Zâmbiţi, vă rog !

Nu-mi pot imagina corvoadă mai mare pentru un artist decât aceea de a zâmbi în mii şi mii de poze, alături de fani. Abia coborât de pe scenă, transpirat şi obosit de efort, aproape golit de ceea ce –se presupune - a avut el mai bun de dat, artistul e asaltat de fani, ziarişti şi oameni din echipa de producţie, cu întrebarea „ Faceţi o poză şi cu mine ?”. E imposibil de răspuns negativ la solicitare, fiindcă, aproape sigur, solicitantul va insista. Până acum nu cunosc decât un caz (Robert Plant) care refuză cu o mutră de gheaţă autografele şi fotografiile, răspunzând calm „I’ m not a printing machine and I’m not a monkey either”. Mai cunosc, de asemenea, un singur caz din extrema cealaltă, în care artistul se oferă vesel pozatului : „So, do you wanna have a picture with me ?” (Smokie).Undeva pe la mijloc se situează o altă categorie, mai numeroasă. Fericitul muritor de rând este invitat cu mare pompă să facă o poză cu artistul, dându-i-se de înţeles că i se face o zeiască favoare. În timpul luării cadrului care-ţi va asigura ţie, spectatorule, o fărâmă de glorie, adoratul va avea, cel mai probabil, o figură plictisită sau se va uita în altă parte, lucru pe care îl vei descoperi cu amărăciune acasă. Dar ce naiba, eşti în poză cu James Hetfield de la Metallica (onoare la care eu am spus pas) !
După părerea mea, o poză cu artistul nu înseamnă aproape nimic pentru tine, (maturizarea, căsătoria şi mutările o vor trece de pe perete într-un sertar, apoi într-o cutie care se va pierde) în vreme ce pentru el înseamnă, în majoritatea cazurilor, o iritare. Un timp. Apoi, după ce a îndurat sutele de mii de blitzuri, vedeta va ajunge să-şi confecţioneze o mască zâmbitoare şi complet lipsită de viaţă. Uitaţi-vă bine la fotografiile cu staruri pe care le aveţi pe acasă. Dacă acoperiţi zâmbetul fix, ce vă spune privirea lor ? Nu aveţi senzaţia că lângă voi obiectivul a surprins o pată albă ?
Nu vreau să par ipocrită, am şi eu fotografii cu câţiva artişti. Majoritatea sunt instantanee, dar sunt şi câteva în care am privit spre aparat. Le pot însă număra pe degete şi ştiu aproape sigur ( fiindcă se simte, ştiţi foarte bine şi voi ) că celor care s-au fotografiat cu mine le-a făcut o oarecare plăcere. Nimeni nu mi-a putut răpi încântarea de a mă situa de câteva ori în acelaşi cadru cu Dan Bittman, pentru că privirea şi surâsul acestui solist n-au fost niciodată aceleaşi. În schimb, deşi aş muri să am o fotografie împreună cu David Coverdale şi am fost în preajma sa de câteva ori, nu am putut pur şi simplu să-i cer asta. Cred că ţin atât de mult la el încât, pe de o parte, n-aş suporta o dezamăgire, fie că ar fi vorba de un refuz sau de o privire goală. Iar pe de altă parte, ideea de a-l supune la încă un chin şi de a-l despărţi de gândurile sale chiar şi pentru zece secunde, mi se pare o barbarie. Şi zâmbetul, aruncat aiurea, poate deveni inutil şi obositor.
În cele din urmă, cred că, la fel ca medicul şi inginerul, artistul face, în fond, tot o meserie. Atunci, glumind puţin, de ce nu ne-am poza cu casiera de la supermarket, agentul de asigurări sau pompierul de serviciu ? Poate doar cu dentistul ar avea sens !

Ana M. Călin
ce_stii_tu@yahoo.com