu am fost la Maiden
Pe 4 august, seria năucitoare de concerte ale verii 2008 a fost închisă cu un regal... Concertul Iron Maiden de la Bucureşti a fost perla coroanei... Frazele astea două mi se par puţin stupide. Mă uit lung la ele şi-mi dau seama că nu am cum să găsesc talent ca să scriu despre acest concert. De fapt, nu sunt convinsă că trebuie să scriu. Poate doar „şi eu am fost la Maiden” şi să semnez?
A trecut deja săptămâna şi nimic nu mă seacă mai tare decât atunci când între mine şi sentimentele mele se aşează timpul, ca un văl. Aş da multe alte zile în care nu s-a întâmplat nimic, ca să mă pot întoarce încă o dată în seara toridă de 4 august, când noi, prietenii, ne căutam disperaţi pe stadion, ca să ne putem strânge ciotcă şi să trăim bucuria acestui concert. Unii au vrut în faţă, aşa că s-au aruncat în sauna de mulţime. Noi, mai rezervaţii, am stat mai în spate. La fata lui Harris ne-am strâns care dincotro. Slab. La Trooper am apreciat faptul că au insistat în meserie şi au ajuns să aibă destui fani. Nu ne-am numărat printre ei. Dar când a început Maiden…un fior electric a străbătut marea de oameni. Mâinile au fost sus instantaneu, şi s-a auzit un strigăt imens. Cum, eu mi-am dus mâinile la gură şi am ţipat, ca fanele pe care le vedem pe vremea Beatlesilor (şi râdeam)? M-a secerat “2 Minutes To Midnight”. Am simţit cum pur şi simplu o iau razna de bucuria de a asculta pe viu piesa care se aude tare din boxe când conduc vijelios prin Bucureşti. Îmi venea să iau pe cineva şi să-l zgâlţâi. Am înţeles pentru prima dată dorinţa de pogo. Incredibil, dar prietena mea din adolescenţă, o miniatură mereu elegantă, dichisită şi rezervată în gesturi, era cu mâna pe sus, în forma coarnelor, fluturând-o energic. „Băi, ăsta e rockul ĂLA!”, ţipa. Şi prezentarea pentru „ Can I Play With Madness” şi intrarea aceea neaşteptată pe voci m-au surprins până la ţipăt. Atâta am strigat şi am ţipat şi m-am agitat, cât pentru cel puţin o vară cu concerte în fiecare seară. Tot stadionul, apatic, prin comparaţie, la multe alte concerte, fierbea ca un cazan. Dickinson a amestecat în el, cu forţa unui atlet. Atlas? Ne-a ţinut pe sus…
Nu mai simt nevoia să adaug nimic la (oricum) banalităţile înşirate mai sus. Poate ar trebui să şterg, să las doar “ şi eu am fost la Maiden”. Ar fi de ajuns ca să semnez ?!
Ana M. Călin
A trecut deja săptămâna şi nimic nu mă seacă mai tare decât atunci când între mine şi sentimentele mele se aşează timpul, ca un văl. Aş da multe alte zile în care nu s-a întâmplat nimic, ca să mă pot întoarce încă o dată în seara toridă de 4 august, când noi, prietenii, ne căutam disperaţi pe stadion, ca să ne putem strânge ciotcă şi să trăim bucuria acestui concert. Unii au vrut în faţă, aşa că s-au aruncat în sauna de mulţime. Noi, mai rezervaţii, am stat mai în spate. La fata lui Harris ne-am strâns care dincotro. Slab. La Trooper am apreciat faptul că au insistat în meserie şi au ajuns să aibă destui fani. Nu ne-am numărat printre ei. Dar când a început Maiden…un fior electric a străbătut marea de oameni. Mâinile au fost sus instantaneu, şi s-a auzit un strigăt imens. Cum, eu mi-am dus mâinile la gură şi am ţipat, ca fanele pe care le vedem pe vremea Beatlesilor (şi râdeam)? M-a secerat “2 Minutes To Midnight”. Am simţit cum pur şi simplu o iau razna de bucuria de a asculta pe viu piesa care se aude tare din boxe când conduc vijelios prin Bucureşti. Îmi venea să iau pe cineva şi să-l zgâlţâi. Am înţeles pentru prima dată dorinţa de pogo. Incredibil, dar prietena mea din adolescenţă, o miniatură mereu elegantă, dichisită şi rezervată în gesturi, era cu mâna pe sus, în forma coarnelor, fluturând-o energic. „Băi, ăsta e rockul ĂLA!”, ţipa. Şi prezentarea pentru „ Can I Play With Madness” şi intrarea aceea neaşteptată pe voci m-au surprins până la ţipăt. Atâta am strigat şi am ţipat şi m-am agitat, cât pentru cel puţin o vară cu concerte în fiecare seară. Tot stadionul, apatic, prin comparaţie, la multe alte concerte, fierbea ca un cazan. Dickinson a amestecat în el, cu forţa unui atlet. Atlas? Ne-a ţinut pe sus…
Nu mai simt nevoia să adaug nimic la (oricum) banalităţile înşirate mai sus. Poate ar trebui să şterg, să las doar “ şi eu am fost la Maiden”. Ar fi de ajuns ca să semnez ?!
