femeieşti

era o vreme când mă preocupau toate drăciile care l interesau sau de care avea nevoie prietenul tobar nepereche. printre altele, omul cultiva prezenţa monedelor vechi, de 100 de lei, deja cam scoase din circulaţie.

- dar ce faci cu ele?
-le pun pe plasticul de la toba mare, îmi place mie cum sună.

whoaaa, mi am zis eu atunci, încântată în cap. şi aşa că vânam monede.
- păi, şi de câte ai nevoie?
- oricâte. nu strică.

nici nu era prea pretenţios! monedele apăreau greu şi rar şi n capul meu se născuseră, datorită unui minim spirit practic (pentru ce este nevoie de atâtea monede?) poveşti fantastice despre forţa loviturii, care topeşte sau, mai ştii, găureşte moneda.

parcă m am mai liniştit atunci când, la un concert din Lăptărie, în urma sforii date expres în ţară, a venit prietenul Zemi cu o pungă de senvişuri plină de monede de 100 de lei.
Oarecum triumfători, i am înmânat tobarului punga şi ochii i au sclipit.
Noroc că mai târziu, acasă, nu era nimeni de faţă când l am întrebat:
-auzi, mă dar de ce ţi trebuie atâtea? se deformează, se tocesc, se...topesc?
- E, pxxx, o întoarce ăsta izbucnind în râs. Le uită R.pe tobă!

Atunci interesul mi a scăzut brusc. Şi cred că aşa sunt toate femeile, când ceea ce consideră ele eroism se pierde în logic:)
totuşi, într un sertar din casă am şi acum nişte monede din acelea. când mai caut câte un nasture, dau de ele şi le privesc cu drag şi nici prin gând nu mi trece să le arunc. umbra eroului nu se stinge niciodată, în inima unei femei.