Sunt cam la jumătatea cărţii şi nimic nu poate să distrugă legătura pe care o am cu ea. O carte delicată, cu un subiect oarecum înspăimântător - oameni clone, creaţi pentru a putea deveni donatori de organe pentru oamenii adevăraţi, aşa scrie în prezentare. Atmosfera în care trăiesc şi respiră aceste pepiniere de organe este de asemenea clonată, parcă artificial construită, liniştită, fără emoţii mari, (strică inima) fără tutun, (strică plămânii) fără alcool (strică ficatul)... Ziceam, un mediu fără emoţii mari, în care viaţa lor pluteşte de la o zi la alta, parcă din inerţie. Şi atunci, orice emoţie mică, fină, aproape insesizabilă, pe care un om "de afară" nici n ar fi receptat o, în ei, oamenii de la Hailsham, reverberează cu puterea unui vulcan.
Cutremurătoare este spaima şi senzaţia de vinovăţie pe care oamenii le simt în faţa acestor oameni clonă. Nu prea pot privi în ochi viitoarele organe, înmănuncheate într-un...om, ca şi ei.
Copiii de la Hailsham sunt crescuţi fără să li se spună mare lucru despre rolul vieţii lor, deşi, în vreme ce cresc, li se inoculează foarte firesc ideea că vor fi "donatori". Ei se gândesc la asta într un fel aproape amuzant, dacă n ar fi grotesc şi dramatic: că sunt ca nişte buzunare care se desfac cu un fermoar şi din care sare un ficat, un plămân sau alt organ. Fac gluma asta ori de câte ori vor să stârnească buna dispoziţie sau să i strice cuiva pofta de mâncare...
Ce se întâmplă când în tot acest câmp uriaş şi steril apare, atât de neaşteptată şi umană, iubirea ? Acuma o să văd...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu