A fost frumos la Sâmbăta. Brazi înalţi, din aceia prin care nu străbat picăturile de ploaie. Ferigi verzi, proaspete şi înalte, cum îmi plac mie. Division Bell şi, în general, muzica mea. E drept că n am apucat să fac prea multe lucruri. Nu am scris despre Viţa de Vie, nici albumul nu l am ascultat. Nici răvaşul pentru Dilema nu l am scris. Am fost puţin dată peste cap, mi am „resetat” contorul şi a trebuit să l las un pic, până să pornească din nou. Aerul curat şi senzaţia de margine de lume m au ajutat. De singurătatea aia gravă, care mă linişteşte şi mă aruncă în ţara aspră a minunilor, n am avut, din păcate, parte. Era şi greu, într o gaşcă de 16 persoane. Doar un pic, sâmbătă după amiază şi duminică seara, mi am tras căciula peste ochi şi peste lume şi am rămas singură, în nemişcare. N aş putea spune că m am gândit, pentru că nu ştiu, uneori, ce înseamnă asta. Dar de câte ori trag storurile, nu mă pot împiedica să nu fiu surprinsă de cât de bine şi reconfortant e să fii singur şi să se prelingă toată mierea pe labele tale. Doar că, din păcate, nu mă ţine mult starea asta de putere şi absenteism. E o vâltoare care nu se lasă şi, oricât aş fi de atentă, mă trage, ca pe proşti, în ea. Noroc că din ce în ce mai rar. Sau nu noroc ? Atunci sănătate :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu