Dedicaţie

Am tendinţa de a ţipa la cei dragi. De a i irita, supăra, jigni chiar, dacă mă lasă. Parcă îmi place să văd cum le curge sânge din răni, cum se încovoiază şi suferă de dureri care nu sunt ale lor şi pentru care nu au nici o vină. Sunt puţin răstită, ca şi cum vecinătatea lor binevoitoare sau dedicată mi se cuvine, e un drept căzut din cer, sunt un cap încoronat. Cei dragi sunt, evident, şi foarte inteligenţi, de aceea am tendinţa de a fi foarte puţin răbdătoare cu ei. Trebuie să funcţioneze instantaneu şi fără greşeală şi, normal, exact pe direcţia pe care am gândit eu, care este, nu i aşa, cea bună, cea perfectă ! Orice întârziere şi orice abatere de la direcţia pe care eu am comunicat o deobicei suficient de subtil cât să n o pricep nici măcar eu îmi provoacă irascibilitate, nervozitate şi, în ultimă instanţă, agresivitate.
Am tendinţa de a mă răsti la cei care mi par fericiţi. Sau, dacă se poate socoti cantitativ, la cei care par mai fericiţi decât mine. Evident, nu mă apuc să ţip la persoane în Touareguri, nici să scuip elicopterele pe care scrie Ţiriac. Ţip la oameni mici, ca mine. Care şi poartă cu calm şi zâmbet fiecare zi. Mi se pare nedrept ca eu să fiu atât de preocupată, de nervoasă, de absentă, în încâlcelile mele de gânduri, iar ei atât de sereni, fără a fi proşti.
Am tendinţa de a i îndepărta pe cei care mi plac. Le opun fasoane, nehotărâri, pretenţii exagerate şi le pun prea multe întrebări cu rol de puncţie. Le răstălmăcesc cuvintele şi le iau în derâdere. Le corectez tare greşelile neintenţionate. Le găsesc în multe fraze înţelesuri ascunse şi defăimătoare. Le proiectez prejudecăţi şi lipsuri. Le aduc în starea de a fi sigure că nu mă plac.
Domnule doctor, ce am ?
Ştiu sigur că am şi zile bune.