Craciun Fericit...

oriunde v-ati afla.
ana

Cum se poate termina un 16 Decembrie...

Seara târziu, într-un bar. Cineva cunoscut trece pe lângă mine, fără să mă observe. Eu stau cuminte la locul meu. Mai târziu:

- Ei...de când eşti aici ?
- De dinainte de a veni tu.
- Şi cum de nu te-am văzut ?
-Păi...nu sunt neapărat o persoană de remarcat.
-Ei...cum să nu fii ! "Cine e urâta aia cu ochelari de acolo ?", de exemplu...

am 1000 de lacrimi în gât, s-au format acolo. Abia acum două din ele au urcat în ochi.

În buzunarul de la piept...

Concertul de lansare a albumului Taina –Holograf. Obişnuita aglomeraţie, întârziaţi blocaţi în pasaje, telefoane la intrare „ Mai sunt mulţi de intrat, începem ?”...o seară frumoasă de Moş Nicolae. Frumoasă scenă, frumos mis-en-scene, spectacol de gală şi proporţii, marca Holograf. Eu sunt undeva pe o scară din apropierea scenei şi tresar de când începe piesa „Taina”. Ce bine sună, ce frumos „îmbrăcată” e ! Oamenii aplaudă, cu căldură, de la început. Bună seara, Bucureşti ! Se aud primele acorduri de la „Dacă vrei iubire” şi uimirea mea e din ce în ce mai mare: ăstea chiar sunt piese care se cântă bine live ! Dan Bittman e într-o piruetă frenetică, întâmpină cu obişnuitu-i entuziasm piesa ... şi dispare. În prima secundă n-am înţeles.În următoarea secundă am şi înţeles şi am şi pus mâinile la ochi. Şi m-am întors cu spatele. Când m-am întors la loc, nu era sus. Încă o secundă de confuzie şi intră vocea, ( „ ce tari sunt ăştia de la Stage, au băgat repede un mini disc!”, m-am gândit tot o secundă ) mă...holbez, îl văd înconjurat de oameni, cântînd. Cântând perfect, intrând pe piesă perfect. Tot concertul care a urmat, aş fi rămas cu senzaţia cretină că Superman se ţine de glume, dacă nu l-aş fi văzut ştergându-se din când în când, stând câteva secunde la lipit plasturi, ridicând cu greutate mâna stângă, zâmbind şi glumind „ în seara asta am fost Mihai Leu”. Doamne Dumnezeule, ce lungi pot să fie secundele !
Nu prea mai ştiu ce să vă mai spun de concert, fiindcă în afară de vocea lui Dan Bittman sunând perfect, de atitudinea lui, de cum s-a mişcat şi până unde ( parcă toată lumea care vedea scena de sus ofta de fiecare dată când se apropia de muchiile acum marcate) nu mi ţin minte nimic. Vag, parcă mi-am dat seama că videoclipul de la „Aşa frumoasă” arată bine. Vag, parcă m-am bucurat că s-a cântat „Vino”, într-un tempo mai alert şi că a sunat foarte frumos –e una din piesele mele preferate. Vag, am simţit că şi celelalte piese cântate de pe albumul Taina ( cred, „Şi băieţii plâng”, „Cine ştie”, „Dragostea-i nebună”, „ Doar o viaţă...” ) sunt născute pentru a fi cântate în concert, în faţa unor oameni care te iubesc. Vag, i-am perceput pe ceilalţi membri ai grupului care a umplut Polivalenta. În rest, am fost cu ochii, cu sufletul, cu respiraţia la el. Ca, probabil, toată sala, care a încercat să-l ţină ca pe o pernă de aer, până a ajuns la sfârşitul acestui concert –oricum- de succes. Măcar acum ştiu sigur pe cine-aş ţine în buzunarul de la piept.

Ana

Muzica atinge

Poate că unii dintre voi uită. Aveţi prea multe griji, prea multe de făcut, prea puţin timp ca să ascultaţi şi să simţiţi cu adevărat muzica, (aproape) orice muzică vă place...
În maşină sunteţi absenţi, (să se audă ceva acolo, mai bine decât veşnicele ştiri) mai bateţi darabana în ritm, fără ca măcar să vă daţi seama ce anume face să vă simţiţi mai bine. Fără să încercaţi să păstraţi starea aceea de bine, când vă pocneşte să claxonaţi prelung, aiurea, într-o coloană dintr-un blocaj de maşini, în care oricum nu se poate face nimic. Liniştiţi-vă. Acordaţi-vă timp. O să vedeţi că sunteţi nebuni după muzică, pentru că e cea mai simplă treabă din lume. Nu trebuie să fiţi frumoşi, nici slabi, nu trebuie nici măcar să ştiţi să citiţi. Orice cântec care e făcut dintr-o inimă de om e pe placul altor inimi de om. Restul, la fel de simplu, nu există (24 noiembrie).
Sunt pentru o zi şi jumătate la Munchen, ca să-l văd pe David Coverdale. Lansează un nou album, ( Live In The Shadow Of The Blues) cântă câteva piese unplugged şi vorbeşte cu noi. N-am dormit de două zile şi sunt frîntă, în magazinul Saturn e înghesuială de fani, în faţă am doi nemţălăi cât casa, în timp ce eu am doar un metru şaizeci. Stau pe vârfuri, încordată, emoţionată, aproape că-mi dau lacrimile de concentrare, uit de oboseală şi stau aşa, într-un echilibru fragil, întinsă ca o coardă,
să-l văd în timp ce-l aud, să-i văd zîmbetul ăla cu care a cucerit cinci generaţii. “Today is a very special day for me, because my grand daughter, Matilda, has her first christening here, in Munich”. Dacă zâmbetul ăla e al unui bunic, atunci sunt de acord să îmbătrînesc (25 noiembrie).
Acasă din nou, epuizată, ascult o brambureală de piese, Ordinary World de la Duran, Judgement Day de la Whitesnake, Too Much Love Will Kill You de la Brian May, Tears In Heaven de la Eric Clapton, If I Ever Lose My Faith In You de la Sting şi favoriţii români care mai “trăiesc”, Holograf, cu Şi băieţii plâng.
Înainte de fraza asta aveam două mii şi ceva de caractere, aşa că, normal, nu-mi mai rămâne loc să vă traduc DE CE şi CUM ne atinge muzica. Dacă vă opriţi o clipă, veţi avea singuri, cu adevărat, onoarea...(27 noiembrie)

Ana M. Călin