Ce-mi place mie acasa la familia Petrescu! Da, da, aia cu becu' ars, economia, detergentu' de vase capabil. In cel mai recent spot publicitar, la familia de 4 (patru) persoane se organizeaza un barbecue de apartament. Se curata cartofi pentru 4, se fac frigarui pentru 4, mananca 4, dar la spalat se spala vase de la cel putin 20 de persoane! Ce corn al abundentei, nu? La fel de mare bogatie e si la un antiperspirant de marca, care si-a botezat noul stick X5. Sa luam cate unul, sa ajunga la toata lumea.In paranteza, ce bine ar fi ca si omul din tramvaiul putind de dimineata, sa aiba unul... Urcand putin de la subsuoara, constat ca in reclama de la un binecunoscut sampon, ea isi da intalnire cu el dupa ce s-a spalat in prealabil cu minunea si, ce sa vezi, pala de vant care ii ataca atunci cand stau romantic pe o banca, ii misca parul numai ei! Probabil al lui nu mirosea atat de frumos, deci, vantul a ales, in mod convenabil, sa nu-i imprastie (si lui) parfumul pletelor.
Trecand de la erorile fizice la cele metafizice, pardon, metaforice, cred ca doua magazine de bricolaj si materiale de tot felul sunt deservite de aceeasi agentie de publicitate, indragostita de reclamele in versuri. In vreme ce un spot da vina pentru tampeniile debitate pe debilizanta, e drept, stare de indragostire, (sa-ti arat cat te iubesc, motocoasa-ti daruiesc) cealalta si-a canalizat eforturile versificate spre un omulet mustacios erijat in mare intelept (ca asa inteleg eu ca e din reactiile interlocutorilor, ramasi cu gura cascata) care intoneaza cu spor imbecilitati diverse (si Dunarea a fost parau la izvoare, fa-ti si tu o baie mare!).
Pentru sfarsit, dar nu la urma, am lasat durerea mare. Daca pana acum am ras si am glumit, acum tin sa-mi exprim ingijorarea. Voua nu va e teama ca ai vostri copii, uitandu-se la televizor, ar putea invata cuvinte noi, de care nici DEX-ul, (deja hacuit si abuzat dupa placul unora si altora) saracul, n-a auzit? Un exemplu: efectul de "nuplecabilitate" al celor mai faimoase seminte ale tarii!Sau, si mai rau, nu va e teama ca ai vostri copii, inainte de masa, s-ar putea spala pe maini de pereti, cum au vazut ei in reclama (mai veche, asa e) nustiucarei vopsele lavabile? Aaaa, voi nu-i lasati la televizor? Si reusiti sa-i tineti departe de el? Zau?!
Se afișează postările cu eticheta Explore. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Explore. Afișați toate postările
31.5.12
Vama- XX
Recunosc, am fost mereu un admirator al lui Tudor Chirilă. Când cu despărţirea grupului Vama Veche, am suferit ca la divorţul unor rude, dar mi-am ales favoritul.Vremea a arătat că am tras lozul câştigător. În timp ce Trupa Veche, onestă, dar lipsită de strălucire, se străduieşte cu spectacole obscure, Tudor cu a sa Vama împuşcă „lucrări” mari şi de anvergură.
Desigur, ecourile mondene – pe care solistul nu le-a urmărit, dar de pe urma cărora a tras foloase indirecte- ale relaţiei sale cu Andreea Raicu,Chirilă i-a atras un loc sigur în luminile reflectoarelor. Însă, zic eu, asta n-ar fi fost de ajuns. Cred că originalitatea misterioasă şi deloc simulată a solistului conduce în continuare la succesul său. Este un om, cântăreţ, actor şi textier care nu se fereşte să spună, în orice mediu, lucruri pe care mulţi dintre noi le-ar recunoaşte doar în şoaptă, pe la colţuri. În textele sale strigă că politica şi politicienii îl înfurie, recunoaşte că n-ar fi bănuit că poate să-şi adore femeia, îşi asumă sufletul său „ciudat”.
Cu noul său album, Vama merge în continuare pe liniile desenate de liderul grupului. Piesele sunt majoritar de dragoste, dar o dragoste activă, asumată sau chinuită, chiar moartă. N-avem de-a face (şi sper să n-avem vreodată, la Tudor) cu clişeele pe care le întâlnim în textele româneşti de aici şi de aiurea, despre amor. În „Epidemie de iubire” vedem dragostea zugrăvită ca o boală care TREBUIE să atace lumea. În ciuda gardienilor care l-au arestat şi care caută îngrijoraţi un antidot pentru epidemia de dragoste, personajul cântecului scapă şi rătăceşte prin lume, iubind orice om, spre a se salva. Parcă am mai auzit undeva asta, dar am uitat-o demult. Nu?
“Sunt ultimul om” e un punk nervos care impinge pedala exact pe acest sentiment pe care conflictele (nu contează dacă cu omul drag, familia, trupa, societatea) te fac să-l guşti cu amărăciune. “Acum c-am stabilit că sunt ultimul om, să facem cumva să rămână aşa”, sfidează textul.
“Declar pierdută ţara” e, la rândul ei, o piesă interesantă care trage un semnal de alarmă (ah, ce clişeu depăşit, semnalul a fost demult tras!) asupra migraţiei tinerilor, care nu mai găsesc niciun rost, nimic care să-i lege de această ţară. Îşi acuză părinţii că au dormit în timp ce hoţii se organizau ca să le fure ţara mai cu spor. Mda. Să ne vedem în continuare de goanna noastră după traiul de zi cu zi…
Dacă veţi asculta albumul s-ar putea să vi se pară hilar că eu îmi aleg ca preferată “Să dansăm”. Dar când, pe acordurile unui rockuleţ reuşit auzi “Dansez pentru că trupul meu e mai deştept decât sunt eu”, aş putea face altfel?
Ana Călin
publicat de revista Explore
21.2.12
Nu mai e ce-a fost
Aud foarte des această sintagmă, rostită musai cu un oftat convingător, de connaisseur. Că e vorba despre Vama Veche satul, despre mâncarea din restaurantul nostru preferat din perioada studenţiei, despre filmele unui cunoscut şi foarte la modă regizor sau despre realizările discografice ale unei formaţii, nimic nu mai e ce-a fost.
Mie, ideea articolului mi-a fost împrumutată de mediatizarea celei mai noi apariţii discografice ale „veteranilor” de la Holograf, – am pus între ghilimele, fiindcă mie nu-mi place termenul, cu atât mai mult cu cât el a înlocuit cu repeziciune anii de zile în care membrilor grupului li s-a spus afectuos „ băieţii de la Holograf”. Păi cum vine asta, de la băieţi la veterani direct? Nu trebuia să existe ceva între?
N-am ascultat “Love Affair” mai degrabă din cauză că vremea rea şi copilul mic m-au împiedicat a ajunge într-un loc din care să mi-l cumpăr, decât pentru că aş fi notat că Holograf “nu mai e ce-a fost”. Nu de alta, dar nu mai e demult ce-a fost (îmi asum şi oftatul de connaisseur…).
Am auzit însă – şi am văzut- piesa single, o pretenţioasă colaborare între grup şi soprana Angela Gheorghiu. Piesa panicard numită “ Nu mai e timp” nu mi-a trezit nici un fel de revelaţii, mărturisesc. Mi se pare nici mai bună, nici mai slabă decât restul creaţiilor care populează repertoriul Holograf de ani buni încoace. Hai, poate foarte puţin mai slabă…
Nu comentez nici ideea re-re-refolosită de a cânta alături de un solist de operă, pentru că grupul a vrut să sublinieze faptul că “cei mai buni se adună cu cei mai buni”, lucru pe care are, în fond, tot dreptul să-l facă şi să-l creadă.
Mă limitez la a analiza acest “nu mai e ce-a fost” în care, să-mi fie cu iertare, se încadrează cele mai multe trupe de “veterani” ai rock-ului românesc. O fi Holograf în fruntea plutonului, dar îl urmează cu aplomb Iris, Cargo, Voltaj, toată lumea care însemna ceva în rock-ul românesc acum nişte ani. După tonul şlagărului de succes maxim garantat, dat tot de Holograf, toţi au încercat să ajungă la publicul ţintă Coca Cola ( toată lumea, adică). Cu piese din ce în ce mai romanţioase, în care aproape că nu mai sunt prezente sunetele de origini hard and heavy, care sperie sau enervează publicul larg, cu texte accesibile şi colocviale, cu prezenţe în emisiuni şi la manifestări la care în mod normal n-aveau ce căuta, aceste grupuri şi-au asigurat, în fond, supravieţuirea pe o piaţă inundată de producţii străine. Cu sprijinul – sau să îl numim trădarea?- tacit al publicului, veteranilor a ajuns să li se reproşeze că nu mai sunt cum erau, adică însăşi supravieţuirea.
Dar acum să vă întreb, pe bune: voi chiar mai sunteţi cum eraţi? Vă rog să răspundeţi în oglindă. Cu oftat sau fără.
Ana M. Călin - publicat în revista Explore
Mie, ideea articolului mi-a fost împrumutată de mediatizarea celei mai noi apariţii discografice ale „veteranilor” de la Holograf, – am pus între ghilimele, fiindcă mie nu-mi place termenul, cu atât mai mult cu cât el a înlocuit cu repeziciune anii de zile în care membrilor grupului li s-a spus afectuos „ băieţii de la Holograf”. Păi cum vine asta, de la băieţi la veterani direct? Nu trebuia să existe ceva între?
N-am ascultat “Love Affair” mai degrabă din cauză că vremea rea şi copilul mic m-au împiedicat a ajunge într-un loc din care să mi-l cumpăr, decât pentru că aş fi notat că Holograf “nu mai e ce-a fost”. Nu de alta, dar nu mai e demult ce-a fost (îmi asum şi oftatul de connaisseur…).
Am auzit însă – şi am văzut- piesa single, o pretenţioasă colaborare între grup şi soprana Angela Gheorghiu. Piesa panicard numită “ Nu mai e timp” nu mi-a trezit nici un fel de revelaţii, mărturisesc. Mi se pare nici mai bună, nici mai slabă decât restul creaţiilor care populează repertoriul Holograf de ani buni încoace. Hai, poate foarte puţin mai slabă…
Nu comentez nici ideea re-re-refolosită de a cânta alături de un solist de operă, pentru că grupul a vrut să sublinieze faptul că “cei mai buni se adună cu cei mai buni”, lucru pe care are, în fond, tot dreptul să-l facă şi să-l creadă.
Mă limitez la a analiza acest “nu mai e ce-a fost” în care, să-mi fie cu iertare, se încadrează cele mai multe trupe de “veterani” ai rock-ului românesc. O fi Holograf în fruntea plutonului, dar îl urmează cu aplomb Iris, Cargo, Voltaj, toată lumea care însemna ceva în rock-ul românesc acum nişte ani. După tonul şlagărului de succes maxim garantat, dat tot de Holograf, toţi au încercat să ajungă la publicul ţintă Coca Cola ( toată lumea, adică). Cu piese din ce în ce mai romanţioase, în care aproape că nu mai sunt prezente sunetele de origini hard and heavy, care sperie sau enervează publicul larg, cu texte accesibile şi colocviale, cu prezenţe în emisiuni şi la manifestări la care în mod normal n-aveau ce căuta, aceste grupuri şi-au asigurat, în fond, supravieţuirea pe o piaţă inundată de producţii străine. Cu sprijinul – sau să îl numim trădarea?- tacit al publicului, veteranilor a ajuns să li se reproşeze că nu mai sunt cum erau, adică însăşi supravieţuirea.