Ana M. Călin
6.8.08
Vai
am uitat să zic măcare 2 vorbe de concertul Maiden! ce să i faci, când ai doar fie şi senzaţia că ai o problemă, uiţi cât de fericit ai fost în urmă cu câteva ore.ce prostie omenească.
concert extraordinar. un public român cum n am văzut. cântând, fredonând, strugând, ţipând, aplaudând. pe scenă, o trupă fără ifosele perfecţiunii, pregătită să cânte live şi făcând o bine cu simplitatea cu care noi reuşim să mergem pe stradă.dickinson este un atlet. iar piesele maiden- nemuritoare.
vara de concerte s a încheiat cu perla Coroanei...
concert extraordinar. un public român cum n am văzut. cântând, fredonând, strugând, ţipând, aplaudând. pe scenă, o trupă fără ifosele perfecţiunii, pregătită să cânte live şi făcând o bine cu simplitatea cu care noi reuşim să mergem pe stradă.dickinson este un atlet. iar piesele maiden- nemuritoare.
vara de concerte s a încheiat cu perla Coroanei...
5.8.08
Massive Lenny
Recunosc , în 26 iulie mă simţeam cu plinul de concerte demult făcut şi, după ce am încercat să fentez, am ajuns totuşi pe stadionul Cotroceni, la concertul lui Lenny Kravitz, parcă din dorinţa de a-l „bifa”. Vă deranjează sinceritatea aproape mondenă a acestei fraze? Păi gândiţi-vă la câte concerte au fost în Bucureşti, mai adăugaţi-mi şi mie 5 şi o să vedeţi că ajungem la o medie de 2 concerte pe săptămână, din cele mai variate genuri şi momente ale istoriei muzicale. E extenuant să intri şi să ieşi din atâtea tipuri de atmosferă sau cel puţin mie aşa îmi pare. În sâmbăta aceea m-am simţit de parcă nici n-aş fi părăsit stadionul după Metallica, mă tot uitam nervos la cer, acuşi începe iar să plouă!
Sunt convinsă că dacă n-aş fi mers la concertul lui Kravitz şi aş fi văzut ceva filmat după aceea, aş fi bătut din picior de nervi. Ca orice artist foarte mare, americanul şi-a i făcut treaba atât de bine încât a şters din memoria imediată concertele văzute înainte şi m-a făcut să mă gândesc „Da, ăsta a fost cel mai bun!”. Echipat cu nişte muzicieni excepţionali, care au transformat fiecare cântec într-un basm sonor, dotat cu o voce cameleonică, cu care a mers de la şoaptă senzuală până la strigăt mobilizator, Kravitz a ştiut (cititorii mai pudici să sară până după punct) cum să frece atmosfera până ce aceasta a început să scapere. Lucru admirabil, mai ales că a plecat cu un handicap de natură geografică (sau?) în faţa publicului. Concertul ar trebui să rămână în mintea spectatorului român ca model de audiţie la capitolul sunet.
Pe 2 august am fost şi la Massive Attack. N-am să vă ascund faptul c-am avut un mic gând arivist şi o mică remuşcare în seara aceea. Cum se face că exact la trupele la care mă duc fără nici un fel de tragere de inimă, doar aşa, ca să mai respir în ambianţa unui concert live, îmi cumpăr bilet? N-ar trebui să fie tocmai invers ? Snobismul se plăteşte, mi-am muşcat buzele şi am intrat pe teren, aproape rupându-mi gâtul. Mi-a plăcut grozav atmosfera, pe care cineva a găsit-o „lipsită de intimitatea unui club”. Mie mi s-a părut că, dimpotrivă, trupa a reuşit să aducă clubul în aer liber. Dacă muzica celor de mai sus îmi pare în continuare hipnotică, prea încărcată de simboluri şi posibilităţi depresive(în ciuda visuals-urilor foarte inspirate şi a mesajelor pe alocuri periculoase pentru starea de letargie locală) pentru a o asculta singură acasă, vocea şi cântecele Martinei Topley Bird mi s-au părut curate, dulci şi răcoroase . Îmi cer scuze că, înainte de a o auzi cântând, la întrebarea „Cine-i asta care cântă în deschidere?” am răspuns cu ignoranţă „ Ştiu şi eu ? Vreo marcă de îngheţată!”. Tricky, nu?
