Despre Egon...

Am aşteptat cu o nerăbdare nesănătoasă noul album Viţa de Vie. Şi un concert produs exclusiv pentru ei, la scenă mare, nu prin vreun club cu sunet trist. Asta pentru că e un grup care a intrat în inima mea, de la primul sunet ascultat în concert, de la primul album editat (Rahova). Şi care a şi rămas, de fapt s-a încetăţenit acolo şi nici nu mă gândesc să-l scot. Şi care mă chinuie acum, ca toate cele pe care le pui în suflet şi le laşi acolo, fără să le întrebi nimic.
Albumul nou poartă numele „ Egon”, declară Despot, un plural forţat (aş spune, un posibil nou cuvânt şi, dacă e să mă exprim în continuare, uite că Viţa de Vie are în continuare cuvinte de spus !) la „ego” şi nu e deloc contrariant în traseul grupului. Acelaşi amestec de stări mai degrabă sumbre, cu o doză mai scăzută de ironie. Aceeaşi orientare spre interior, cu unele reflexe recapitulative. Şi, ascultat la vreme de seară, pe singurătate, aceeaşi trambulină care te aruncă într-un întuneric insuportabil, ( „Încep să pierd”) pe care lupţi să-l sfâşii, până la sfâşiere. Aceeaşi lirică revoltată, cu foarte puţine scăpări în densitate, dar cu un plus de nuanţe ( „Răsar culori”). Nişte piese puternice, compuse cu atenţie şi puse pe disc în aşa fel încât să nu te omoare printr-o succesiune în crescendo, ci să te chinuie încet. O atmosferă populată de monştri, care atacă mai mult dinăuntru decât din afară, cum se întâmpla în unele filme şi albume anterioare, mai prezente din punct de vedere social ( dar uitându-ne la zilele pe care le trăim, n-ar mai avea nici un farmec prezenţa socialului). Un prim single – „Zale de mătase”- care reprezintă, pe de-o parte, o alegere bună pentru ce se întâmplă în fm-ul nostru, încercând, în acelaşi timp, un compromis TOT cu ceea ce se întâmplă în fm-ul nostru. Leit motive în vise bolnave sau străine ( “ visele mele au carii”, “ un vis mi s-a-mplinit, dar eu nu l-am visat “) şi în venin, (cu ciocolată) frământând în gânduri insistente un suflet de ascultător atent, după concert.
Care a fost o explozie (mai organizată decât rândurile de mai sus) de energie. Noul album, covârşitor, cântat aproape în totalitate (e o trupă care îşi permite) şi apoi bucuria superficială de a ne zbânţui pe vechile piese. Ar fi fost şi greu, şi păcat, să se amestece veninurile. Cam atât mai pot să vă mai spun la ora asta din noapte, la care marginile lumii încep să să se piardă, şi ele.