Dar acum să vă întreb, pe bune: voi chiar mai sunteţi cum eraţi? Vă rog să răspundeţi în oglindă. Cu oftat sau fără.
Ana M. Călin - publicat în revista Explore
28.1.12
Pro şi contra
N-am ajuns niciodată în sală la vreunul din concertele de Crăciun ale lui Ştefan Bănică . În ciuda publicităţii turbate, a promisiunilor unui show cum nu s-a mai văzut şi a simpatiei mele sincere pentru actorul „Liceenilor”, îndrăgostit de rock’n’roll, ceva m-a ţinut departe. Am vrut de câteva ori să mă duc, dar n-am prins bilet, iar relaţia proastă pe care Bănică o are cu presa –fie ea şi muzicală- mi-a descurajat eventualele încercări de a obţine o acreditare. Nu-mi place să cer nimic de la oameni ostili.
Totuşi, am văzut, în lipsă de alt entertainment în zilele de sărbătoare, mai multe din concertele sale, varianta televizată. Şi am remarcat că-s din ce în ce mai încărcate şi mai lipsite de unitate, toate culminând cu show-ul de anul acesta, cel mai cel, al zecelea, aniversare mare, ce mai. Disperarea de a aduce ceva şi mai nou, şi mai strălucitor, şi mai cu moţ în faţa aceluiaşi public – căci eu cred că sunt aceiaşi oameni, cei care vin, tradiţional, an de an, la concertul de Crăciun al lui Ştefan Bănică – a condus spre un spectacol mamut pe o scenă (deja cam) mică. Din toate a fost mult: mulţi dansatori, mulţi instrumentişti, multe voci de backing, mulţi invitaţi, multe (multe!) lumini . Numai bietul Bănică nu s-a putut multiplica, căci sunt sigură că, pentru spectaculozitatea show-ului ar fi făcut-o!
Uitându-mă la acest animal de entertainment, gras şi strălucitor, dar cam fără cap şi coadă, am ajuns la concluzia că ceva bine, dar şi mult rău face televiziunea în zilele noastre. Ştefan Bănică a ajuns ultracunoscut publicului datorită show-ului dansator. Astfel, mica sa întreprindere de Crăciun a crescut şi s-a umflat an de an, de la unul la 5-6 spectacole în care artistul e silit să arate CEVA. În vreme ce la televizor cazurile pe care le prezintă sunt din ce în ce mai dramatice, iar obiceiul de a smulge lacrimi din ochii competitorilor e din ce în ce mai brutal, pe scenă, ce naiba mai poţi să faci? Rock’n’roll-ul e acelaşi bătrânel cumsecade, dătător de bună dispoziţie decentă. Cum să-i aduci pe oameni la paroxismul distracţiei? Neavând fani în adevăratul sens al cuvântului, Bănică trebuie să-şi hrănească publicul flămând de distracţie cu ceva. Şi pare s-o facă mereu cu ceva mai mult, dar nu neapărat mai bun. Unde se ajunge, poate vedem în anul 11. A, de unde ştiu că Ştefan Bănică nu are fani dedicaţi? Păi, de câte alte show-uri de ale sale mai auziţi în restul anului?! “Te iubesc, femeie” de 8 Martie şi punct.
O vedetă care se îndreaptă – bănuiesc, nu cu aceeaşi putere- spre acelaşi tip de consacrare este Horia Brenciu. Care mie-mi place mult, mi se pare de departe o voce mult mai bună şi un entertainer mai de nădejde decât mai sus menţionatul. Sala Palatului e sold out în martie, pentru două concerte. Caruselul s-a pornit şi pentru charismaticul jurat de la Vocea României. Slavă Pro-ului.
Şi, ca să-i dăm cezarului ce-i al lui, mai scriu trei rânduri , alea „de bine” şi v-am lăsat. „Libretul” muzical de la Pariu cu viaţa mi se pare foarte bun pentru educaţia muzicală a tinerilor noştri. Producătorii serialului au mizat pe muzică bună şi tare bine au făcut. Măcar aşa, în interpretarea Lala Band, să mai audă şi puştii zilei de azi nişte Queen şi nişte Nirvana.
Ana M. Călin
articol publicat de revista Explore
Totuşi, am văzut, în lipsă de alt entertainment în zilele de sărbătoare, mai multe din concertele sale, varianta televizată. Şi am remarcat că-s din ce în ce mai încărcate şi mai lipsite de unitate, toate culminând cu show-ul de anul acesta, cel mai cel, al zecelea, aniversare mare, ce mai. Disperarea de a aduce ceva şi mai nou, şi mai strălucitor, şi mai cu moţ în faţa aceluiaşi public – căci eu cred că sunt aceiaşi oameni, cei care vin, tradiţional, an de an, la concertul de Crăciun al lui Ştefan Bănică – a condus spre un spectacol mamut pe o scenă (deja cam) mică. Din toate a fost mult: mulţi dansatori, mulţi instrumentişti, multe voci de backing, mulţi invitaţi, multe (multe!) lumini . Numai bietul Bănică nu s-a putut multiplica, căci sunt sigură că, pentru spectaculozitatea show-ului ar fi făcut-o!
Uitându-mă la acest animal de entertainment, gras şi strălucitor, dar cam fără cap şi coadă, am ajuns la concluzia că ceva bine, dar şi mult rău face televiziunea în zilele noastre. Ştefan Bănică a ajuns ultracunoscut publicului datorită show-ului dansator. Astfel, mica sa întreprindere de Crăciun a crescut şi s-a umflat an de an, de la unul la 5-6 spectacole în care artistul e silit să arate CEVA. În vreme ce la televizor cazurile pe care le prezintă sunt din ce în ce mai dramatice, iar obiceiul de a smulge lacrimi din ochii competitorilor e din ce în ce mai brutal, pe scenă, ce naiba mai poţi să faci? Rock’n’roll-ul e acelaşi bătrânel cumsecade, dătător de bună dispoziţie decentă. Cum să-i aduci pe oameni la paroxismul distracţiei? Neavând fani în adevăratul sens al cuvântului, Bănică trebuie să-şi hrănească publicul flămând de distracţie cu ceva. Şi pare s-o facă mereu cu ceva mai mult, dar nu neapărat mai bun. Unde se ajunge, poate vedem în anul 11. A, de unde ştiu că Ştefan Bănică nu are fani dedicaţi? Păi, de câte alte show-uri de ale sale mai auziţi în restul anului?! “Te iubesc, femeie” de 8 Martie şi punct.
O vedetă care se îndreaptă – bănuiesc, nu cu aceeaşi putere- spre acelaşi tip de consacrare este Horia Brenciu. Care mie-mi place mult, mi se pare de departe o voce mult mai bună şi un entertainer mai de nădejde decât mai sus menţionatul. Sala Palatului e sold out în martie, pentru două concerte. Caruselul s-a pornit şi pentru charismaticul jurat de la Vocea României. Slavă Pro-ului.
Şi, ca să-i dăm cezarului ce-i al lui, mai scriu trei rânduri , alea „de bine” şi v-am lăsat. „Libretul” muzical de la Pariu cu viaţa mi se pare foarte bun pentru educaţia muzicală a tinerilor noştri. Producătorii serialului au mizat pe muzică bună şi tare bine au făcut. Măcar aşa, în interpretarea Lala Band, să mai audă şi puştii zilei de azi nişte Queen şi nişte Nirvana.
Ana M. Călin
articol publicat de revista Explore
28.11.11
Ciorapul cu vechituri
Şi anul acesta luna decembrie abundă de concerte. Mai că-i ziua şi concertul, parcă-mi vine să zic că biata Sala Palatului îi păstrează câte o zi în plus doar lui Ştefan Bănică. Nu de alta, dar în fiecare an – 2011 nefăcând excepţie- pe afişele starului care dansează pentru noi apare pompos o bandă lipită deasupra: “la cererea publicului, spectacolul va avea loc şi în data de...”. Anul acesta, şi pe 17 decembrie, în plus faţă de 14,15,16. Mă rog, eu zic că e o chestie de marketing, omul reţine sala pentru 4-5 date consecutive, vinde tras-împins 2-3, apoi ne-o prezintă pe ultima ca fiind o mare favoare. Dar hai că v-am dezvăluit destul din culisele showbiz-ului, să trecem în revistă celelalte concerte.
Moş Crăciun scoate de la ciorap în acest decembrie numai piese vechi (sau de colecţie, ca să nu fim răi) sau de tradiţie, în ceea ce priveşte oferta concertistică. Bieţii muzicieni şi balerini din Viena cred că nu mai au timp să evolueze şi pe scenele locale, căci au 2-3 formule de spectacol în Bucureşti- cântă şi dansează şi cu rezervele, probabil. Oferta de colinde, în schimb, rămâne stabilă şi plată. Magic Gospel la Timişoara, Ştefan Hruşcă-n toată ţara (pe 7 la Bucureşti). Bietul Fuego n-a avut loc să-mpodobească mama bradul decât la Sibiu.
De Moş Nicolae, Alexandru Andrieş îşi continuă frumosul obicei , concertul cadou pentru ascultătorii săi cei mai fideli. Care trebuie, an de an, să se grăbească în a lua bilete, deoarece, contrar trendului stabilit de Bănică, domnul profesor arhitect Andrieş îşi ţine spectacolele în săli din ce în ce mai mici. Anul acesta la proaspăt redatul în funcţiune teatru Excelsior, pe 5 decembrie.
Pe 8 decembrie, tot la Sala Palatului, orădenii de la Celelalte cuvinte aniversează, pare-mi-se, 30 de ani de carieră, din care, e drept, în ultimii 15 s-au cam pus la păstrare, cântând foarte rar şi numai rugaţi. În ritmul ăsta, îi prinde şi fi-miu, când s-o situa în perioada marilor iubiri hippioate.
Pe 19,20 şi 21 decembrie are loc Gala folk Om Bun, care îi reuneşte pe aproape toţi cântăreţii de gen din ţară. Acuma, gala era odată încununarea unui concurs de folk, dar, în ultimii ani, evenimentul s-a spart în două. Concursul cândva, în timpul anului, când se nimereşte. Strugurii (sau ţurţurii) se culeg iarna, la final de an.
Ei, şi până aici cu gingăşia. Din toate puterile şi toate colţurile lumii, aduşi, parcă, de primarii de sectoare întru bucuria pensionarilor din raza lor, vin la Bucureşti, în avalanşă, Nana Mouskouri pe 4 decembrie, Demis Roussos pe 20, (el revine a nu mai ştiu câta oară pe scena Sălii Palatului) Salvatore Adamo pe 10 decembrie şiiiii, atenţie, Engelbert Humperdinck pe 3, tot în bătrâna, unica sală civilizată a Bucureştiului. Toate, nume demult (de tot) apuse, vin cu banda la spinare să petreacă Crăciunul cu românii. Îmi şi imaginez o scenă haioasă. La telefon. Organizatorul român sună: “ Alo, familia Humperdinck? Haideţi, domnu’ Engelbert, în concert la Bucureşti! Dumneavoastră care cântaţi piesa aia aşa frumos...Haideţi, zău, că de băbătiile alea de la Aerosmith ne-am săturat...şi nici nu le seamănă numele aşa de mult cu punci-ul de Ctrăciun!”
ana m.călin
articol publicat de revista Explore
Moş Crăciun scoate de la ciorap în acest decembrie numai piese vechi (sau de colecţie, ca să nu fim răi) sau de tradiţie, în ceea ce priveşte oferta concertistică. Bieţii muzicieni şi balerini din Viena cred că nu mai au timp să evolueze şi pe scenele locale, căci au 2-3 formule de spectacol în Bucureşti- cântă şi dansează şi cu rezervele, probabil. Oferta de colinde, în schimb, rămâne stabilă şi plată. Magic Gospel la Timişoara, Ştefan Hruşcă-n toată ţara (pe 7 la Bucureşti). Bietul Fuego n-a avut loc să-mpodobească mama bradul decât la Sibiu.
De Moş Nicolae, Alexandru Andrieş îşi continuă frumosul obicei , concertul cadou pentru ascultătorii săi cei mai fideli. Care trebuie, an de an, să se grăbească în a lua bilete, deoarece, contrar trendului stabilit de Bănică, domnul profesor arhitect Andrieş îşi ţine spectacolele în săli din ce în ce mai mici. Anul acesta la proaspăt redatul în funcţiune teatru Excelsior, pe 5 decembrie.
Pe 8 decembrie, tot la Sala Palatului, orădenii de la Celelalte cuvinte aniversează, pare-mi-se, 30 de ani de carieră, din care, e drept, în ultimii 15 s-au cam pus la păstrare, cântând foarte rar şi numai rugaţi. În ritmul ăsta, îi prinde şi fi-miu, când s-o situa în perioada marilor iubiri hippioate.
Pe 19,20 şi 21 decembrie are loc Gala folk Om Bun, care îi reuneşte pe aproape toţi cântăreţii de gen din ţară. Acuma, gala era odată încununarea unui concurs de folk, dar, în ultimii ani, evenimentul s-a spart în două. Concursul cândva, în timpul anului, când se nimereşte. Strugurii (sau ţurţurii) se culeg iarna, la final de an.
Ei, şi până aici cu gingăşia. Din toate puterile şi toate colţurile lumii, aduşi, parcă, de primarii de sectoare întru bucuria pensionarilor din raza lor, vin la Bucureşti, în avalanşă, Nana Mouskouri pe 4 decembrie, Demis Roussos pe 20, (el revine a nu mai ştiu câta oară pe scena Sălii Palatului) Salvatore Adamo pe 10 decembrie şiiiii, atenţie, Engelbert Humperdinck pe 3, tot în bătrâna, unica sală civilizată a Bucureştiului. Toate, nume demult (de tot) apuse, vin cu banda la spinare să petreacă Crăciunul cu românii. Îmi şi imaginez o scenă haioasă. La telefon. Organizatorul român sună: “ Alo, familia Humperdinck? Haideţi, domnu’ Engelbert, în concert la Bucureşti! Dumneavoastră care cântaţi piesa aia aşa frumos...Haideţi, zău, că de băbătiile alea de la Aerosmith ne-am săturat...şi nici nu le seamănă numele aşa de mult cu punci-ul de Ctrăciun!”
ana m.călin
articol publicat de revista Explore
26.9.11
Eleganţă marca Bryan Ferry
Nu, nu m-am reprofilat pe urmărit catwalk-uri, rămânem în sfera muzicală încă o tură, şi asta pentru că burtica (în creştere pe ultima sută de metri) mi-a mai permis un concert în seara de 18 septembrie, la Arenele Romane din Bucureşti.
Primul anunţ al unui concert Bryan Ferry în Bucureşti a fost pentru 1 mai a.c., dar atunci parcă am ştiut eu ce-am ştiut şi nu m-am zbătut prea tare să mă duc să-mi iau bilet. S-a dovedit că (destul de vârstnicul) fostul membru al Roxy Music a avut probleme de sănătate, iar concertul a fost amânat pentru o dată nedefinită. La a doua strigare, cea din septembrie, am început să mă agit. Deşi mutat din Sala Palatului în aer liber, mişcare de la care m-am temut de probleme în sunetul artistului, (nu mi se părea un cadru bun pentru pop-ul leneşo-lasciv al acestuia) m-am dus, graţie prietenilor de la Caţavencii, aferim. Preţul biletelor , variind între 210 şi 260 de lei mi s-a părut (orişicât) exorbitant.
Totuşi, şi dacă ar fi trebuit să cumpăr un bilet, ar fi meritat. Gusturile sunt gusturi şi nu se cade să le disputăm. La invitaţia mea de a mă însoţi, frate-meu (basist talentat în timpul liber) mi-a replicat că dacă ar avea bilete la un asemenea concert, i le-ar face cadou celui mai mare duşman, în ziua nunţii. Trebuie să spun că, atât înainte, cât şi în timpul şi (mai ales) după concert, remarca lui mi s-a părut de o ironie nemeritată.
Şi asta pentru că am văzut un concert foarte bine pus la punct şi plin de eleganţă. Artistul s-a prezentat în acelaşi dress code exemplar cu care ne-a obişnuit încă de la sfârşitul anilor 70. Şi însoţit nu de o trupă, ci de o întreagă orchestră. Orice spectacol live care beneficiază de prezenţa a trei chitarişti ,(de generaţii şi sound-uri sensibil diferite, dar foarte potrivite împreună) două clape , sax şi sax tenor, 4 voci feminine de backing plus diverse instrumente de percuţie, în afară de clasicul set de tobe...zău, nu are cum să fie rău. Numărul instrumentelor a făcut ca atmosfera îndeobşte săracă, golaşă a Arenelor Romane, să se umple ca prin farmec. Concertul s-a încadrat între două mari piese, „I Put A Spell On You” şi „ Jealous Guy” interpretate în maniera discretă şi rezonantă a lui Ferry. Între acestea şi-au găsit locul piese mai noi şi mai vechi, hit-urile „ Avalon”, Slave To Love” şi „Don’t Stop The Dance”, dar şi primul single de pe albumul Olympia, „Alphaville” (piesa care m-a făcut să-mi trebuiască la concert).
Frumuseţii muzicale i s-au adăugat proiecţiile în acelaşi binecunoscut ton Ferry, înfăţişând femei de o frumuseţe răpitoare – aici o putem include şi pe femeia cu saxofonul, frumoasă şi ea, pe scenă. Dansul a la cabaret prezentat, episodic, de cele două balerine de pe scenă, a întregit imaginea unui show – a câta oară zic?- elegant, de bun gust şi cu acea mică, fină, dar pulsatilă nuanţă erotică a muzicii lui Bryan Ferry.
Ana M. Călin
Foto: iconcert.ro
30.8.11
Miss Amy?
Nefericita, în fond, moarte a tinerei Amy Winehouse, m-a făcut din nou să mă gândesc la subiectul meu preferat, dar obsedant, care mi-a mâncat zile şi nopţi, ani de zile şi nenumărate relaţii, fără a-i putea vedea vreodată un capăt măcar convenabil: natura umană.
O dată cu agitaţia imensă creată de regretabila dispariţie, o dată cu avalanşa de tribute-uri şi concerte în memoria ei, o dată cu miile de pagini scrise şi fotografii publicate şi declaraţii luate sau smulse părinţilor, prietenilor, doctorilor,administratorului clădirii în locuia artista şi, probabil, şi paparazzo-ului care-i scotocea zilnic prin gunoaie, mi-a redevenit foarte clar faptul că prea multora dintre noi ni se pare mai importantă o moarte celebră, decât o viaţă de orice fel.
Mass media ne asasinează cu detaliile oculte şi oribile ale fiecărei astfel de întâmplări. În cazul lui Winehouse, ocultă a fost deja obositoarea relaţie de vârstă ( a morţii) cu celebrii săi predecesori (îi ştiţi sigur).Pe carere s-au repezit s-o analizeze şi să şi-o dispute grămezi de analişti, din cei care-şi câştigă pâinea atârnând de un glob de cristal. Publicul larg a devorat toate detaliile legate de felul în care fata şi-a dat ultima suflare, românii nefăcând excepţie. În schimb, întrebaţi, cu ocazia tribute-ului bucureştean pentru artistă, dacă-i cunosc piesele şi activitatea, cei mai mulţi au recunoscut cu seninătate, că nu. Că doar la mort te duci pentru colivă, nu ca să mai faci cunoştinţă!
Morţii autohtoni nu fac excepţie. Presa înnebunită uită pe loc semnificaţia cuvintelor decent sau sobru, azvârlindu-se, cu manifestări de hienă, asupra oricărui iz de formaldehidă pe care-l simte venind dinspre cineva cît de cât cunoscut. Mi-aduc aminte cu o tristeţe care depăşeşte orice am trăit până acum, de seara în care am primit veşti proaste despre colegul Şerban Huidu. În studioul unei televiziuni era invitată o duducă ce se autoprezenta drept ziaristă de monden, dar şi o persoană foarte aporpiată a familiei rănitului. Şi care susţinea că moderatorul se află într-o stare foarte gravă, cu prea puţine şanse de reuşită. Când altă sursă a îndrăznit să intervină telefonic aducând, din partea familiei prezente la Viena, veşti mai îmbucurătoare, domnişoara s-a ofuscat îngrozitor şi s-a bătut cu pumnu-n piept că informaţia ei e mai corectă, că „ omu’ e rău-rău, dom’le”. Goana după duhoare începuse.
Ieri l-am pupat pe obraz pe Huidu. Credeţi-mă, mirosea mult mai bine viu.
p.s. Pentru o vreme, cu tot respectul, subiectul rubricii mele se va schimba. Sunt pe cale să primesc în viaţa mea un subiect mult, mult mai larg. De aceea, vă propun o schimbare de macaz, ca-n viaţă. La bună vedere
articol publicat de revista Explore
9.7.11
Full weekend
A fost un sfârşit de săptămână foarte aglomerat în concerte. După cum ştiaţi mai din vreme, în Bucureşti s-au desfăşurat simultan două festivaluri cu headlineri importanţi fie pe piaţă, fie (măcar) în inimile românilor. Pe de o parte, Rock The City în Piaţa Constituţiei, (mutat în ultimul moment de la Romexpo) cu Prodigy, Mike and the Mechanics, ( fără Papa Roach, amânat cu 3 zile înainte) Whitesnake şi Judas Priest. Pe de alta, B’estfest în varianta summer camp, la câţiva kilometri de Bucureşti, la „aer verde”, cu Skunk Anansie, Lamb, Asian Dub Foundation, Mika şi Pendulum. A mai fost şi Jamiroquai sâmbătă la Mamaia, dar cine să mai ajungă şi acolo... Eu am ales Skunk Anansie pentru vineri, Mika pentru sâmbătă, iar duminică gândeam că stau acasă, dar m-a ales pe mine Whitesnake, normal – adică am primit un bilet de favoare în ultimul moment.
Despre B’estfest numai de bine. Organizarea corectă ( aş spune europeană, dacă nu mi-ar fi teamă de penibil) a celor de la Emagic s-a menţinut „chiar” şi în câmp. Intrare civilizată, spaţiu mare, ghizi grijulii, atât în perimetrul festivalului cât şi în parcarea improvizată, multe posibilităţi de petrecere a timpului în afara concertelor, grupuri sanitare mobile îndestulătoare, grijă pentru mediu. Iar la scenă, foarte important, sunet impecabil, fie că a fost vorba de Omul cu Şobolani sau Skunk Anansie. Personal, deşi am ales să-mi petrec seara cu ei, cei de la Skunk Anansie nu mi-au dat fiori. Trebuie însă să le recunosc sunetul excepţional şi energia debordantă a solistei Skin, care a făcut adevărate (şi destul de periculoase, după părerea mea) băi de mulţime, lăsându-se purtată de câteva ori pe braţe de fani. Şi-a cântat hit-urile, fără să omită vreo două single-uri de albumul reunirii din 2010, Wonderlustre, (My Ugly Boy şi You Saved Me) dar lipsindu-ne de Squander, care a făcut carieră la al nostru City Fm. Sâmbătă m-am bucurat straşnic să-l văd pe Mika, după ce m-am încălzit încet-încet la A.D.F şi Lamb- ultimii, cu o schimbare de direcţie cu care nu eram la curent, nu mai ascultasem Lamb de cam multişor... Mika e un muzician foarte controversat, cu stilul lui lollypop gay, dar uite că mie-mi place la nebunie. Şi-a decorat scena cu un paravan de flori colorate, şi-a adus pe scenă nişte zâne vesele şi foarte fuchsia şi a impregnat atmosfera – destul de rece din perspectiva lui Celsius- cu o veselie spumoasă şi multicoloră. Sunetul a fost foarte bun, iar vocea neobişnuită a lui Mika a electrizat, de la început până la sfârşit. E un artist care, pentru felul în care cântă, pentru piesele care i-au fost compuse (mănuşă!) şi atmosfera veselă pe care o face, merită toată atenţia.
