veţi vrea să i faceţi un cadou şi nu veţi şti ce, uitaţi. dar mai întâi întrebaţi. Idei, aici
Se afișează postările cu eticheta El. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta El. Afișați toate postările
7.8.11
schimbări macazul
e duminică lap prânz, pe la ferestre vine o boare care aduce un val de căldură, am băut cafeaua şi am mâncat un pepene galben,(întreg!) iar acum şedeam cu faţa la facebook când m a apucat filosofarea sau poate nu tocmai.
mă găsesc în etapa concediului (sau vacanţei, că firea mea refuză şi la anii ăştia termenul de concediu care mă asociază cu cel de om al muncii..) de odihnă, care prefaţează prenatalul. alternez pase de îngrijorare extremă, (care închid ochii diplomatic asupra unor probleme înfricoşătoare despre cum va fi naşterea sau cum vor fi primele zile acasă cu cel mic) în care mă pierd printre insule misterioase de informaţii despre suzete, vaccinuri, hrană raw, (wtf) colici, ţipete şi diaree, ba chiar activităţi de recreere pentru vârstele de la 0 la 3 luni, cu stările (mai lungi şi mai relaxante) de visare, în care pur şi simplu mă limitez la a lăsa pruncu' să se dezvolte în cuibul lui, de unde mai aruncă nişte şuturi care mă fac -deocamdată- să zâmbesc.
în majoritatea timpului - care şi a schimbat substanţa în aceste ultime zile, de când sunt liberă şi nu mai fac nimic - mă simt ca rătăcind printr un edificiu al lentorii, în care simt schimbări majore, deşi nu văd deocamdata mai nimic schimbat - doar pe mine, grasă, mai greoaie şi cu burta mare, deşi nu cea mai mare. în orice caz, reflectez fără puterea unei opinii la aceeaşi zi a anului trecut, când dacă cineva mi ar fi zis că la un an distanţă o să mă pregătesc să întâmpin unul mic, i aş fi râs straşnic în nas. mă simţeam foarte departe de asta şi în 7 februarie, când am aflat că port pe cineva. mî gândeam la zilele astea de stat acasă şi mi se păreau atât e departe...şi iată le. acum mi se pare că octombrie este atât de departe şi, probabil, va fi hop şi el imediat. şi pe urmă (vezi cum se închid diplomatic ochii?) cel mic. lumea va fi atunci făcută din el, părinţi, bunici şi străbunică şi unchi şi mătuşi. şi pentru el va fi lumea de acadea.
eu mă găsesc în mijlocul unor lucruri pe care mi le am dorit, poate fără să mi dau prea bine seama că aşa mi le doresc. o relaţie deschisă, care respectă neputinţa mea de a sta alături de un bărbat zi de zi, noapte de noapte, teama de plictis şi deranj şi discuţii nervoase şi - probabil de evitat, dar nu din ce am văzut eu - vorbe grele şi despărţiri. prefer micile (ca timp) dar marile (ca intensitate) oaze de tandreţe, bucurie, zâmbet, alint şi dragoste pe care ni le oferim unul altuia, chiar dacă suntem legaţi în echilibrul fragil dintre dracii mei -că nu pot dispune de el când vreau - şi temerile lui -un copil, o nouă complicaţie - şi spaima comună că mica apariţie ne va îndepărta. Totuşi, cred până şi tipul relaţiei noastre ne va ajuta să ne regăsim cu drag şi dragoste, o dată ce orgoliile convenienţelor vor fi depăşite de ambele părţi. cred cu putere că oamenii trebuie să încerce să fie fericiţi, aşa că trebuie să şi ia fericirea sub forma în care ea doreşte să vină, atenţi doar să nu le provoace nefericire altora.
Familia mea, la care ţin imens de mult - dar care, prin membrii săi, pe rând, nu face excepţie de la principiul auto-aplicat al sufocării - e destul de bine. Membrii săi mai vârstnici au acceptat, în grade felurite de bucurie sau resemnare, mica apariţie. Cum nu ştiu deocamdată decât vag ce vasăzică să fie cineva părinte, nu mi pot imagina nici pe departe ce va fi însemnând pentru ei să fie bunici şi străbunici. Cei tineri acceptă fără mare farfuzeală rolul de unchi, deşi au mici nemulţumiri şi firave speranţe cu privire la sexul viitorului lor nepot:) A fost, în orice caz, o adevărată distracţie să mi văd fraţii la acele cursuri Lamaze la care mă încăpăţânez să mă duc, ca să mă simt eu mai liniştită şi poate un sfert mai pregătită. Unul din ei, maestrul vorbelor de duh şi al uşurinţei aparente în purtare în societate, a încremenit, cu gura închisă, cu ochii beliţi şi speriaţi aţintiţi asupra a ceea ce se petrecea acolo. Celălalt, foarte calm, tăcut şi empatic, m a mângâiat, mi a făcut masaj, m a pupat pe mâini şi pe obraz, făcând probabil grupul să i confunde rolul.
Prietenii mei sunt drăguţi cu mine şi uimiţi. Cunoscuţii mi au tras, câţiva, scatoalca aia cu "erai ultima persoană la care mă aşteptam să facă un copil". La majoritatea, am asistat la această replică fără replică, doar clipind des. Câtorva le am cerut explicaţii şi am aflat că le e greu să creadă că o persoană atât de liberă şi nonşalantă va face faţă noilor cerinţe. Habar n am, n am să încerc să fac faţă...cred că am să încerc doar să mă descurc cu paşi mici, informându mă şi făcând mici greşeli, disperând din orice şi calmându mă cu un zâmbet nepreţuit. La vârsta asta, nu văd într o aşa schimbare o lipsire de libertate, ci un soi mai întortocheat şi condimentat al său. Sigur că a fi părinte aproape singur va dubla obstacolele, dar cine ştie dacă voi fi chiar singură mereu? Şi cine ştie dacă nu s au inventat armuri şi arme noi ca să lupţi cu aceste obstacole? Şi variantă "fără" ce mi ar fi adus?
În ultima parte, aş vrea să notez aici valul de simpatie şi amintiri pe care le stârneşte o burtică. N au existat multe doamne cu care să am o relaţie cât de cât aşezată, care să se poată abţine de la a povesti cum au fost la ele sarcina şi naşterea. La unele au trecut câteva luni, la altele câţiva ani. La vara mea 15, La Cătă un majorat,la doamna cu magazinul din colţ 20 şi, la mama între 29 şi 36, iar la bunica 60! Şi pentru toate parcă a fost ieri. Toate îţi pot reda cu lux de amănunte şi ochii vii cum şi au aşteptat şi cum le au venit pe lume copiii, ce zâmbet aveau cei mici în primele clipe, apoi în următoarele clipe, apoi în următoarele clipe... Mi e pare fermecat şi fascinant cum o burtică nouă readuce în amintirea imediată trăiri depărtate. Mi se pare, de asemenea, fascinant cum eu, un om până mai de curând lipsit de răbdare şi permanent cuprins de neastâmpăr, stau şi ascult cu pacienţă şi interes aceste poveşti, speriindu mă mai puţin sau mai mult, după cum o cere firul istorisirii.