Ana M. Călin
http://ce-stii-tu.blogspot.com
foto: Gabriel Olteanu/ Emag!c
24.7.08
Mai din spate

De 3 ori, până acum, am fost cuprinsă de febra unui eveniment faţă de care nu aveam, iniţial, nici un interes. O dată, la lansarea albumului Iris Athenaeum, în 2000.
Am luat-o razna cu 3 ore înainte de concert. Colega Oana a plătit un suprapreţ îngrozitor, eu m-am furişat graţie prietenilor de la defuncta Zone Records.
A doua oară, la un concert de re-re (la si do si) revenire a mercantililor Phoenix. Eram la Sinaia, în concediu, Anca ştie... Am venit într-un suflet la Bucureşti, dispuse să dăm oricât. Nu ştiu ce ne apucase, pentru că ulterior am văzut tot concertul, execrabil organizat, de pe nişte scări.
A treia oară, miercuri, la Metallica. Nici prin cap nu mi-a trecut să mă duc, pentru că-mi sunt nesuferiţi, asta e. Sunt ok de-acasă, de pe cd,dar când mă gândeam că-i văd, după neplăcutele fiţe pe care li le-am înghiţit în ’99, mă lua durerea de cap. Dar, în seara târziu de dinainte, o altă prietenă a pus, de la Atena, picioru-n prag. „ Mergem obligatoriu!”. Bine, da’ bilet ai, că e sold out. „Ei, găsim noi p-acolo!”. ROCK.
Miercuri duduia messenger-ul. Un bilet de 200 ron pentru ea, că “ eu nu dau atâta pe fiţoşii ăia”. Telefoane, întâlniri, detalii, împrumuturi. Alt îngeraş a făcut „ping”, tot pe mess, şi a zis „ eu mi-am luaaaaat de 110 şi mai are unul! Îl vrei??? Acum mă duc să le plătesc!” Murise o mătuşă de 102 ani, (r.i.p.), şi un cuplu n-a mai mers. M-am gândit, ce logic, cu cât sunt mai mulţi oameni, cu atât numărul celor care nu vor putea merge din necazuri personale, va creşte. La 24.000, câţi şi-or fi ratat preferaţii ? Trist.
La ora 18.00 plecam spre stadion. Balerini, fustă, ploaieeee. Pentru Metallica, boscorodeam neumlţumită. Dar m-a dus valul. Ideea de a mă întâlni şi de a respira acelaşi aer cu marea gaşcă de ascultători de rock a fost mai puternică decât ploaia insinuantă, care ne-a răzbit până la piele şi ne-a făcut buzele albastre de frig. Saci de rebu şi invitaţii vândute, bălţi cumplite şi pale de vânt, nimic n-a contat. Nici măcar faptul că, dacă vindeam biletul, “ câştigam” prietenia măcar unuia din cei 6 băieţi frumoşi care m-au întrebat, pe rând, dacă n-am un bilet în plus. Cu balerinii mei, m-or fi luat drept bişniţară.
Metallica? O trupă care-şi adjudecă clişeul de„ legendă vie”. Lăsând mica ironie la o parte, ăştia chiar sunt vii. Vag neplăcuţi, lipsiţi de charismă şi plini de vorbe în 2 peri, şi-au făcut concertul a la carte, plini de profesionalism, cum se zice. Singur Ulrich mi-a rămas tot simpatic.
Dar în jur, atâtea priviri umede de bucurie, deşi ude demult , m-au convins că am asistat la un spectacol deosebit. Energia nu vine întotdeauna de pe scenă. La concertul acesta, am luat-o din public. Dar senzaţia de eveniment, îngrijită cu atenţie şi talent de emag!ci ( a căror organizare îşi face un obicei din a fi excepţională) îmi pulsează şi acum în tâmplele obosite.
Ana M. Călin
Foto: Gabriel Olteanu/Emag!c
http://ce-stii-tu.blogspot.com
Abonați-vă la:
Postări (Atom)