(va urma)
articol publicat în revista Explore
Despre B’estfest numai de bine. Organizarea corectă ( aş spune europeană, dacă nu mi-ar fi teamă de penibil) a celor de la Emagic s-a menţinut „chiar” şi în câmp. Intrare civilizată, spaţiu mare, ghizi grijulii, atât în perimetrul festivalului cât şi în parcarea improvizată, multe posibilităţi de petrecere a timpului în afara concertelor, grupuri sanitare mobile îndestulătoare, grijă pentru mediu. Iar la scenă, foarte important, sunet impecabil, fie că a fost vorba de Omul cu Şobolani sau Skunk Anansie. Personal, deşi am ales să-mi petrec seara cu ei, cei de la Skunk Anansie nu mi-au dat fiori. Trebuie însă să le recunosc sunetul excepţional şi energia debordantă a solistei Skin, care a făcut adevărate (şi destul de periculoase, după părerea mea) băi de mulţime, lăsându-se purtată de câteva ori pe braţe de fani. Şi-a cântat hit-urile, fără să omită vreo două single-uri de albumul reunirii din 2010, Wonderlustre, (My Ugly Boy şi You Saved Me) dar lipsindu-ne de Squander, care a făcut carieră la al nostru City Fm. Sâmbătă m-am bucurat straşnic să-l văd pe Mika, după ce m-am încălzit încet-încet la A.D.F şi Lamb- ultimii, cu o schimbare de direcţie cu care nu eram la curent, nu mai ascultasem Lamb de cam multişor... Mika e un muzician foarte controversat, cu stilul lui lollypop gay, dar uite că mie-mi place la nebunie. Şi-a decorat scena cu un paravan de flori colorate, şi-a adus pe scenă nişte zâne vesele şi foarte fuchsia şi a impregnat atmosfera – destul de rece din perspectiva lui Celsius- cu o veselie spumoasă şi multicoloră. Sunetul a fost foarte bun, iar vocea neobişnuită a lui Mika a electrizat, de la început până la sfârşit. E un artist care, pentru felul în care cântă, pentru piesele care i-au fost compuse (mănuşă!) şi atmosfera veselă pe care o face, merită toată atenţia.
(va urma)
articol publicat în revista Explore
3.6.11
Cine n-are bătrâni?
O dispută interesantă a încins, zilele acestea, spiritele organizatorilor de concerte din ţara noastră. Să vă spun de ce: Emagic a revenit, după un an de absenţă, cu festivalul B’Est Fest, anunţându-l pentru începutul lunii iulie, undeva la iarbă verde, lângă Bucureşti. La mică distanţă, firma lui Marcel Avram anunţă pentru 3 iulie concert Whitesnake şi Judas Priest, în Bucureşti la Romexpo. Reprezentanţii Emagic se revoltă, în virtutea deontologiei profesionale – o chestie, de altfel, nescrisă- care cere ca organizatorii să nu „suprapună” date în care se desfăşoară concerte de acelaşi gen, pentru a nu-şi fărâmiţa publicul. Marcel Avram se apără spunând că festivalul a lipsit de pe piaţă un an şi că, la numele anunţate, ( până acum reţin Pendulum , Mika şi Skunk Anansie) cu greu ar putea reprezenta un conflict de public suprapunerea de date. Reprezentanta Emagic revine şi spune că B’Est Fest e deja trecut în agenda marilor festivaluri internaţionale, adăugând că „Ni s-a spus de-a lungul anilor să nu mai aducem dinozauri, să nu mai aducem expiraţi, am avut astfel de comentarii şi la Santana, şi la Judas Priest. Am înţeles mesajul, iar acest festival se adresează unui public tânăr, cu o vârstă cuprinsă între 18- 35 de ani”.
Acest conflict deschide mai multe direcţii de discuţie. O dată, într-adevăr era frumos dacă firma lui Avram nu suprapunea data concertului Whitesnake/Priest. Pe lângă faptul că ştim cu toţii cât de încărcate sunt agendele artiştilor străini vara (ziua şi concertul aproape) sunt aproape convinsă că a existat intenţia de a „mătrăşi” B’Est Fest. Care, anul acesta, are un cadru de desfăşurare incomod (în afara Bucureştiului, cu transport pus la dispoziţie, dar probabil cu inevitabilele nereguli româneşti, care nici măcar nu ţin de organizatori, dar pot enerva o parte din public). Pe de altă parte, line-up-ul festivalului e considerat cam slăbuţ, aţi ghicit, exact de către cei care iubesc dinozaurii şi au şi putere să-şi cumpere bilet ca să-i vadă. Şi care se încadrează perfect în paranteza de vârstă numită de reprezentanta Emagic, Laura Coroianu. În măsura în care, din cele două posturi de radio rock existente în Bucureşti, unul face carieră cu clasic ( aţi auzit, da? CLASIC) rock, iar celălalt are cam 40% din playlist ocupat tot cu „dinozauri”,e destul de clar că aceştia sunt ceruţi în România şi că, deci, consumatorii de piese de muzeu nu trebuia jigniţi.
(va urma)
Ana M. Călin
Cine n-are bătrâni?
(continuare din numărul trecut)
De altfel, după ce reprezentanta Emagic şi-a jignit proprii invitaţi la festival, ( termenul de dinozauri a făcut referire, conform explicaţiilor, la Santana, Motorhead şi Alice Cooper) firma sa face un concert generos cu una din cele mai respectate, dar şi dezumflate formaţii pop ale anilor 80: Roxette! Un concert destul de bine primit, de altfel, şi care face parte cel puţin dintr-un turneu european al celor doi.
Ce să înţeleg din asta? Cel mai probabil că teşchereaua se umple exact datorită acestor „dinozauri” de sorginte pop sau rock. Sau că – aşa cum procedează multe agenţii de impresariat importante din lume – spre a căpăta un artist pe val în momentul acesta, ( Amy Winehouse, de pildă, deşi zău dacă înţeleg pentru ce se face atâta caz de ea) promoterul local trebuie să cumpere la pachet şi un artist care se vinde mai puţin, (DOAR să zicem, Roxette) pe principiul cunoscut de toată lumea „cine nu mănâncă bătăturică, nu capătă ochişor”. Motiv mai puţin probabil, mi se pare mie, de vreme ce organizatorul a ales pentru Roxette o arenă cu o capacitate de 15-20.000 de spectatori, şi nu vreun club ceva mai măricel, ca să controleze cât de cât „pagubele”. Concluzia rămâne cea de mai sus.
O altă direcţie, şi nu e lipsită de importanţă, este capacitatea acestor artişti mari de a lupta cu download-ul ilegal. De ani buni de zile se poate observa la nivel mondial revirimentul extraordinar al unor trupe ieşite din activitate sau despărţite de mai bine de 15 ani. Nu-mi spuneţi că Robert Plant şi Jimmy Page, Sting şi colegii de la Police sau chiar – deşi doar de câteva ori – David Gilmour şi Roger Waters ardeau de nerăbdare să se revadă şi să împartă scena, după ce s-au înjurat pe la colţuri mai bine de un deceniu. Nici că pe AC/DC sau Aerosmith i-a apucat dorul de public după ani buni de lipsă de activitate. Pur şi simplu nu cred. Cred că reprezentanţii marilor case de discuri s-au întâlnit şi s-au gândit cum ar putea să limiteze pagubele produse de download-ul fără bani. Cine scoate oamenii din casă? Mika, Pendulum şi Flagging Molly? Mai puţin. Police, Aerosmith, AC/DC? O, da! S-au născocit albume noi, de multe ori tare slăbuţe sau pur şi simplu câte un single sau o reeditare box best of. S-au dat banii, s-au îmbarcat băieţii pe aceeaşi arcă şi hai, la joacă. Din casă au ieşit cu milioanele de oameni, care au plătit bilete scumpe în amintirea tinereţii lor. Problem partially solved. Întrebarea e ce ne facem, când n-o să mai avem bătrânii rock’n’roll. De unde cumpărăm alţii? Nu de alta, dar nu prea cred ca Mika, Adele, Hillary Duff sau Amy Winehouse să îmbătrânească. Cel puţin, nu pe scenă.
Ana M. Călin
Articole publicate în revista Explore
Acest conflict deschide mai multe direcţii de discuţie. O dată, într-adevăr era frumos dacă firma lui Avram nu suprapunea data concertului Whitesnake/Priest. Pe lângă faptul că ştim cu toţii cât de încărcate sunt agendele artiştilor străini vara (ziua şi concertul aproape) sunt aproape convinsă că a existat intenţia de a „mătrăşi” B’Est Fest. Care, anul acesta, are un cadru de desfăşurare incomod (în afara Bucureştiului, cu transport pus la dispoziţie, dar probabil cu inevitabilele nereguli româneşti, care nici măcar nu ţin de organizatori, dar pot enerva o parte din public). Pe de altă parte, line-up-ul festivalului e considerat cam slăbuţ, aţi ghicit, exact de către cei care iubesc dinozaurii şi au şi putere să-şi cumpere bilet ca să-i vadă. Şi care se încadrează perfect în paranteza de vârstă numită de reprezentanta Emagic, Laura Coroianu. În măsura în care, din cele două posturi de radio rock existente în Bucureşti, unul face carieră cu clasic ( aţi auzit, da? CLASIC) rock, iar celălalt are cam 40% din playlist ocupat tot cu „dinozauri”,e destul de clar că aceştia sunt ceruţi în România şi că, deci, consumatorii de piese de muzeu nu trebuia jigniţi.
(va urma)
Ana M. Călin
Cine n-are bătrâni?
(continuare din numărul trecut)
De altfel, după ce reprezentanta Emagic şi-a jignit proprii invitaţi la festival, ( termenul de dinozauri a făcut referire, conform explicaţiilor, la Santana, Motorhead şi Alice Cooper) firma sa face un concert generos cu una din cele mai respectate, dar şi dezumflate formaţii pop ale anilor 80: Roxette! Un concert destul de bine primit, de altfel, şi care face parte cel puţin dintr-un turneu european al celor doi.
Ce să înţeleg din asta? Cel mai probabil că teşchereaua se umple exact datorită acestor „dinozauri” de sorginte pop sau rock. Sau că – aşa cum procedează multe agenţii de impresariat importante din lume – spre a căpăta un artist pe val în momentul acesta, ( Amy Winehouse, de pildă, deşi zău dacă înţeleg pentru ce se face atâta caz de ea) promoterul local trebuie să cumpere la pachet şi un artist care se vinde mai puţin, (DOAR să zicem, Roxette) pe principiul cunoscut de toată lumea „cine nu mănâncă bătăturică, nu capătă ochişor”. Motiv mai puţin probabil, mi se pare mie, de vreme ce organizatorul a ales pentru Roxette o arenă cu o capacitate de 15-20.000 de spectatori, şi nu vreun club ceva mai măricel, ca să controleze cât de cât „pagubele”. Concluzia rămâne cea de mai sus.
O altă direcţie, şi nu e lipsită de importanţă, este capacitatea acestor artişti mari de a lupta cu download-ul ilegal. De ani buni de zile se poate observa la nivel mondial revirimentul extraordinar al unor trupe ieşite din activitate sau despărţite de mai bine de 15 ani. Nu-mi spuneţi că Robert Plant şi Jimmy Page, Sting şi colegii de la Police sau chiar – deşi doar de câteva ori – David Gilmour şi Roger Waters ardeau de nerăbdare să se revadă şi să împartă scena, după ce s-au înjurat pe la colţuri mai bine de un deceniu. Nici că pe AC/DC sau Aerosmith i-a apucat dorul de public după ani buni de lipsă de activitate. Pur şi simplu nu cred. Cred că reprezentanţii marilor case de discuri s-au întâlnit şi s-au gândit cum ar putea să limiteze pagubele produse de download-ul fără bani. Cine scoate oamenii din casă? Mika, Pendulum şi Flagging Molly? Mai puţin. Police, Aerosmith, AC/DC? O, da! S-au născocit albume noi, de multe ori tare slăbuţe sau pur şi simplu câte un single sau o reeditare box best of. S-au dat banii, s-au îmbarcat băieţii pe aceeaşi arcă şi hai, la joacă. Din casă au ieşit cu milioanele de oameni, care au plătit bilete scumpe în amintirea tinereţii lor. Problem partially solved. Întrebarea e ce ne facem, când n-o să mai avem bătrânii rock’n’roll. De unde cumpărăm alţii? Nu de alta, dar nu prea cred ca Mika, Adele, Hillary Duff sau Amy Winehouse să îmbătrânească. Cel puţin, nu pe scenă.
Ana M. Călin
Articole publicate în revista Explore
1.3.11
Byron – Perfect
Cred că numai un anumit tip de sentiment poate îndemna un artist să facă un album cover. Byron a preferat să-şi justifice acest al treilea album şi în glumă, dar şi în serios. A promis un album în română (limbă din ce în ce mai ocolită de artiştii români din noile generaţii) şi a vrut să aducă un omagiu. Eu cred, însă, că mai e vorba de ceva. Cred că atunci când o trupă se sudează suficient, când stilul propriu şi aroma originală s-au instalat , când sensibilitatea depăşeşte forma în care artistul s-a obişnuit să-şi transmită sentimentele, apare nevoia de cover. Un album de acest fel nu prea poate fi protagonistul unor vânzări record şi, de obicei, e mai presus de orice comentarii critice, pentru că „ asta a vrut să spună autorul” şi n-ai ce face .( Altfel ar însemna că am putea ajunge să ne atacăm unii pe alţii pentru fiecare piesă ascultată sau carte citită de fiecare în alt fel). În cazul unui astfel de album, poţi doar să rămâi cu un gust bun sau amar.
Gustul meu legat de Byron şi Perfect este bun. Nu neapărat perfect, deşi apreciez marketing-ul inteligent al alegerii titlului ( parcă şi văd titlurile notelor de informaţie muzicală de pe net: “ Byron a scos un album perfect”). Piesa celor de la Timpuri Noi, aleasă ca prim single este, totuşi, cea mai reuşită şi ilustrează „perfect” toate criteriile enunţate mai sus – de ajuns să spun că am auzit-o o dată la radio şi am ştiut că e a lui Byron.
Albumul mai conţine încă 15 piese , transpuse de viziunea trupei Byron. Între ele, sunt două cântece originale ( de fapt, două texte originale pe aceleaşi armonii) şi uimitoare de Nae Caranfil şi două surprize de la două voci foarte mari ale scenei româneşti, – vă las să le descoperiţi singuri- a căror participare pe albumul Byron mi se pare mie un fel de certificat de calitate al acestui material.
Mi-au părut cuceritoare variantele propuse de Byron la „Ploaie în luna lui Marte”,„Mica ţiganiadă”, „Mă simt minunat”şi „Mierea”. Nu-mi convin „Exerciţiu” a lui Valeriu Sterian şi nici „Dacă vrei” de la Celelalte Cuvinte, dar asta probabil fiindcă aceste două nume nu admit variante în sufletul meu.
Albumul are şi o premieră, în opinia mea subiectivă, dar nu zgomotoasă. Byron a reuşit să „acopere” o piesă mai frumos decât e însuşi originalul. Dac-aş fi de la Luna Amară, aş cânta „Chihlimbar” ca Byron.
(articol apărut în revista Explore)
30.5.10
Ce ratare, oameni buni!
Tocmai am ratat primul concert din viaţa mea, şi asta din prea multă dragoste şi aşteptare fremătătoare. Se făcea că mi s-a năzărit mie să-i revăd în concert pe B.U.G. Mafia. Probabil măcinată lent de actuala situaţie socială, am simţit nevoia să-mi fac doza de ţipat cu „Româneşte ( îţi spun, dacă este să compar, ar trebui eliberaţi toţi cei din penitenciar)” şi alte hit-uri de nădejde, înjurat şi revoltat ( şi pormă să plecăm cuminţi acasă, dar mă rog, asta-i altă poveste).
Şi acum, fiţi atenţi la mine, că o s-aveţi de ce râde în următorul an. Mafia în club, „ accesul în locaţie la ora 23.00”. Mă prezint la 23.10, convinsă fiind că o să-nceapă în juma’ de oră, deci să fiu acolo, cholo. Clubul GOL. Întreb la intrare:
-Aici cântă cineva în seara asta?!
- Da, Mafia.
-Păi, şi la ce oră?
-La 2.30 – 3.00
Am pălit. Eram trezită de la 7, şi nici generaţia clubbbing tootsi tootsi nu prea mai sunt io, dacă-nţelegi ce vreau să zic. Doar pasiunea şi iluziile mai sunt mari. Ce fac eu 3 ore? Dacă ştiam de pe la 7 seara, mă duceam, mă culcam şi mă trezeam la 1 şi gata. Dar acum... Gata, pasiunea mea s-a hotărât. Într-o călătorie de noapte cu maşina până la Ploieşti am găsit majoritatea răspunsurilor mele la nervi uriaşi, deprimări sentimentale sau dureri necruţătoare de cap şi aşa mai departe (cunosc pe unul, tot din Bucureşti, care se urca în maşină şi se ducea la Iaşi, deci eu sunt bine, da?). Zis şi făcut. Mă urc în maşină, trag de ea să meargă cu 70, ajung la Ploieşti. Beau, lungindu-mă cât pot, o cafea şi o apă. Plată.
Mă întorc. Tot cătinel, că era abia 2. Ajung la 3 fără 10, îmbulzeală de maşini la club, găsesc un loc, (cu 5 lei) intru. Cumpăr o apă, mă duc la scenă, destul de rar publicul, se dansa, animatoare pe cuburi, interesant fenomenu’, dar pentru mine, doar preţ de 10 minute, în care am încercat să nu mă fâţâi prea mult, să nu transpir. După aceste minute, nu mai rabd şi întreb pe un dansator:
- Şi Mafia când cântă, ştiţi?
Domnul se uită la mine stupefiat şi articulează:
- Au terminat de cântat de 20 de minute! Au venit mai devreme, pe la 2.
...data viitoare dorm în maşină, lângă club.
Şi acum, fiţi atenţi la mine, că o s-aveţi de ce râde în următorul an. Mafia în club, „ accesul în locaţie la ora 23.00”. Mă prezint la 23.10, convinsă fiind că o să-nceapă în juma’ de oră, deci să fiu acolo, cholo. Clubul GOL. Întreb la intrare:
-Aici cântă cineva în seara asta?!
- Da, Mafia.
-Păi, şi la ce oră?
-La 2.30 – 3.00
Am pălit. Eram trezită de la 7, şi nici generaţia clubbbing tootsi tootsi nu prea mai sunt io, dacă-nţelegi ce vreau să zic. Doar pasiunea şi iluziile mai sunt mari. Ce fac eu 3 ore? Dacă ştiam de pe la 7 seara, mă duceam, mă culcam şi mă trezeam la 1 şi gata. Dar acum... Gata, pasiunea mea s-a hotărât. Într-o călătorie de noapte cu maşina până la Ploieşti am găsit majoritatea răspunsurilor mele la nervi uriaşi, deprimări sentimentale sau dureri necruţătoare de cap şi aşa mai departe (cunosc pe unul, tot din Bucureşti, care se urca în maşină şi se ducea la Iaşi, deci eu sunt bine, da?). Zis şi făcut. Mă urc în maşină, trag de ea să meargă cu 70, ajung la Ploieşti. Beau, lungindu-mă cât pot, o cafea şi o apă. Plată.
Mă întorc. Tot cătinel, că era abia 2. Ajung la 3 fără 10, îmbulzeală de maşini la club, găsesc un loc, (cu 5 lei) intru. Cumpăr o apă, mă duc la scenă, destul de rar publicul, se dansa, animatoare pe cuburi, interesant fenomenu’, dar pentru mine, doar preţ de 10 minute, în care am încercat să nu mă fâţâi prea mult, să nu transpir. După aceste minute, nu mai rabd şi întreb pe un dansator:
- Şi Mafia când cântă, ştiţi?
Domnul se uită la mine stupefiat şi articulează:
- Au terminat de cântat de 20 de minute! Au venit mai devreme, pe la 2.
...data viitoare dorm în maşină, lângă club.
26.8.09
Un concert la care n-am mers*
N-am mers la Madonna. Agitaţia media, abundenţa informaţiilor de tip 500 de trandafiri, mătase albă, 34 de persoane în staff-ul personal şi sală de fitness la faţa locului, n-au reuşit să adoarmă vigilenţa ascultătorului din mine, căruia i-au plăcut în total vreo 3 clipuri şi 5 piese din întreaga carieră a americancei. Da, recunosc şi respect cariera, strategia, (desigur, nu trasată de ea) ambiţia şi şlefuirea (din toate punctele de vedere!) artistei, dar nu reuşesc deloc să le admir. Văd în Madonna doar produsul unei fabrici la care au lucrat neîncetat şi neobosit ( făcând-o, evident, pe bani mulţi) foarte mulţi oameni. S-a lucrat la tot: corp, ţinută, costume, viaţă personală, activităţi caritabile, scene uriaşe, interviuri scumpe, videoclipuri curăţate în photoshop fracţiune cu fracţiune de secundă, lumini ameţitoare, numere de dans frizând perfecţiunea şi „scule” care corectează greşelile vocii din mers, hopa, am ajuns iată la ceva care a fost cum a fost şi, firesc, a rămas câtă a rămas, fără a se putea conserva în mod real ceva la ea. Vocea. Madonna e, după părerea mea, o tipă fără voce şi cu un talent mediocru, însă cu un orgoliu feroce. Un bun exemplu că masele pot fi vrăjite cu aplombul şi fascinate de o uriaşă ambiţie. Aceasta plus injecţia uriaşă cu banii industriei muzicale egal ceva ce poate aduce cu love, dar e mai degrabă obsession. Un fenomen uriaş, ziare peste ziare, proteste ale catolicilor, înfieri de copii amărâţi, căsătorii fulminante, iubiţi yummy, adică, de fapt, atracţia de neînvins pe care o exercită asupra oamenilor tot ce e strălucitor, chiar dacă gablonţ, asta este Madonna.