Poate, cine ştie, de fapt, cel mai mult m am schimbat eu.
mă găsesc în etapa concediului (sau vacanţei, că firea mea refuză şi la anii ăştia termenul de concediu care mă asociază cu cel de om al muncii..) de odihnă, care prefaţează prenatalul. alternez pase de îngrijorare extremă, (care închid ochii diplomatic asupra unor probleme înfricoşătoare despre cum va fi naşterea sau cum vor fi primele zile acasă cu cel mic) în care mă pierd printre insule misterioase de informaţii despre suzete, vaccinuri, hrană raw, (wtf) colici, ţipete şi diaree, ba chiar activităţi de recreere pentru vârstele de la 0 la 3 luni, cu stările (mai lungi şi mai relaxante) de visare, în care pur şi simplu mă limitez la a lăsa pruncu' să se dezvolte în cuibul lui, de unde mai aruncă nişte şuturi care mă fac -deocamdată- să zâmbesc.
în majoritatea timpului - care şi a schimbat substanţa în aceste ultime zile, de când sunt liberă şi nu mai fac nimic - mă simt ca rătăcind printr un edificiu al lentorii, în care simt schimbări majore, deşi nu văd deocamdata mai nimic schimbat - doar pe mine, grasă, mai greoaie şi cu burta mare, deşi nu cea mai mare. în orice caz, reflectez fără puterea unei opinii la aceeaşi zi a anului trecut, când dacă cineva mi ar fi zis că la un an distanţă o să mă pregătesc să întâmpin unul mic, i aş fi râs straşnic în nas. mă simţeam foarte departe de asta şi în 7 februarie, când am aflat că port pe cineva. mî gândeam la zilele astea de stat acasă şi mi se păreau atât e departe...şi iată le. acum mi se pare că octombrie este atât de departe şi, probabil, va fi hop şi el imediat. şi pe urmă (vezi cum se închid diplomatic ochii?) cel mic. lumea va fi atunci făcută din el, părinţi, bunici şi străbunică şi unchi şi mătuşi. şi pentru el va fi lumea de acadea.
eu mă găsesc în mijlocul unor lucruri pe care mi le am dorit, poate fără să mi dau prea bine seama că aşa mi le doresc. o relaţie deschisă, care respectă neputinţa mea de a sta alături de un bărbat zi de zi, noapte de noapte, teama de plictis şi deranj şi discuţii nervoase şi - probabil de evitat, dar nu din ce am văzut eu - vorbe grele şi despărţiri. prefer micile (ca timp) dar marile (ca intensitate) oaze de tandreţe, bucurie, zâmbet, alint şi dragoste pe care ni le oferim unul altuia, chiar dacă suntem legaţi în echilibrul fragil dintre dracii mei -că nu pot dispune de el când vreau - şi temerile lui -un copil, o nouă complicaţie - şi spaima comună că mica apariţie ne va îndepărta. Totuşi, cred până şi tipul relaţiei noastre ne va ajuta să ne regăsim cu drag şi dragoste, o dată ce orgoliile convenienţelor vor fi depăşite de ambele părţi. cred cu putere că oamenii trebuie să încerce să fie fericiţi, aşa că trebuie să şi ia fericirea sub forma în care ea doreşte să vină, atenţi doar să nu le provoace nefericire altora.
Familia mea, la care ţin imens de mult - dar care, prin membrii săi, pe rând, nu face excepţie de la principiul auto-aplicat al sufocării - e destul de bine. Membrii săi mai vârstnici au acceptat, în grade felurite de bucurie sau resemnare, mica apariţie. Cum nu ştiu deocamdată decât vag ce vasăzică să fie cineva părinte, nu mi pot imagina nici pe departe ce va fi însemnând pentru ei să fie bunici şi străbunici. Cei tineri acceptă fără mare farfuzeală rolul de unchi, deşi au mici nemulţumiri şi firave speranţe cu privire la sexul viitorului lor nepot:) A fost, în orice caz, o adevărată distracţie să mi văd fraţii la acele cursuri Lamaze la care mă încăpăţânez să mă duc, ca să mă simt eu mai liniştită şi poate un sfert mai pregătită. Unul din ei, maestrul vorbelor de duh şi al uşurinţei aparente în purtare în societate, a încremenit, cu gura închisă, cu ochii beliţi şi speriaţi aţintiţi asupra a ceea ce se petrecea acolo. Celălalt, foarte calm, tăcut şi empatic, m a mângâiat, mi a făcut masaj, m a pupat pe mâini şi pe obraz, făcând probabil grupul să i confunde rolul.
Prietenii mei sunt drăguţi cu mine şi uimiţi. Cunoscuţii mi au tras, câţiva, scatoalca aia cu "erai ultima persoană la care mă aşteptam să facă un copil". La majoritatea, am asistat la această replică fără replică, doar clipind des. Câtorva le am cerut explicaţii şi am aflat că le e greu să creadă că o persoană atât de liberă şi nonşalantă va face faţă noilor cerinţe. Habar n am, n am să încerc să fac faţă...cred că am să încerc doar să mă descurc cu paşi mici, informându mă şi făcând mici greşeli, disperând din orice şi calmându mă cu un zâmbet nepreţuit. La vârsta asta, nu văd într o aşa schimbare o lipsire de libertate, ci un soi mai întortocheat şi condimentat al său. Sigur că a fi părinte aproape singur va dubla obstacolele, dar cine ştie dacă voi fi chiar singură mereu? Şi cine ştie dacă nu s au inventat armuri şi arme noi ca să lupţi cu aceste obstacole? Şi variantă "fără" ce mi ar fi adus?
În ultima parte, aş vrea să notez aici valul de simpatie şi amintiri pe care le stârneşte o burtică. N au existat multe doamne cu care să am o relaţie cât de cât aşezată, care să se poată abţine de la a povesti cum au fost la ele sarcina şi naşterea. La unele au trecut câteva luni, la altele câţiva ani. La vara mea 15, La Cătă un majorat,la doamna cu magazinul din colţ 20 şi, la mama între 29 şi 36, iar la bunica 60! Şi pentru toate parcă a fost ieri. Toate îţi pot reda cu lux de amănunte şi ochii vii cum şi au aşteptat şi cum le au venit pe lume copiii, ce zâmbet aveau cei mici în primele clipe, apoi în următoarele clipe, apoi în următoarele clipe... Mi e pare fermecat şi fascinant cum o burtică nouă readuce în amintirea imediată trăiri depărtate. Mi se pare, de asemenea, fascinant cum eu, un om până mai de curând lipsit de răbdare şi permanent cuprins de neastâmpăr, stau şi ascult cu pacienţă şi interes aceste poveşti, speriindu mă mai puţin sau mai mult, după cum o cere firul istorisirii.
Poate, cine ştie, de fapt, cel mai mult m am schimbat eu.
