10.9.07

Pe câţi milimetri ?

Azi ne am întâlnit din nou, cine mai stă să socotească după câte luni. Eu treceam strada pe verde, pe la trecerea de pietoni, mândră nevoie mare că, iată, sunt în stare să arunc maşina şi să merg câteva staţii pe jos , fericită de soare, şi mai fericită de ochelarii mei de soare, în orice caz, zâmbăreaţă, aşa. Găsisem cu câţiva paşi în urmă o castană de abia eliberată din haina ei de arici, care cam doare la atingerea directă cu capul. Lucioasă şi parfumată, mă tot jucam cu ea în mână şi zâmbeam. Aproape că era să nu bag de seamă silueta înaltă şi subţire. Şi nici ea pe mine. Mă gândeam la ale mele, se gândea la ale sale, clipeam de soare, deşi eu n aveam nici o scuză. Şi totuşi, albastrul, mersul, pletele, mi s a lărgit zâmbetul. Hei . Să nu te recunosc. Ce plăcere, zâmbetul ăla. Şi dinţii ăia imprefecţi ( prin ochelari de soare se văd ca prin lampa cu polimerizatori a lui tata!) pe care a găsit să i-i comenteze D. şi pe care eu nici nu i am observat prea uşor. Ce mare farmec va fi avut atunci, de nu i am observat. Şi totuşi, ce orbitor zâmbet frumos. Probabil n o să l uit mult timp, dar ce păcat că nu l am putut ţine. E bine şi aşa. Şi acum mă face să zâmbesc. Şi simt o bucurie liniştită, rezervată şi nu mai ştiu ce să zic. Atât.

2 comentarii:

Anonim spunea...

..poti zice ca a sosit vremea ca sa-ti dai cartea la tipar.asteptam.

Selkia spunea...

ghosts. brrr.