Madonna este o vedetă în adevăratul sens al cuvântului, şi încă una dintre cele mai mari (încă vii) din câte au păşit şi vor păşi pe deasupra ( căci nu-mi pot imagina că ea chiar o să calce pe el, la câte impurităţi sunt pe-aici! ) plaiului mioritic. Dar atât. Ea face ca tabloidele să se mai vândă încă o săptămână, iar pe unul ca Steve Vai să devină, probabil, dintr-un „chitarist obscur”, un ilustru necunoscut , prezent la o altă şuşă naţională, Cerbul de Aur.
Fără urmă de regret, eu m-am spălat pe mâini de acadeaua ei sticky şi sweet. De pe urma marelui concert, păstrez doar poanta răutăcioasă, dar bună, a ultimei perioade din viaţa tumultuoasă a Madonnei. Pe bune c-ar putea fi mama iubitului ei, Jesus.
*din cauza termenului de predare a articolelor, acesta a fost scris înainte de concertul din 26 august.
Ana M. Călin
Madonna este o vedetă în adevăratul sens al cuvântului, şi încă una dintre cele mai mari (încă vii) din câte au păşit şi vor păşi pe deasupra ( căci nu-mi pot imagina că ea chiar o să calce pe el, la câte impurităţi sunt pe-aici! ) plaiului mioritic. Dar atât. Ea face ca tabloidele să se mai vândă încă o săptămână, iar pe unul ca Steve Vai să devină, probabil, dintr-un „chitarist obscur”, un ilustru necunoscut , prezent la o altă şuşă naţională, Cerbul de Aur.
Fără urmă de regret, eu m-am spălat pe mâini de acadeaua ei sticky şi sweet. De pe urma marelui concert, păstrez doar poanta răutăcioasă, dar bună, a ultimei perioade din viaţa tumultuoasă a Madonnei. Pe bune c-ar putea fi mama iubitului ei, Jesus.
*din cauza termenului de predare a articolelor, acesta a fost scris înainte de concertul din 26 august.
Ana M. Călin
27.5.09
Din rock
Două trupe din rock-ul românesc - de fapt, ce se mai poate numi rock în ziua de azi - şi-au lansat albume în primăvara asta. Luna Amară, aflată la cea de-a treia ieşire pe LP, încearcă să ne îmbrăţişeze cu somnorosul “Don’t Let Your Dreams Fall Asleep”. The Amsterdams, debutantă, aruncă pe piaţă un titlu foarte bun, „ Adolessons”.
Prima este o trupă născută atunci când muzica dance românească era pe prima, a doua şi a treia creastă de val. A doua, o trupă relativ nouă, cu o ascensiune destul de rapidă şi care a reuşit să-şi formeze, cel puţin printre bucureşteni, un grup serios de fani.
Luna Amară n-a fost niciodată my cup of tea. Le-am apreciat textele cândva muşcătoare, mi-a plăcut ideea celor 2 vocali care se completau şi prezenţa trompetei în scriitura muzicală. Am notat hiturile lor colorate fără să fiu impresionată de ele şi cam atât. Din păcate, părerea mea se prelungeşte pe această linie şi pentru acest album. E unul care nu mă deranjează şi atât. În afară de piesa aleasă ca prim single, „Chihlimbar”, a cărei atmosferă de grunge ( deşi ciobită de vocea patetică) îmi place. Textul, deşi în română, mie tot neinteligibil îmi pare, şi n-aş vrea în ruptul capului ca iubitul să mă provoace la nişte... „ Palete stinse dinspre roţi/ Să tot găsim în linii morţi/ Când fac”. A naibii să fiu dac-aş şti ce vrea! În rest, muzica aceasta bolnavă de cavalerism târziu, cu texte neînţelese şi voce tuberculoasă, nu-i de mine.
La The Amsterdams, măcar prin comparaţie, m-aş cam opri. Mi-au plăcut câteva piese, iar preferatele mele se situează printre ultimele pe album. Cea mai ingenioasă şi frumoasă construcţie muzicală am găsit-o la „Apple”, chiar dacă îmi aduce puţin aminte de Muse, iar mie nu-mi place Muse. Îmi place mai vechea „ Taking Care Of Anna” şi-mi place, de asemenea, prima piesă de pe album, „ Suffering And Surfing”. LP-ul arată excepţional, iar concertul de lansare a fost şi el profi, vădind preocuparea pentru imagine a trupei. Totuşi, când îi ascult, nu-mi pot împiedica senzaţia că umblă în faţa mea prin cameră o jucărie din acelea cu un clown pe bicicleta ale cărei roţi sunt tobe şi au în vârf cinele zornăitoare. Sunetul spart, de iarmaroc, mă face să cred că va mai trece vreme până când aceste adolessons se vor transfora în experienţe de viaţă.
Ana M. Călin
Pt. Explore mai 2009
25.8.08
Anii de acasă
Se regăsesc şi în felul în care asculţi muzică. Nu ştii cum? Lasă că-ţi spun eu.
Bunăoară, asculţi muzică la celular. Nu m-ar interesa. Poate n-ai bani de mp3 player sau ai într-adevăr o sculă meseriaşă de telefon, care redă sunetul cu fidelitate maximă. Prea puţin contează, atâta timp cât asculţi muzică TARE, la celular. Eşti penibil. Umbli cu celularul în mână, târşâindu-ţi paşii pe străzi, obligându-i pe toţi să fie părtaşi la muzica ta. Din câte ştiu, cam orice celular cu mp3 se livrează la pachet şi cu o pereche de căşti.
Mai caută-le prin pachet, bagă-ţi mufa-n celular,căştile-n urechi şi lasă-ne.
Sau asculţi muzică în maşină. Foarte frumos. Muzica linişteşte nervii în trafic, iarcând ai un sistem bengos de sunet, parcă-i şi mai mare plăcerea audiţiei. Dar puţin îmi mai pasă de bucuria ta, când opreşti lângă mine la stop, cu toate geamurile deschise, şi mă incluzi fără voia mea, în muzica ta. Orice maşină cu un aşa bengos sistem de sunet este livrată cu aer condiţionat. Aşa că închide-ţi geamurile centralizate, dă drumul la aer (sau nu?!) şi
n-ai decât să asculţi muzică la volum 30 până ţi-o ţâşni sângele pe nas, dar lasă-ne*.
Faci nuntă fetei. Felicitări. Ai curte mare, cât să-ţi încapă şi rudele de la ţară.
Oamenii vor să danseze, aşa că închiriezi sistem de sunet cu boxe sau chiar formaţie cu dizeuză. Plăcerea ta. Dar nu da în boxe atât de tare încât 30 de vecini să sune simultan la poliţie, fiindcă nu le-a trecut prin cap ceva ma eficient. Cum ar fi să vină toţi, cu copii şi vârstnici, la nunta fiică-ti. Că eu dacă aud muzica de la mine e la 5, mă simt invitată.
Asculţi muzică în apartament ? Te-nţeleg, şi mie îmi place Metallica. Dar nu mă face
s-o ascult la maxim, prin zidurile cutremurate ale locuinţei, numai fiindcă ai tu belele cu gagica. Şi n-o face pe bătrâna de vizavi să contemple îngrozită cum trec orele siestei. Cum care? Între 2 şi 5 după-amiaza. Cifre pe care dacă le aduni, afli exact câţi ani de acasă îţi lipsesc.
* Am căzut şi eu în patima maşinii moderne, cu sunet mişto, şi vreo 4 luni am umblat cu un geam deschis şi rock-ul dat tare. Dar mi-a trecut. Acuma nu ştiu dacă fiindcă a început să mă doară cotul sau că mi-am dat seama de prost gustul situaţiei. Să zicem că-mi lipseşte un an de acasă. Chiar îmi lipseşte, că am plecat la şcoală la 6 ani!
Ana M. Călin
http://ce-stii-tu.blogspot.com
Bunăoară, asculţi muzică la celular. Nu m-ar interesa. Poate n-ai bani de mp3 player sau ai într-adevăr o sculă meseriaşă de telefon, care redă sunetul cu fidelitate maximă. Prea puţin contează, atâta timp cât asculţi muzică TARE, la celular. Eşti penibil. Umbli cu celularul în mână, târşâindu-ţi paşii pe străzi, obligându-i pe toţi să fie părtaşi la muzica ta. Din câte ştiu, cam orice celular cu mp3 se livrează la pachet şi cu o pereche de căşti.
Mai caută-le prin pachet, bagă-ţi mufa-n celular,căştile-n urechi şi lasă-ne.
Sau asculţi muzică în maşină. Foarte frumos. Muzica linişteşte nervii în trafic, iarcând ai un sistem bengos de sunet, parcă-i şi mai mare plăcerea audiţiei. Dar puţin îmi mai pasă de bucuria ta, când opreşti lângă mine la stop, cu toate geamurile deschise, şi mă incluzi fără voia mea, în muzica ta. Orice maşină cu un aşa bengos sistem de sunet este livrată cu aer condiţionat. Aşa că închide-ţi geamurile centralizate, dă drumul la aer (sau nu?!) şi
n-ai decât să asculţi muzică la volum 30 până ţi-o ţâşni sângele pe nas, dar lasă-ne*.
Faci nuntă fetei. Felicitări. Ai curte mare, cât să-ţi încapă şi rudele de la ţară.
Oamenii vor să danseze, aşa că închiriezi sistem de sunet cu boxe sau chiar formaţie cu dizeuză. Plăcerea ta. Dar nu da în boxe atât de tare încât 30 de vecini să sune simultan la poliţie, fiindcă nu le-a trecut prin cap ceva ma eficient. Cum ar fi să vină toţi, cu copii şi vârstnici, la nunta fiică-ti. Că eu dacă aud muzica de la mine e la 5, mă simt invitată.
Asculţi muzică în apartament ? Te-nţeleg, şi mie îmi place Metallica. Dar nu mă face
s-o ascult la maxim, prin zidurile cutremurate ale locuinţei, numai fiindcă ai tu belele cu gagica. Şi n-o face pe bătrâna de vizavi să contemple îngrozită cum trec orele siestei. Cum care? Între 2 şi 5 după-amiaza. Cifre pe care dacă le aduni, afli exact câţi ani de acasă îţi lipsesc.
* Am căzut şi eu în patima maşinii moderne, cu sunet mişto, şi vreo 4 luni am umblat cu un geam deschis şi rock-ul dat tare. Dar mi-a trecut. Acuma nu ştiu dacă fiindcă a început să mă doară cotul sau că mi-am dat seama de prost gustul situaţiei. Să zicem că-mi lipseşte un an de acasă. Chiar îmi lipseşte, că am plecat la şcoală la 6 ani!
Ana M. Călin
http://ce-stii-tu.blogspot.com
24.6.08
:)
Vă las cu 2 scriituri recente...şi, vorba lu Liviu, mâine dimineaţă a doua cafea o s o beau la Londra. La bună vedere.
Mai e şi Cezar…
De câteva luni bune montez emisiunea Fresh Top 40, care se difuzează sâmbăta la Kiss Tv, în prezentarea simpaticului meu coleg, Şerban Huidu. Muzica aceasta, de pe Kiss, n-are nici o legătură cu ce muzică ascult eu. E un top comercial, bazat pe popularitatea pieselor difuzate în fm şi pe tv de amintiţii. D-alde Rihanna, Timbland, Timberlake şi Jordin la tot pasul. Definitely not my cup of tea. Totuşi, m-am băgat în emisiunea asta, şi nu pentru bani. Nu sunt ipocrită, contează şi ei, căci îmi majorează binişor veniturile, astefl încât de banii “lor” îmi permit astăzi cu mult mai mare uşurinţă să cumpăr şapte cărţi şi două dvd-uri odată. Şi nu o dată pe lună. Motivul cu numărul 1 a fost, însă, altul. N-am vrut să mă “plafonez” în genul meu cel rock, am vrut să văd ce se întâmplă şi prin vecini. Mi se pare greşit să scrii despre muzică, chiar dacă despre o anumită parte a ei, şi să nu ştii sau să nu te intereseze restul.