19.6.11
o mămică fără praf de copt
azi am vrut să fac nişte clătite- mă mai ia duhul gătitului din când în când - şi, pe lângă că nu ştiam ce se pune în aluat, când am aflat, am remarcat că n am lămâie, nici zahăr vanilat, nici praf de copt.
instantaneu, m au apucat grijile. oare o să mă învăţ să am mâncare în casă? oare o să am răbdare? oare o să mă descurc?
mă zbat între sute de noi informaţii, costumaşe, mese de înfăşat, pamperşi şi linguriţe pe care pui un pic de lămâie când sughiţă. lucruri care până acum nu mă interesau, drept pentru care, nu le ştiam. acum, o dată la trei minute, mă întreb " ce mă fac?"
l.e: cică nu s ar pune praf de copt în clătite:) corina, m ai expus unui scandal public:))
instantaneu, m au apucat grijile. oare o să mă învăţ să am mâncare în casă? oare o să am răbdare? oare o să mă descurc?
mă zbat între sute de noi informaţii, costumaşe, mese de înfăşat, pamperşi şi linguriţe pe care pui un pic de lămâie când sughiţă. lucruri care până acum nu mă interesau, drept pentru care, nu le ştiam. acum, o dată la trei minute, mă întreb " ce mă fac?"
l.e: cică nu s ar pune praf de copt în clătite:) corina, m ai expus unui scandal public:))
12.6.11
16.5.11
latest news
am fost plecata si am vazut o barza la 10 metri si lacramioare la o lungime de brat, de cules. le am lasat acolo, impreuna cu inima mea. Da, si l am simtit pe 10 mai
30.9.09
femeieşti
era o vreme când mă preocupau toate drăciile care l interesau sau de care avea nevoie prietenul tobar nepereche. printre altele, omul cultiva prezenţa monedelor vechi, de 100 de lei, deja cam scoase din circulaţie.
- dar ce faci cu ele?
-le pun pe plasticul de la toba mare, îmi place mie cum sună.
whoaaa, mi am zis eu atunci, încântată în cap. şi aşa că vânam monede.
- păi, şi de câte ai nevoie?
- oricâte. nu strică.
nici nu era prea pretenţios! monedele apăreau greu şi rar şi n capul meu se născuseră, datorită unui minim spirit practic (pentru ce este nevoie de atâtea monede?) poveşti fantastice despre forţa loviturii, care topeşte sau, mai ştii, găureşte moneda.
parcă m am mai liniştit atunci când, la un concert din Lăptărie, în urma sforii date expres în ţară, a venit prietenul Zemi cu o pungă de senvişuri plină de monede de 100 de lei.
Oarecum triumfători, i am înmânat tobarului punga şi ochii i au sclipit.
Noroc că mai târziu, acasă, nu era nimeni de faţă când l am întrebat:
-auzi, mă dar de ce ţi trebuie atâtea? se deformează, se tocesc, se...topesc?
- E, pxxx, o întoarce ăsta izbucnind în râs. Le uită R.pe tobă!
Atunci interesul mi a scăzut brusc. Şi cred că aşa sunt toate femeile, când ceea ce consideră ele eroism se pierde în logic:)
totuşi, într un sertar din casă am şi acum nişte monede din acelea. când mai caut câte un nasture, dau de ele şi le privesc cu drag şi nici prin gând nu mi trece să le arunc. umbra eroului nu se stinge niciodată, în inima unei femei.
- dar ce faci cu ele?
-le pun pe plasticul de la toba mare, îmi place mie cum sună.
whoaaa, mi am zis eu atunci, încântată în cap. şi aşa că vânam monede.
- păi, şi de câte ai nevoie?
- oricâte. nu strică.
nici nu era prea pretenţios! monedele apăreau greu şi rar şi n capul meu se născuseră, datorită unui minim spirit practic (pentru ce este nevoie de atâtea monede?) poveşti fantastice despre forţa loviturii, care topeşte sau, mai ştii, găureşte moneda.
parcă m am mai liniştit atunci când, la un concert din Lăptărie, în urma sforii date expres în ţară, a venit prietenul Zemi cu o pungă de senvişuri plină de monede de 100 de lei.
Oarecum triumfători, i am înmânat tobarului punga şi ochii i au sclipit.
Noroc că mai târziu, acasă, nu era nimeni de faţă când l am întrebat:
-auzi, mă dar de ce ţi trebuie atâtea? se deformează, se tocesc, se...topesc?
- E, pxxx, o întoarce ăsta izbucnind în râs. Le uită R.pe tobă!
Atunci interesul mi a scăzut brusc. Şi cred că aşa sunt toate femeile, când ceea ce consideră ele eroism se pierde în logic:)
totuşi, într un sertar din casă am şi acum nişte monede din acelea. când mai caut câte un nasture, dau de ele şi le privesc cu drag şi nici prin gând nu mi trece să le arunc. umbra eroului nu se stinge niciodată, în inima unei femei.
20.9.09
despre pâine
dacă el e "invidios" pe mine pentru un anumit lucru, sunt şi eu pentru mai multe. de exemplu, pentru cum a făcut cozonaci cu bunica şi pâine cu violeta. Despre brutarul de frati miu cu blog:), cu smiorcăiala mie de ce nu mi ai ziiis?
13.8.09
diverse
într o noapte ca asta, de fugit somnul când termini foarte târziu ce ai de făcut, am descoperit că am vh1 clasic pe la canalul 453 şi m am bucurat. între timp cred că am uitat şi l am redescoperit de vreo încă două ori, nu i nimic, m am mai bucurat un pic. acum câteva seri l am redescoperit, sper, pentru ultima oară, şi am prins o selecţie de piese atât de familiare încât m am simţit imediat unsă la suflet şi alintată, liniştită şi legănată, într o stare fericită şi numai bună de somn. am ascultat queen ul cu bowie under pressure, the police ul cu every little thing... şi cred că deja în timpul unu solo al lui jimmy page am adormit. a doua zi dimineaţă, la volan, încă zâmbind cu starea pe care mi au dat o acele două piese jumate mi am amintit de formula "clasic". ce mi place mie a devenit deja clasic, am râs, şi pe urmă m am gândit, oare clubberii de azi o să deschidă teve ul într o noapte, peste 20 de ani, şi o să exclame, măcar în gând " mamă, ce vremuri, când eram eu tânăr şi ascultam dj almud!"???
de fiecare dată când plec de la maică mea de acasă, întâi că plec răspupată de bunica mea, ca de ruşi, în secvenţe de câte trei. apoi că plec doldora de chestii cu care ajung acasă şi la care mă holbez uimită, toate băgate în traistă de mama. las la o parte articolele de genul roşie, borcan de zacuscă, o bucăţică de brânză sau ceva salată de vinete, cutiuţe de brânză tartinabilă, compot de ananas (actualul meu prieten, stă în frigider de vreo 2 ani jumate, încep să i dau bună dimineaţa din ce în ce mai des) sau cozonac, chestii binevenite şi uneori necesare casei de om cu frigider care face ecou de gol ce e pe dinăuntru. problema e că mama (tot mamă!) are dragul de a mi da - şi eu mă pomenesc uneori cu cel de a accepta !- diverse chestii cum ar fi suport de băut apă kiri de voiaj, (care nu funcţionează) o cutie de tampoane zilnice (ai,ai, ai) o husă de spătar de maşină, (e în ţiplă) săculeţi mici, mai puţin mici şi mai mărişori de spălat rufele sensibile, cuiere excelente de lipit pe perete şi ţinut prosopul, pungi etanşe de tot felul, vase de la ikea, farfuriuţe, fund de lemn,casoletă mică să încapă într o casoletă mai mare, rame de frigider (dar vai că ce drăguţe sunt) ţi lista ar putea continua dacă aş avea bunăvoinţa să deschid sertarele. mă înduioşează, dar mă şi amuză peste poate această disponibilitate a mamei de a cumpăra diverse nimicuri în plus, că poate mi trebe şi mie ceva din micile ei comori. în plus, are un dar de a mi vinde chestiile respective, că apropae că mă face să mi le doresc.
am văzut un film minunat, recomandare. se numeşte Bărbierul din Siberia şi vă va face să zâmbiţi, să mai luaţi cu poftă o gură de bere şi să credeţi cu tărie că viaţa e pur şi simplu foarte mişto de trăit. Dacă îl vedeţi în urma recomandării mele, vă va lua o secundă să ziceţi " te scuz" în numele meu şi lasă că ştiu eu de ce.
bunică mea s a transformat în cater er oficial al filmării mele la cireaşa de pe tort. am rugat o să mi facă o colivă. s o filmez. haha.
şi să nu uităm. sunt următorul tommy lee. probabil peste vreo 15 ani, dar tot e bine. Sau foarte bine!
End. Out.
de fiecare dată când plec de la maică mea de acasă, întâi că plec răspupată de bunica mea, ca de ruşi, în secvenţe de câte trei. apoi că plec doldora de chestii cu care ajung acasă şi la care mă holbez uimită, toate băgate în traistă de mama. las la o parte articolele de genul roşie, borcan de zacuscă, o bucăţică de brânză sau ceva salată de vinete, cutiuţe de brânză tartinabilă, compot de ananas (actualul meu prieten, stă în frigider de vreo 2 ani jumate, încep să i dau bună dimineaţa din ce în ce mai des) sau cozonac, chestii binevenite şi uneori necesare casei de om cu frigider care face ecou de gol ce e pe dinăuntru. problema e că mama (tot mamă!) are dragul de a mi da - şi eu mă pomenesc uneori cu cel de a accepta !- diverse chestii cum ar fi suport de băut apă kiri de voiaj, (care nu funcţionează) o cutie de tampoane zilnice (ai,ai, ai) o husă de spătar de maşină, (e în ţiplă) săculeţi mici, mai puţin mici şi mai mărişori de spălat rufele sensibile, cuiere excelente de lipit pe perete şi ţinut prosopul, pungi etanşe de tot felul, vase de la ikea, farfuriuţe, fund de lemn,casoletă mică să încapă într o casoletă mai mare, rame de frigider (dar vai că ce drăguţe sunt) ţi lista ar putea continua dacă aş avea bunăvoinţa să deschid sertarele. mă înduioşează, dar mă şi amuză peste poate această disponibilitate a mamei de a cumpăra diverse nimicuri în plus, că poate mi trebe şi mie ceva din micile ei comori. în plus, are un dar de a mi vinde chestiile respective, că apropae că mă face să mi le doresc.
am văzut un film minunat, recomandare. se numeşte Bărbierul din Siberia şi vă va face să zâmbiţi, să mai luaţi cu poftă o gură de bere şi să credeţi cu tărie că viaţa e pur şi simplu foarte mişto de trăit. Dacă îl vedeţi în urma recomandării mele, vă va lua o secundă să ziceţi " te scuz" în numele meu şi lasă că ştiu eu de ce.
bunică mea s a transformat în cater er oficial al filmării mele la cireaşa de pe tort. am rugat o să mi facă o colivă. s o filmez. haha.
şi să nu uităm. sunt următorul tommy lee. probabil peste vreo 15 ani, dar tot e bine. Sau foarte bine!
End. Out.
12.8.09
16.6.09
monologul instinctului
Sigur că e o soluţie ciudată, precară şi cu rezultate pe atât de nesigure ca şi tine, cea pentru care am găsit o. Dar, crede mă, era unicul fel în care puteam să încerc să te distanţez de el. V am lăsat portiţa acelei amicţii via net, în cazul în care unul din voi se răzgândea. Simt că ţie nu ţi face plăcere şi ţi se strâng degetele pe tastatură când îţi vorbeşte el. Ai prefera să nu o facă. Totuşi, cu această eventualitate te am ferit de nevoia de a l chema tu tot timpul pe el. Recunoaşte că te ai mai liniştit, că în miezul nopţii dormi, calmă, că mai ai foarte rar gândul că ceva s ar mai putea schimba. Nu te atacă 2 vorbe pe messenger, vorbe pe care la o adică le poţi respinge sau nebăga în seamă. E mult mai bine aşa decât să ţi fi interzis orice fel de comunicare cu el. Ţie ţi ar fi fost greu şi te ai fi înhtrebat mereu de ce şi cum şi ce mai face. El şi ar fi dat seama,din tăcerea ta încăpăţânată, că pasărea aproape moartă de resemnare se chinuie încă în cuibul inimii tale. Poate şi ar fi frecat mâinile cu o satisfacţie puţin sadică. Poate nu. Poate că mintea lui sucită pur şi simplu s ar fi bucurat. Sau n ar fi înţeles. Pentru că oricum nu prea înţelege. Mai nimic. La el, coordonatele unei vieţi plictisitor normale, în care vă ţineţi de mână, ieşiţi împreună în soare, vă certaţi pe tubul pastei de dinţi şi înfulecaţi mere verzi, nu sunt inteligibile. La el, arcul care ţinea uşa deschisă s a rupt demult şi n a mai fost înlocuit. Al tău e doar slăbit. Şi se ştie că în casele care vor să primească oameni uşile se ţin deschise.
Desigur, îţi lipseşte prietenia lui. Îţi lipsesc marea lui bogăţie, informaţiile pe care ţi le dădea, cuvintele şi viziunile lui îndrăzneţe. O să i poţi accepta prietenia, dar mult mai încolo, când te vei fi obişnuit să vezi numai asta în el. Când dorul după mângâierile şi mirosul lui, după pasul lui ferm, după emoţia apariţiei lui, după statura lui, întreagă, vor fi dispărut. Deocamdată nu trebuie să vezi în faţa ochilor ceva ce n ai putut avea, ceva de care nu te ai putut bucura, ceva care te a chinuit şi te a legat fedeleş de o imagine neadevărată, a presupusei, doar visatei voastre fericiri împreună.
Numai uitându le pe ale lui vei putea lăsa să vină spre tine alte priviri,mângâieri şi sărutări. Ştiu că încă i prea devreme, cum zice cântecul. Încă este prea devreme pentru tot.
Desigur, îţi lipseşte prietenia lui. Îţi lipsesc marea lui bogăţie, informaţiile pe care ţi le dădea, cuvintele şi viziunile lui îndrăzneţe. O să i poţi accepta prietenia, dar mult mai încolo, când te vei fi obişnuit să vezi numai asta în el. Când dorul după mângâierile şi mirosul lui, după pasul lui ferm, după emoţia apariţiei lui, după statura lui, întreagă, vor fi dispărut. Deocamdată nu trebuie să vezi în faţa ochilor ceva ce n ai putut avea, ceva de care nu te ai putut bucura, ceva care te a chinuit şi te a legat fedeleş de o imagine neadevărată, a presupusei, doar visatei voastre fericiri împreună.
Numai uitându le pe ale lui vei putea lăsa să vină spre tine alte priviri,mângâieri şi sărutări. Ştiu că încă i prea devreme, cum zice cântecul. Încă este prea devreme pentru tot.
22.5.09
despre marele si micul Paris
i s a năzărit (mă rog) să scrie într un fel care te poate face să plângi de râs. Bună dimineaţa!
13.4.09
bitter sweet victory
astăzi, timp de 2 ore, nu m am gândit la el. am remarcat, cu o surprindere speriată, când ieşeam de la baie. tot atunci am făcut şi calculul orelor, probabil aproximativ şi binevoitor mie:)
8.3.09
...
am fost azi la expoziţia lui Marcel Lupşe şi am tăcut în faţa unor vorbe scrise pe hârtie cu vopsea:" Doamne ajută cui sărută şi sporeşte cui iubeşte":)
Aş vrea să duc acasă o lucrare mică de a lui, dar nu ştiu cum să împac cele două gânduri. Primul, cel mai puternic din păcate, este că şi lucrarea asta e un LUCRU, e trecător, va rămâne după mine şi poate pentru nimeni nu va mai însemna nimic. Al doilea, puţin mai slab, e că m ar bucura şi aş avea, în el, o amintire despre aceste timpuri atât de frumoase, în care am râs, am plâns, am iubit, m am îngrijorat, m am necăjit, am înnebunit ca niciodată, parcă. păi cam asta e.
L.E.: n am luat nici o lucrare, pentru că, până la urmă, frica de ţine prea multe lucruri cu mine şi a făcut de cap. Totuşi, cred că acea mică lucrare simplă este, pe undeva, a mea.
Aş vrea să duc acasă o lucrare mică de a lui, dar nu ştiu cum să împac cele două gânduri. Primul, cel mai puternic din păcate, este că şi lucrarea asta e un LUCRU, e trecător, va rămâne după mine şi poate pentru nimeni nu va mai însemna nimic. Al doilea, puţin mai slab, e că m ar bucura şi aş avea, în el, o amintire despre aceste timpuri atât de frumoase, în care am râs, am plâns, am iubit, m am îngrijorat, m am necăjit, am înnebunit ca niciodată, parcă. păi cam asta e.
L.E.: n am luat nici o lucrare, pentru că, până la urmă, frica de ţine prea multe lucruri cu mine şi a făcut de cap. Totuşi, cred că acea mică lucrare simplă este, pe undeva, a mea.
24.2.09
Lucruri pe care i le-aş spune
să răsfoiască "Prima dimineaţă de după" a lui Kauffman, când nu ştie sau nu crede.
să vadă Texas Funeral, când e obosit, deprimat, izolat şi nu zâmbeşte.
"Avea o portocală în mână, pe care o tot arunca în aer. Portocala se învârtea prin dimineaţa însorită."
să vadă Texas Funeral, când e obosit, deprimat, izolat şi nu zâmbeşte.
"Avea o portocală în mână, pe care o tot arunca în aer. Portocala se învârtea prin dimineaţa însorită."
12.1.09
deosebiri
fratele meu cel mare (adică cel mai mare dintre cei 2 mai mici pe care îi posed) a zburat o dată cu avionul, la Paris,în finalul lui septembrie 2007, ca să ne urmăm pasiunea comună pentru the police (a lui mai mare pentru ei, a mea mai mare pentru sting, dar, hei, THE POLICE). Atunci i a cerut bunică si pe ascuns o sticluţă mică mică de coniac, ca să şi facă curaj, înainte de îmbarcare. Am tras şi eu din ea, mai mult de teamă că cine ştie ce reacţie are el, poate şi mai ciudată, dacă se chercheleşte (mă rog, cât te poţi chercheli din 200ml de alcool). La decolare i s au albit încheieturile mâinilor...mi a fost milă de el, dar m am bucurat că i a trecut repede. La decolarea înapoi aproape că s a uitat fără frică pe geam, ca să vadă norii...
Iată ne la început de 2009. Fratele meu - îndrăgostit de spaniolă şi călătorii, bibliotecă de informaţie şi cultură şi mic geniu din naştere, la care adăugăm un gust pentru hoinăreală şi leneveală în locuri noi- se pregăteşte să zboare în Argentina!
Paşii lui, deformaţi de drumul zilnic dus întors făcut din strada Toamnei şi până n Piaţa Presei, vor bate leneşi, în sandale, străzile din Buenos Aires. Îl ador pe fratele meu pentru temeritate, largheţe, bucuria cu care se dăruieşte acestie călătorii şi deja îl invidiez pe cel care se va întoarce acasă mai bronzat, mai înalt, mai frumos, bătut de soarele şi cheful de viaţă al emisferei sudice. Mă uit în cont şi, cu un efort mic, aş fi putut să i însoţesc, pe el şi prietenul lui în marea aventură. Dar sunt o fată plafonată de sentimentele pe care le ar lăsa aici, în grija nimănui. Când mă gândesc că n am pe cine să las să sufle în foc, mă părăseşte brusc curajul de a zbura spre o frumuseţe neasemuită. Nu am avut sau am pierdut curajul de a căuta spre înalturi. Sau nu l am descoperit încă.
Vacanţă frumoasă, dragule.
Iată ne la început de 2009. Fratele meu - îndrăgostit de spaniolă şi călătorii, bibliotecă de informaţie şi cultură şi mic geniu din naştere, la care adăugăm un gust pentru hoinăreală şi leneveală în locuri noi- se pregăteşte să zboare în Argentina!
Paşii lui, deformaţi de drumul zilnic dus întors făcut din strada Toamnei şi până n Piaţa Presei, vor bate leneşi, în sandale, străzile din Buenos Aires. Îl ador pe fratele meu pentru temeritate, largheţe, bucuria cu care se dăruieşte acestie călătorii şi deja îl invidiez pe cel care se va întoarce acasă mai bronzat, mai înalt, mai frumos, bătut de soarele şi cheful de viaţă al emisferei sudice. Mă uit în cont şi, cu un efort mic, aş fi putut să i însoţesc, pe el şi prietenul lui în marea aventură. Dar sunt o fată plafonată de sentimentele pe care le ar lăsa aici, în grija nimănui. Când mă gândesc că n am pe cine să las să sufle în foc, mă părăseşte brusc curajul de a zbura spre o frumuseţe neasemuită. Nu am avut sau am pierdut curajul de a căuta spre înalturi. Sau nu l am descoperit încă.
Vacanţă frumoasă, dragule.
8.1.09
Un evantai
Trec aşa prin mai multe stări deodată, dar mi e foarte greu să le leg într un evantai.
Întâi de toate sunt cumplit de răcită şi mi a fost cam rău. Că nu mi place în principiu răceala, e clar, cui îi place? Şi mai puţin, însă, mi a convenit s o duc pe picioare. Am reuşit asta doar până ieri, când mi am nenorocit colegii cu strănuturi şi vaiete. Sper că azi la birou n au fost, în bună parte, deja răciţi. Pentru că de aseară mi a fost chiar rău şi nu am mai reuşit să mă ridic din pat deloc azi dimineaţă.
Am terminat de citit Zilele regelui, a lui Filip Florian, ultimele pagini le am străbătut cam aşa, la limita dintre vis cu frisoane şi realitate. În aceste condiţii, nuanţa de realism magic a romanului m a sedus şi mai cu spor. Este o carte foarte plăcută, a doua sau a treia de al cărei titlu aflu de la LuciaT, lucru pentru care îi mulţumesc. Într o vreme în care nu prea mai este ordine în lecturile mele, ea îmi mai luminează câteodată alegerile, chestie care nu e de colo.
Cred totuşi că am lăsat uşa deschisă răului de la răceală din cauza deprimării (nu mică) provocate de ştirile legate de Şapte seri. Revista s a hotărât ca, pentru 2009, să ia altă direcţie, pe care nu e de datoria mea s o explic. Rezultatul acestei alte direcţii este că sunt mai mulţi editorialişti care vor fi rulaţi în revistă, astfel că nu vom mai scrie -mulţi dintre noi- săptămânal... Mi s a mai zis că în lunile astea, fără evenimente, voi scrie, cică, mai puţin, iar în lunile cu concerte -mai mult. Eu însă cu chestiile astea nu sunt de acord. Am muncit timp de 3 ani şi jumătate să fac din rubricuţa mea amărâtă un punct stabil de interes al cititorilor şi nu am cum să accept această schimbare. Nu am făcut o niciodată pentru bani, aşa că mi este şi mai uşor să mă retrag.
Comunicarea cu cei de la revista nouă pentru bărbaţi nu este nici ea cum trebuie. Redactorul şef nu reuşeşte să mi răspundă la e-mailuri decât cu 2 săptămâni întârziere, iar nişte bani (nu se ştie deloc câţi, pentru că nu am avut onoarea unei întâlniri de negociere) pe care îi aştept cel puţin de pe la începutul lunii decembrie, nu au sosit, evident, nici acum - nu am verificat contul de homebank azi, i adevărat. Faza e că mi se pare ruşinos şi penibil să "trag" eu de el pentru nişte bani. Aproape că m am înroşit de nervi când a trebuit să i scriu un nou sms, iar de vorbit cu el la telefon nu mai rezist, aşa că, recunosc, nu i am răspuns la ultimul apel, cu scuza că era totuşi cam târziu.
M am făcut mare şi nu cred că voi suferi dacă n o să mai public nicăieri din nou. De o bună vreme mă gândeam oricum că parcă nu scriu chestii atât de interesante cât să risipească hârtie, aşa că faptul că probabil nu vor mai apărea articole de ale mele pe nicăieri, îmi strică jumătate de bună dispoziţie, dar îmi linişteşte cuta de pe frunte, cea legată de risipa hârtiei, grijă pe care o am la cel mai sincer mod.
Nu în ultimul -dimpotrivă - rând, am avut aseară o discuţie întinsă pe vreo oră, cu reveniri şi adăugiri telefonice, cu un prieten care, la celălalt capăt al terminalului mobil, era la fel de bolnav şi de dispus să spună lucrurilor pe nume, pe numele pe care le ştie el. Ceea ce la mine se numeşte masă, el numeşte cer, aşa că se înţelege cam cum a decurs discuţia. El mi a reproşat multe lucruri şi încurcate - că sunt prea deşteaptă, că scot altora e nas deşteptăciunea mea, că nu ştiu cum să fac ca cineva să se simtă bine în apropierea mea, că nu ştiu să las de la mine, să fac pas în spate şi să mai tac. Eu am reacţionat în valuri de furie presărate cu lacrimi, întrebând în permannţă DE CE ar trebui să fiu eu aceea care îşi ascunde structura şi renunţă la pasul normal. Am încercat să explic că pasul în spate l aş face conştient, pasul acela în spate nu mi ar adormi nici simţurile, nici inteligenţa, mi ar coborî doar ştacheta pe care -atenţie!- am păstrat o în timp. Adică n am ridicat o, ca toate cusurgioaicele, o dată cu vârsta. Dacă aş face pas în spate m aş simţi ca într un joc dublu, aş fi ca o proastă care se chinuie, în fond, pentru că ştie foarte bine ce faci. Let's get over it.
Am văzut şi filmul pe care îl tot căuta omul negru. Mi am sunat - cu greu şi doar când a devenit evident că omul îşi doreşte mult acel film şi nu are cum altel să dea eventual de el - prietenii, foşti colegi de la Atomic, oameni mari şi importanţi, organizatorii TIFF-ului de la Cluj, unde omul negru rezident a şi văzut acest film. Mi e greu să sun aşa din senin după ani de zile, dar până la urmă am făcut o şi s a rezolvat într o zi. Iarăşi o stare curioasă. Mi e foarte ciudat să fiu văzută drept aia care face orice, ridică munţii din loc pentru ceva sau cineva, genul EA POATE şi aşa mai departe. Cu atât mai mult cu cât nu pare că am vreun beneficiu din bucuria provocată celuilalt. Dimpotrivă, statutul ăsta de "ea poate" îmi aduce cumva şi mai mare răceală şi îndepărtare din partea celuilalt. Dar să las această senzaţie atât de abstractă încât nici eu nu reuşesc s o pun în pagină, şi să zic un pic despre filmul acesta atât de deosebit pentru el. Hm.
Filmul este precedat de moto ul aproximativ " Having children doesn't make you a parent more than having a piano makes you a musician". Are 3 poveşti care se unesc la capătul celălalt al filmului, oarecum. În fiecare din poveşti este vorba de mame şi copii, fii mai exact. Mamele sunt singure toate, fiii sunt între 12 şi 30 şi ceva de ani. Fiecare din fii are probleme cu mama sa, dar acestea sunt puse în faţa spectatorului într un fel foarte "nordic", dacă se poate spune astfel, însemnând rece -normal-liniar-plicticos chiar, pe alocuri. Moto ul filmului împinge puţin spre a judeca mamele care, săracele, fac şi ele ce pot.
Prima are 2 bieţi, dintre care unul este un james dean modern, un revoltat fără cauză, care face parte dintr o echipă de smardoi ce obţine în numele unui boss diverse chestii de la oameni. recuperator, aşa. marca lui e nasul spart, pe parcursul filmului ai ocazia să vezi cum spre tine se întorc mulţi oameni cu nasul spart. momentul şocant din povestea lui este atunci când sparge nasul unui copil care se luase de fii-su (un fiu părăsit, căruia acum se gândise să i poarte cumva de grijă -yeah, right, să spargem nasul celorlalţi copii!). La un moment dat, din cauză că James al nostru s a pus rău cu cine nu trebuie, are de suferit fratele acestui revoltat, o persoană anostă, normală, care era uşuit pe balcon la ţigară când trebuia ca personajul principal să facă sex. Mda. Trist, cu fratele în spital bătut măr măr, o sună pe maică sa şi asta i o trage: de la 12 ani încerc să nu renunţ la tine (I didn t want to give UP on you...). Dar nu mai rezist, nu te mai cunosc, etc. Harsh one, recunosc, dar când îţi vezi un copil desfigurat din cauza celuilalt, parcă ai o scuză să vorbeşti "la nervi"...
A doua poveste se compune dintr un băiat mare cam handi bell (pe medicaţie, deci clar) şi mama lui, o femeie care se îndreaptă graţios spre vârsta a treia, cu existenţă la fel de plicticoasă ca a unui teren viran, a cărei viaţă înseamnă numai să i dea de mâncare malacului greşit de fii su, să aibă grijă să şi ia pastilele etc. Nu poţi să i reproşezi că şi face cu ochiul cu unul la bingo, şi totuşi, retardul copil marem stăpânit de lentoarea întunericului din propria sa minte, o acuză că umblă cu un bărbat, se vede părăsit, aruncat - în vreun azil, probabil- chestie care l face să şi părăsească medicaţia şi să facă o criză exact când singurul frate rămas nebătut din paragraful de mai sus vine la uşa blocului lui. Deci nebunul îl face praf praf pe smardoiaş, asta da chestie, se ştie că nu trebuie să te pui cu forţa nebunului.
Ce căuta smardoiul la uşa blocului... Faith, aş zice, haha. Păi tot încerca să ia legătura cu fii-su ăla părăsit în tinereţe. Băiatul acesta de 12 ani poseda în familie o mamă şi încă 3 surori provenite din csătoria legală cu alt bărbat. Mamă singură şi ea, of cors. Cu 4 copilaşi cred că i greu şi în Islanda, şi deprimant, aşa că asta, soră medicală (meserie predestinată) mai călca şi ea strâmb, când dormeau copiii, nu vă gândiţi la prostii, cred că doar se ducea şi trăgea la măsea. La un moment dat e ameninţată de fostul bărbat că i ia copilele - băieţtelul nu interesa pe nimeni, se pare, mama lui nu prea avea timp de el, înţelegem din că având trei fete, de ele se ocupa la pachet, dar de al doilea pachet, care mai şi crescuse, n prea mai avea timp. În seara în care fetiţele pleacă cu ta su în wend, ea îi propune băieţaşului să petrecă timp împreună, la un film, cu floricele şi coca cola, supremă distracţie când nu eşti foarte bogat. Numai că exact atunci sună telefonul şi ea trebuie să plece puţin de acasă, ca să vândă lejer nişte medicamente cu veleităţi de drog, pe care le furase de la spital, ca să facă rost de bani, că facturile creşteau şi la fel şi ameninţările cu custodia. Cât lipseşte ea de acasă, băiatul care în sfârşit crezuse că se va putea bucura de prezenţa netrunchiată a mamei, face ceva foarte inteligent, respectiv înghite pilule.
La sfârşit, îi găsim pe cei 2 fraţi bătuţi măr şi pe puştiul suicidal la spital, urmărind un meci de fotbal. Prin cadru mai trece şi o tinerică în baston, cu un tricou cu Nike. Dacă stau să mă gândesc că Nike era zeiţa Victoriei, ar trebui să înţeleg că filmul nu se termină prea rău, nu?
Hai că am terminat pe azi...
Întâi de toate sunt cumplit de răcită şi mi a fost cam rău. Că nu mi place în principiu răceala, e clar, cui îi place? Şi mai puţin, însă, mi a convenit s o duc pe picioare. Am reuşit asta doar până ieri, când mi am nenorocit colegii cu strănuturi şi vaiete. Sper că azi la birou n au fost, în bună parte, deja răciţi. Pentru că de aseară mi a fost chiar rău şi nu am mai reuşit să mă ridic din pat deloc azi dimineaţă.
Am terminat de citit Zilele regelui, a lui Filip Florian, ultimele pagini le am străbătut cam aşa, la limita dintre vis cu frisoane şi realitate. În aceste condiţii, nuanţa de realism magic a romanului m a sedus şi mai cu spor. Este o carte foarte plăcută, a doua sau a treia de al cărei titlu aflu de la LuciaT, lucru pentru care îi mulţumesc. Într o vreme în care nu prea mai este ordine în lecturile mele, ea îmi mai luminează câteodată alegerile, chestie care nu e de colo.
Cred totuşi că am lăsat uşa deschisă răului de la răceală din cauza deprimării (nu mică) provocate de ştirile legate de Şapte seri. Revista s a hotărât ca, pentru 2009, să ia altă direcţie, pe care nu e de datoria mea s o explic. Rezultatul acestei alte direcţii este că sunt mai mulţi editorialişti care vor fi rulaţi în revistă, astfel că nu vom mai scrie -mulţi dintre noi- săptămânal... Mi s a mai zis că în lunile astea, fără evenimente, voi scrie, cică, mai puţin, iar în lunile cu concerte -mai mult. Eu însă cu chestiile astea nu sunt de acord. Am muncit timp de 3 ani şi jumătate să fac din rubricuţa mea amărâtă un punct stabil de interes al cititorilor şi nu am cum să accept această schimbare. Nu am făcut o niciodată pentru bani, aşa că mi este şi mai uşor să mă retrag.
Comunicarea cu cei de la revista nouă pentru bărbaţi nu este nici ea cum trebuie. Redactorul şef nu reuşeşte să mi răspundă la e-mailuri decât cu 2 săptămâni întârziere, iar nişte bani (nu se ştie deloc câţi, pentru că nu am avut onoarea unei întâlniri de negociere) pe care îi aştept cel puţin de pe la începutul lunii decembrie, nu au sosit, evident, nici acum - nu am verificat contul de homebank azi, i adevărat. Faza e că mi se pare ruşinos şi penibil să "trag" eu de el pentru nişte bani. Aproape că m am înroşit de nervi când a trebuit să i scriu un nou sms, iar de vorbit cu el la telefon nu mai rezist, aşa că, recunosc, nu i am răspuns la ultimul apel, cu scuza că era totuşi cam târziu.
M am făcut mare şi nu cred că voi suferi dacă n o să mai public nicăieri din nou. De o bună vreme mă gândeam oricum că parcă nu scriu chestii atât de interesante cât să risipească hârtie, aşa că faptul că probabil nu vor mai apărea articole de ale mele pe nicăieri, îmi strică jumătate de bună dispoziţie, dar îmi linişteşte cuta de pe frunte, cea legată de risipa hârtiei, grijă pe care o am la cel mai sincer mod.
Nu în ultimul -dimpotrivă - rând, am avut aseară o discuţie întinsă pe vreo oră, cu reveniri şi adăugiri telefonice, cu un prieten care, la celălalt capăt al terminalului mobil, era la fel de bolnav şi de dispus să spună lucrurilor pe nume, pe numele pe care le ştie el. Ceea ce la mine se numeşte masă, el numeşte cer, aşa că se înţelege cam cum a decurs discuţia. El mi a reproşat multe lucruri şi încurcate - că sunt prea deşteaptă, că scot altora e nas deşteptăciunea mea, că nu ştiu cum să fac ca cineva să se simtă bine în apropierea mea, că nu ştiu să las de la mine, să fac pas în spate şi să mai tac. Eu am reacţionat în valuri de furie presărate cu lacrimi, întrebând în permannţă DE CE ar trebui să fiu eu aceea care îşi ascunde structura şi renunţă la pasul normal. Am încercat să explic că pasul în spate l aş face conştient, pasul acela în spate nu mi ar adormi nici simţurile, nici inteligenţa, mi ar coborî doar ştacheta pe care -atenţie!- am păstrat o în timp. Adică n am ridicat o, ca toate cusurgioaicele, o dată cu vârsta. Dacă aş face pas în spate m aş simţi ca într un joc dublu, aş fi ca o proastă care se chinuie, în fond, pentru că ştie foarte bine ce faci. Let's get over it.
Am văzut şi filmul pe care îl tot căuta omul negru. Mi am sunat - cu greu şi doar când a devenit evident că omul îşi doreşte mult acel film şi nu are cum altel să dea eventual de el - prietenii, foşti colegi de la Atomic, oameni mari şi importanţi, organizatorii TIFF-ului de la Cluj, unde omul negru rezident a şi văzut acest film. Mi e greu să sun aşa din senin după ani de zile, dar până la urmă am făcut o şi s a rezolvat într o zi. Iarăşi o stare curioasă. Mi e foarte ciudat să fiu văzută drept aia care face orice, ridică munţii din loc pentru ceva sau cineva, genul EA POATE şi aşa mai departe. Cu atât mai mult cu cât nu pare că am vreun beneficiu din bucuria provocată celuilalt. Dimpotrivă, statutul ăsta de "ea poate" îmi aduce cumva şi mai mare răceală şi îndepărtare din partea celuilalt. Dar să las această senzaţie atât de abstractă încât nici eu nu reuşesc s o pun în pagină, şi să zic un pic despre filmul acesta atât de deosebit pentru el. Hm.
Filmul este precedat de moto ul aproximativ " Having children doesn't make you a parent more than having a piano makes you a musician". Are 3 poveşti care se unesc la capătul celălalt al filmului, oarecum. În fiecare din poveşti este vorba de mame şi copii, fii mai exact. Mamele sunt singure toate, fiii sunt între 12 şi 30 şi ceva de ani. Fiecare din fii are probleme cu mama sa, dar acestea sunt puse în faţa spectatorului într un fel foarte "nordic", dacă se poate spune astfel, însemnând rece -normal-liniar-plicticos chiar, pe alocuri. Moto ul filmului împinge puţin spre a judeca mamele care, săracele, fac şi ele ce pot.
Prima are 2 bieţi, dintre care unul este un james dean modern, un revoltat fără cauză, care face parte dintr o echipă de smardoi ce obţine în numele unui boss diverse chestii de la oameni. recuperator, aşa. marca lui e nasul spart, pe parcursul filmului ai ocazia să vezi cum spre tine se întorc mulţi oameni cu nasul spart. momentul şocant din povestea lui este atunci când sparge nasul unui copil care se luase de fii-su (un fiu părăsit, căruia acum se gândise să i poarte cumva de grijă -yeah, right, să spargem nasul celorlalţi copii!). La un moment dat, din cauză că James al nostru s a pus rău cu cine nu trebuie, are de suferit fratele acestui revoltat, o persoană anostă, normală, care era uşuit pe balcon la ţigară când trebuia ca personajul principal să facă sex. Mda. Trist, cu fratele în spital bătut măr măr, o sună pe maică sa şi asta i o trage: de la 12 ani încerc să nu renunţ la tine (I didn t want to give UP on you...). Dar nu mai rezist, nu te mai cunosc, etc. Harsh one, recunosc, dar când îţi vezi un copil desfigurat din cauza celuilalt, parcă ai o scuză să vorbeşti "la nervi"...
A doua poveste se compune dintr un băiat mare cam handi bell (pe medicaţie, deci clar) şi mama lui, o femeie care se îndreaptă graţios spre vârsta a treia, cu existenţă la fel de plicticoasă ca a unui teren viran, a cărei viaţă înseamnă numai să i dea de mâncare malacului greşit de fii su, să aibă grijă să şi ia pastilele etc. Nu poţi să i reproşezi că şi face cu ochiul cu unul la bingo, şi totuşi, retardul copil marem stăpânit de lentoarea întunericului din propria sa minte, o acuză că umblă cu un bărbat, se vede părăsit, aruncat - în vreun azil, probabil- chestie care l face să şi părăsească medicaţia şi să facă o criză exact când singurul frate rămas nebătut din paragraful de mai sus vine la uşa blocului lui. Deci nebunul îl face praf praf pe smardoiaş, asta da chestie, se ştie că nu trebuie să te pui cu forţa nebunului.
Ce căuta smardoiul la uşa blocului... Faith, aş zice, haha. Păi tot încerca să ia legătura cu fii-su ăla părăsit în tinereţe. Băiatul acesta de 12 ani poseda în familie o mamă şi încă 3 surori provenite din csătoria legală cu alt bărbat. Mamă singură şi ea, of cors. Cu 4 copilaşi cred că i greu şi în Islanda, şi deprimant, aşa că asta, soră medicală (meserie predestinată) mai călca şi ea strâmb, când dormeau copiii, nu vă gândiţi la prostii, cred că doar se ducea şi trăgea la măsea. La un moment dat e ameninţată de fostul bărbat că i ia copilele - băieţtelul nu interesa pe nimeni, se pare, mama lui nu prea avea timp de el, înţelegem din că având trei fete, de ele se ocupa la pachet, dar de al doilea pachet, care mai şi crescuse, n prea mai avea timp. În seara în care fetiţele pleacă cu ta su în wend, ea îi propune băieţaşului să petrecă timp împreună, la un film, cu floricele şi coca cola, supremă distracţie când nu eşti foarte bogat. Numai că exact atunci sună telefonul şi ea trebuie să plece puţin de acasă, ca să vândă lejer nişte medicamente cu veleităţi de drog, pe care le furase de la spital, ca să facă rost de bani, că facturile creşteau şi la fel şi ameninţările cu custodia. Cât lipseşte ea de acasă, băiatul care în sfârşit crezuse că se va putea bucura de prezenţa netrunchiată a mamei, face ceva foarte inteligent, respectiv înghite pilule.
La sfârşit, îi găsim pe cei 2 fraţi bătuţi măr şi pe puştiul suicidal la spital, urmărind un meci de fotbal. Prin cadru mai trece şi o tinerică în baston, cu un tricou cu Nike. Dacă stau să mă gândesc că Nike era zeiţa Victoriei, ar trebui să înţeleg că filmul nu se termină prea rău, nu?
Hai că am terminat pe azi...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)