Ce miroase a frezii p-aici.

Sunt eu, aia care uită. Cu un frate saturnian comentează Eva Luna, ( prea e la fel, nu ?) cu cel solar joacă jocuri de nume inventate, care, sperăm, smulg un zâmbet oricărui năcăjit. Mă rog, şi nouă, dar noi le jucăm mai mult estetic (chestie nu prea uşor de înţeles). Bunăoară, dl. Tsunami Cornel, funcţionar public mărunt, cu obsesia cafelei de soia băută în fiecare zi fix la ora 8, crescut în bună creştere de mama care-l zămisli acum 30 de ani, cu 9 luni înainte de groaznicele evenimente, care au atras după sine un mare val de schimbări de nume de familie, întru rememorarea sutelor de mii de morţi, s -ar potrivi mănuşă cu d-ra Caliope Smârdan, o fată de familie bună, dar săracă, fără pământ pe Lună, dar cu cunoştiinţe alese în domeniul informaticii şi idiosincraziei.


Căci sunt eu, aia care uită, ca şi broaştele ţestoase, în ce an s-au născut şi pe câte spinări de bărbaţi au călătorit până la un nume de insulă, mic şi argintiu, ca un punct rămas pe retina dureroasă a vreunui copil din trecut, care s-a uitat prea mult în soarele deja înnegrit de multele războaie în care iubirea nu mai rabdă, nu mai cruţă şi, deci, nu mai există.

Mai vechi decât ultima remodelare a continentelor, au rămas în această lume seacă nişte timpane mici, albastre, care chicotesc în timp ce dorm şi când deschid gura aruncă în aşezămintele noastre un miros suav, sublim, de o plantă sau floare de care-mi povestea mama când eram mică, cine mai ştie când se petrecea asta, numindu-le degete pe flaut, şi colorându-le în galben, alb şi roşu stins, nişte culori care nu mai exită demult. În atlas se numeau frezii şi nu cântau, iar când mirosul lor apărea fără motiv în cărţile unui străvechi prozator columbian, asta însemna că în aşezăminte îşi făcea loc, pe nesimţite, moartea.
Astăzi, este singurul miros viu de pe la noi.