Astăzi sunt veşnica mirare a prietenilor mei, care se uită la mine clipind de câte ori, pe o terasă, se aude vreun post de radio comercial, recunosc şi numesc 95% din piesele din playlist. Asta fiindcă radiourile comerciale, m-am prins, push play numai pe hiturile momentului, aşa că playlistul devine foarte sărac- aproape că mă face să-mi amintesc de primii ani 90, când mai aveam puţuin şi crăpam dacă mai auzeam Lambada, McHammer şi pe nenea ăia cu Mambo 5.
În plus- că la asta voiam să ajung – mi-am dat seama că am dreptate când zic că genul e gen, dar că unele produse din acest gen de muzică sunt foarte reuşite.Îmi place Rihanna, cu „Take A Bow”. Îmi place noul Arsenium, cu „Wake Up”. Mă emoţionează fetele Jordin, (în combinaţie cu Chris Brown – „ No Air”) Leona Lewis cu „ Better In Time” şi Alicia Keys cu „Like You’ll Never See Me Again”. Piese bune, voci foarte bune! Şi mai e un Jason Mraz, cu o piesă nu ştiu cum îi zice, că abia a intrat în top, care-mi dă o dispoziţie de vară, mare şi cocktailuri ceva de speriat.
Să-i dăm şi lui Cezar ceva, cum se spune. Să admitem că unele chestii ne plac, chiar dacă nu fac parte strict din aria noastră curriculară. Încercaţi şi voi cu rock-ul!
Nu speraţi însă la transformarea mea totală. I still hate Britney Spears and house.
Ana M. Călin
http://ce-stii-tu.blogspot.com
O oră
E marţi dimineaţă. Mai dimineaţă decât crezi, dimineaţa aceea a celor care încă nu s-au dus să se culce. Oraşul e golit de oameni şi respiră. Un singur om se îndreaptă spre metrou, cu ochii mici. S-a trezit prea devreme, după figura lui lungă. Încă unul se îndreptă cu maşina către casă. Ascultă Chopin dat la maxim (!) şi se uită la oraş. Eu. Cerul abia s-a dezmeticit, soarele începe să caşte. Cerul se colorează puţin câte puţin, de parcă s-ar îndrepta către chiuvetă să se spele pe ochi. Oraşul respiră liniştit. Drumul nu e sufocat pe lângă patinoarul Floreasca, primele autobuze vesele încep să alerge prin oraş. Şoferii îşi fac cu ochiul farului, veseli că pot merge cu o viteză nebună. Nu va mai dura mult. La primărie, daliile încă strâng din pleoape. Lor le place să doarmă târziu. În schimb, la benzinărie, violetele bună dimineaţa şi-au făcut demult toaleta şi cască gura la trecător. Le fac un semn cu mâna, amuzată. Pe urmă dau de blocuri. Le privesc visătoare – cum or fi de-a binelea şi cei care încă dorm în paturile lor, din toate aceste apartamente, din toate aceste blocuri – şi pe urmă mai văd un rând de adormite. Sunt mici şi murdare şi atârnă la 8 ferestre din 10, de parcă ar fi nişte cerşetori care s-au ghemuit pe preş. Sunt aparatele de aer condiţionat. 8 din 10 familii au ales să “ condiţioneze” aerul care le intră în case. Chiar, oare aparatele au blocat şi parfumul expansiv de tei care ne-a asaltat în ultima lună? Uite de-aia n-aş prea vrea eu aer condiţionat.
Aţi observat că toţi cei care scriu despre una sau alta din piesele lui Chopin spun tot timpul că sunetele picură? Mă gândeam, la un moment dat, că fiecărui gen de muzică i se potriveşte câte un verb. Unul ţipă, altul plânge, probabil vreunul pe undeva asudă. Alte genuri pur şi simplu deranjează. Chopin face singur un gen şi picură. Nu deranjează, în orice caz, oraşul. Încă aştept ceva despre care să spun că mă înlemneşte. Înlemneşte e bine, împietreşte e rău…ce ţi-e şi cu materia asta!
Ştiu că eşti acum în vreun club, seara, şi arunci distrat o privire la revista aceasta. Sau ştiu că eşti în metrou, în drum spre serviciu, citind ceva care speri să te ţină treaz. Ştiu că simţi cum te ia somnul citind aici. Asta aş vrea, să adormi şi în vis să-ţi trăieşti o oră din viaţă cu încetinitorul, cu fiecare gest şi fiecare privire, pentru că sunt importante. Cum am făcut eu marţi dimineaţa. Numai că tu n-ai timp sau nu ştii să ţi-l acorzi, ocupat până peste cap de toate comisioanele pe care trebuie să i le faci vieţii. Eu îmi mai iau timp, şi asta fac cu el. Măcar o oră la două zile. E drept, marţi la 5 dimineaţa am avut mai mult…era prima mea oră de vacanţă.
Ana M. Călin
Mai e şi Cezar…
De câteva luni bune montez emisiunea Fresh Top 40, care se difuzează sâmbăta la Kiss Tv, în prezentarea simpaticului meu coleg, Şerban Huidu. Muzica aceasta, de pe Kiss, n-are nici o legătură cu ce muzică ascult eu. E un top comercial, bazat pe popularitatea pieselor difuzate în fm şi pe tv de amintiţii. D-alde Rihanna, Timbland, Timberlake şi Jordin la tot pasul. Definitely not my cup of tea. Totuşi, m-am băgat în emisiunea asta, şi nu pentru bani. Nu sunt ipocrită, contează şi ei, căci îmi majorează binişor veniturile, astefl încât de banii “lor” îmi permit astăzi cu mult mai mare uşurinţă să cumpăr şapte cărţi şi două dvd-uri odată. Şi nu o dată pe lună. Motivul cu numărul 1 a fost, însă, altul. N-am vrut să mă “plafonez” în genul meu cel rock, am vrut să văd ce se întâmplă şi prin vecini. Mi se pare greşit să scrii despre muzică, chiar dacă despre o anumită parte a ei, şi să nu ştii sau să nu te intereseze restul.
Astăzi sunt veşnica mirare a prietenilor mei, care se uită la mine clipind de câte ori, pe o terasă, se aude vreun post de radio comercial, recunosc şi numesc 95% din piesele din playlist. Asta fiindcă radiourile comerciale, m-am prins, push play numai pe hiturile momentului, aşa că playlistul devine foarte sărac- aproape că mă face să-mi amintesc de primii ani 90, când mai aveam puţuin şi crăpam dacă mai auzeam Lambada, McHammer şi pe nenea ăia cu Mambo 5.
În plus- că la asta voiam să ajung – mi-am dat seama că am dreptate când zic că genul e gen, dar că unele produse din acest gen de muzică sunt foarte reuşite.Îmi place Rihanna, cu „Take A Bow”. Îmi place noul Arsenium, cu „Wake Up”. Mă emoţionează fetele Jordin, (în combinaţie cu Chris Brown – „ No Air”) Leona Lewis cu „ Better In Time” şi Alicia Keys cu „Like You’ll Never See Me Again”. Piese bune, voci foarte bune! Şi mai e un Jason Mraz, cu o piesă nu ştiu cum îi zice, că abia a intrat în top, care-mi dă o dispoziţie de vară, mare şi cocktailuri ceva de speriat.
Să-i dăm şi lui Cezar ceva, cum se spune. Să admitem că unele chestii ne plac, chiar dacă nu fac parte strict din aria noastră curriculară. Încercaţi şi voi cu rock-ul!
Nu speraţi însă la transformarea mea totală. I still hate Britney Spears and house.
Ana M. Călin
http://ce-stii-tu.blogspot.com
O oră
E marţi dimineaţă. Mai dimineaţă decât crezi, dimineaţa aceea a celor care încă nu s-au dus să se culce. Oraşul e golit de oameni şi respiră. Un singur om se îndreaptă spre metrou, cu ochii mici. S-a trezit prea devreme, după figura lui lungă. Încă unul se îndreptă cu maşina către casă. Ascultă Chopin dat la maxim (!) şi se uită la oraş. Eu. Cerul abia s-a dezmeticit, soarele începe să caşte. Cerul se colorează puţin câte puţin, de parcă s-ar îndrepta către chiuvetă să se spele pe ochi. Oraşul respiră liniştit. Drumul nu e sufocat pe lângă patinoarul Floreasca, primele autobuze vesele încep să alerge prin oraş. Şoferii îşi fac cu ochiul farului, veseli că pot merge cu o viteză nebună. Nu va mai dura mult. La primărie, daliile încă strâng din pleoape. Lor le place să doarmă târziu. În schimb, la benzinărie, violetele bună dimineaţa şi-au făcut demult toaleta şi cască gura la trecător. Le fac un semn cu mâna, amuzată. Pe urmă dau de blocuri. Le privesc visătoare – cum or fi de-a binelea şi cei care încă dorm în paturile lor, din toate aceste apartamente, din toate aceste blocuri – şi pe urmă mai văd un rând de adormite. Sunt mici şi murdare şi atârnă la 8 ferestre din 10, de parcă ar fi nişte cerşetori care s-au ghemuit pe preş. Sunt aparatele de aer condiţionat. 8 din 10 familii au ales să “ condiţioneze” aerul care le intră în case. Chiar, oare aparatele au blocat şi parfumul expansiv de tei care ne-a asaltat în ultima lună? Uite de-aia n-aş prea vrea eu aer condiţionat.
Aţi observat că toţi cei care scriu despre una sau alta din piesele lui Chopin spun tot timpul că sunetele picură? Mă gândeam, la un moment dat, că fiecărui gen de muzică i se potriveşte câte un verb. Unul ţipă, altul plânge, probabil vreunul pe undeva asudă. Alte genuri pur şi simplu deranjează. Chopin face singur un gen şi picură. Nu deranjează, în orice caz, oraşul. Încă aştept ceva despre care să spun că mă înlemneşte. Înlemneşte e bine, împietreşte e rău…ce ţi-e şi cu materia asta!
Ştiu că eşti acum în vreun club, seara, şi arunci distrat o privire la revista aceasta. Sau ştiu că eşti în metrou, în drum spre serviciu, citind ceva care speri să te ţină treaz. Ştiu că simţi cum te ia somnul citind aici. Asta aş vrea, să adormi şi în vis să-ţi trăieşti o oră din viaţă cu încetinitorul, cu fiecare gest şi fiecare privire, pentru că sunt importante. Cum am făcut eu marţi dimineaţa. Numai că tu n-ai timp sau nu ştii să ţi-l acorzi, ocupat până peste cap de toate comisioanele pe care trebuie să i le faci vieţii. Eu îmi mai iau timp, şi asta fac cu el. Măcar o oră la două zile. E drept, marţi la 5 dimineaţa am avut mai mult…era prima mea oră de vacanţă.
Ana M. Călin
19.9.07
I Still Haven’t Found What I’m Looking For
sau Lanţul amintirilor 2
Eram în liceu şi aveam o colegă de bancă pe care o admiram din cap până-n picioare. Şi numai bine într-o zi se pune asta să fredoneze (puţin fals, e drept) „ Trec ţiganii, cântecul lor ascult/Sparg paharul, vreau să te uit”. Amândouă eram împătimite de cuvinte şi potrivirea mi s-a părut frumoasă, iar izul etno-sârbesc al melodiei nu mă deranja câtuşi de puţin atunci. Cine-s ăştia ? Unii de la Timişoara, Cargo. Din ziua aia am iubit grupul ăsta cu putere, indiferent de ce a compus (deşi m-au umplut de nervi de câteva ori ). Pentru albumul acela, „Povestiri din gară „, producţie 1992, dar şi pentru următorul, („Destin” -1994) îmi scot şi astăzi pălăria în faţa grupului. Tot datorită lor am ajuns la rock-ul sârbesc, pe care nu s-au dat în lături să mi-l prezinte, chiar dacă la unele comparaţii Cargo – Bjelo Dugme, primii au ieşit puţin şifonaţi. Totuşi, când i-am văzut pentru prima oară live, la Rock ’91, m-au cucerit definitiv. Ca şi Celelalte Cuvinte pe care, pe care i-am cunoscut tot abia atunci.
Din ţară, mai ascultam doar Valeriu Sterian, un muzician pe care l-am iubit pur şi simplu. Primul disc pe care l-am avut cu el este „Nimic fără oameni” şi a apărut înainte de ’90. “Fericire”, “Sunt vinovat”, „Zori de zi” şi piesa titlu mi-au rămas acolo, undeva, în suflet, pentru totdeauna sper. Pe urmă s-au depus vraf piesele lui Vali mai vechi şi mai noi, cu o menţiune foarte specială pentru „Pariu pe o lacrimă”, pe care ar trebui s-o găsiţi şi să o ascultaţi cu atenţie. Poate vă va ajuta să înţelegeţi câte ceva despre delicateţea flagrantă de care dădea dovadă acest muzician.
Scriu repejor că nu m-a atras niciodată Iris. Şi trec la tandra vară a lui 1994, când mi-am cumpărat la nimereală două casete de la Neptun şi le-am ascultat îndelung pe o verandă din 2 Mai. Una a fost U2, cu un album compus cu 10 ani în urmă, „ The Unforgettable Fire”. Poate nu cel mai de vârf LP al grupului irlandez, el conţine totuşi dominantul „Pride”. Piesă pe care, de câte ori o ascult – deşi ştiu că n-are nici o legătură – aud foşnetul valurilor...
21.8.07
LALALILILULU
sau Lanţul amintirilor
Medicii de părinţii mei nu prea le-au avut cu rock-ul. Foarte mică fiind, prin casă nu ţin minte să fi auzit decât câte o „Chiquititta”, un „Rivers Of Babylon” sau vreun oribil BZN, printre tone de Mozart. Tata îmi cânta la culcare „Tristeţi provinciale”, ale lui Baniciu şi ale visătorului stagiar la Brăila. Mama mă speria cu cântecul acela al Andei Călugăreanu, în care veneau în sat oameni bogaţi să cumpere copii răi. Adormeam, de frică să nu mă ia şi pe mine vreunul, şi nu auzeam niciodată continuarea „N-ai nici tu, nici împăratul, bani să-mi cumpere băiatul/ Du-te-n sat, că-i mare satul / Du-te, du-te, şi-a plecat”. Mai cu o broscuţă de Radu Gheorghe, mai cu un copac cu flori, a trecut copilăria. La pubertate am dat primii 26 de lei, spre spaima familiei, nu pe un vinil Berlioz sau Debussy, ci pe „Nimic fără oameni”, al lui Valeriu Sterian. Şi acum fredonez cu un nod în gât, „Soare, unde eşti ?/ Vino să străluceşti”. Pe urmă s-a dus tata la bulgari, că aveam cu ei un meci de fotbal, şi s-a întors de acolo cu trei sticle de Pepsi un vraf de discuri, ce a găsit şi el şi i s-a părut mai civilizat. Modern Talking, C.C. Catch, Sabrina, deh, epoca. Azi îmi vine să mor de ruşine când îmi aduc aminte ce pasiune făcusem pentru Thomas Anders, dar imediat mă bufneşte râsul amintindu-mi-o pe iubita de bunică-mea, cum se cocoţa cu mine pe mobile să batem afişele în pioneze. Hai, zău, era frumuşel foc şi nici nu venea în România să ceara 100 RON pe bilet pentru un playback jegos. Mai era Madonna, care nu mi-a plăcut atunci deloc (prea „Material Girl”) şi Tina Turner, cou de foudre total, cred că dinainte de a descoperi că împărţim ziua de naştere. Mai ţin minte un bizar Elton John şi-mi dau seama că n-aveam cum să-l gust la vremea aia. În ’87 ne-am luat video şi, o dată cu el, a apărut şi prima casetă cu videoclipuri, pe care am frecat-o până când s-a demagnetizat. Mai ţin minte vag un Pet Shop Boys („Lady Godiva” oare ?), un Yazoo şi iarăşi Elton John, am căscat gura la jobenul şi bastonul lui aristocratice, dar mi-a plăcut foarte puţin videoclipul cu mireasa motociclistă. Pe atunci nu mă atrăgeau motocicletele şi gecile de piele, deci până la Led Zeppelin mai este... Luna viitoare, că nu-mi dau ăştia spaţiu.
Ana M. Călin
ce_stii_tu@yahoo.com
30.3.07
Potop de concerte
Eu zic să vă păstraţi perechea de jeanşi cea mai dragă şi mp3 player-ul. Bocancii şi tricoul cu Dream sau Maiden, că p-ăştia îi apreciază toţi. În rest, vindeţi tot, că se apropie din ce în ce mai tare un potop de concerte. Atâţia artişti vin în următoarea jumătate de an la noi, încât, vorba unui blogger, „ cred că au încurcat ţara”. Deşi aţi aflat deja, nu mă pot lipsi de plăcerea de a scrie cu mâna mea : Rolling Stones, pe 17 iulie, la Bucureşti, pe stadionul Lia Manoliu. Eu merg să văd miracolul acestor păpuşi care parcă sunt trase de sfori de peste tot. Vreau „Start Me Up”, vreau „Brown Sugar”, vreau „ Anybody Seen My Baby” şi, de ce nu, „Streets Of Love”. Ne vedem acolo, promit. Şi vă propun un semn de recunoaştere: o să stau în teren, cu limba scoasă! Este Blind Guardian în 18 mai, dar eu abia aştept Gogol Bordello pe 25 mai, la Arenele Romane. Dacă nu ştiţi cine-s ăştia, căutaţi pe net, e plin You Tube-ul de ei. Nu cred să nu vă placă. Aveţi oricum o alternativă Chemical Brothers, în aceeaşi zi, la Sala Polivalentă, dacă sunteţi cu d-alelalte, de care eu nu scriu, că nu mă pricep. Din 14 în 16 iunie este Festivalul Artmania, cu o grămadă de trupe de rock mai pentru cunoscători, în frunte cu My Dying Bride şi Haggard. Urmează apoi, din 29 iunie, timp de 4 zile, tămbălău mare la B’ESTIVAL-ul de la Romexpo, unde vine cine vrei şi nu vrei din lumea hip şi trip hop, dintre care singurii de care-am auzit e Wu Tang Clan. La capitolul rock şi pe lângă, toate numele sunt, după părerea mea, de importanţă mare. Morcheeba, Hooverphonic, Reamonn, Marilyn Manson, Pink şi Alice Cooper, plus un grup mai tânăr, dar foarte potent, pe care mulţi români aşteaptă cu nerăbdare să-l vadă: britanicii Kasabian. În 13 iulie, umblă un zvon de Tori Amos, dar nu prea e confirmat de site-ul ei de la Epic, unde mai pui că prin apropiere (la Budapesta) ajunge în 24 iunie, nu ştiu dacă se mai întoarce ea din England, unde are nenumărate concerte. Iar în 24 iunie, la noi, e tot neconfirmat de-a binelea un Incubus, în cadrul unui festival deocamdată fantomatic, Rock and Coke. În 7-8 iulie, într-o locaţie încă nedefinită, se transmite live evenimentul Live Earth, S.O.S. Ourselves, cu concerte de pe 7 continente. Iar în 8 seara cântă la Bucureşti domnul Robert Plant ! Mai rămâne să vă spun că în 30-31 august Iris serbează 30 de ani de carieră. Da, într-o seară. În cealaltă, s-ar putea ca eu şi dl. Minculescu, mari mari mari iubitori de David Coverdale, să avem o surpriză minunată.
Ana M. Călin
(din revista Explore de Galaţi, care se află la început de drum, să i ţinem pumnii :)
Ana M. Călin
(din revista Explore de Galaţi, care se află la început de drum, să i ţinem pumnii :)
26.3.07
14.2.07
New baby
Azi vă prezint cu o oarecare mândrie coperta numărului ZEROal revistei Explore, care e editată la Galaţi de Marian şi Tibi.
Subsemnata şi (woooosh) Andrei Gheorghe vor scrie, sperăm, şi în continuare, pastiluţe în această revistă ghid de entertainment în Galaţi. Să fie într-un ceas bun şi, dacă vreţi să daţi de ei, încercaţi la www.galleriacreative.ro
Iată şi articolul meu din nr. ZERO. Mă rog, mie mi se cam pare de toată jena, dar recunosc că am îngrăşat porcul şi l am scris în ultimul moment. Promit că va fi mai bine, iar acum nu mai am chef să i pun şi diacriticele, care lipsesc, de altfel şi din revistă!!!
Rubrica Muzichii şi Muzicuţe
MUZICA E ÎN STRADĂ
Despre Galati mi s-a spus ca e orasul unde nu prea se întâmpla nimic. M-am scarpinat în cap, nedumerita de ambivalenta acestui enunt. Pe de o parte, as da orice pentru un oras linistit, mai mic, mai curat , cu masini putine si oameni care nu sunt la fel de dispusi sa calce pe cadavare, ca aici, în Bucuresti. Atunci îmi aduc aminte de câteva seri petrecute într-o cârciumioara, în compania unor melodii de cheflii... Stop. Pe de alta, stiu ca n-as rezista mai mult de câteva zile în susurul Dunarii neamestecat de chitare si de larma voioasa a cluburilor care se umplu în fiecare noapte. Dar ce, voi n-aveti cluburi ? Nu le umpleti ? Ah, va lipseste muzica live ? Sunteti sclavii lui Blondy si ai AndreEi, de Revelion, Zilele Orasului si mai stiu eu ce sarbatoare reala sau inventanta, spre bucuria publicului neplatitor ? Pai atunci, e treaba voastra. La Buzau, la o aruncatura de bat, e un festival de rock, deja istoric. La Iasi e o adevarata isterie de câte ori paseste în oras orice grup mai rock decât Holograf. La Baia Mare, Sarbatoarea Castanelor aduna crema muzicii live, iar la Satu Mare Zilele Orasului se confunda cu o rockoteca în aer liber.Miscati-va. Blând, dar hotarât, spre piete. Cereti work shop-uri si festivaluri. Baluri de boboci cu Vita de Vie si concert de club cu Travka. N-avem club ? Nu-i nimic, cereti patronului la care va beti citirica înca din adolescenta, când chiuleati de la fizica, (sau poate c-o mai faceti înca !?) sa va puna Kumm, Cargo, Omul cu Sobolani, Grimus si cu Gândul Mâtei, cântati si dati amarnic din cap. Poate-i pica lui fisa. Muzica live, sete mare, vânzare si respect. Luati atitudine!Sau migrati spre locurile în care se întâmpla. Goliti barurile si discotecile din Galati si veniti încoace, la marele festival de la Romexpo, unde muzica va exploda în jurul lui 1 iulie. Luati trenul, avionul, masina sau motoreta si duceti-va la unguri, unde Roger Waters cânta pe 14 aprilie, iar reunitii Genesis, pe 21 iunie. Goliti orasul pe dinafara sau pe dinauntru. Asta s-ar putea sa le dea de gândit celor care cultiva pasivitatea în Galati. Forza fie cu voi.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)