6.2.08

Prostii decorative

Dintr un motiv care mi rămâne în continuare aproape necunoscut, n am mai purtat bijuterii de aproape 3 ani, iar acum cam 2 ani m am oprit şi din cumpăratul lor.
I adevărat, n am purtat nciodată multe odată, şi nici des. Mi am format în timp un gust pe care nu ştiu cui îl datorez, dar n am putut vreodată să l ignor. La ţinute nu port mai mult de un accesoriu şi, în general detest „pachetele” constând în inel, cercei şi colier. Habar n am de ce. Poate că nu mi place să mi se vâre în ochi faptul că aia e poartă cu aia şi cu ailaltă. Sau poate sunt o fire prea sport.
Am o grămăjoară impresionantă de cercei din aceia mici, cu filet. De la cei cu „love” inscripţionat, până la scaune, vrăjitoare, soarele şi luna, broaşte ţestoase, tălpi, mânuţe şi urechi, ( în urechi ?) n am ratat nimic. Poate doar craniile. Cum niba să port cranii în urechi ? Eu sunt rockăriţă mainstream !
Cei mai dragi rămân unii care atârnă, sub forma unor mutre lungi. Sunt splendizi şi mi i a dăruit Monica B. La acea serbare de Crăciun a clasei a II-a, la care eu eram învăţător, iar grupul Cargo invitat, (1996, lansaseră albumul de colinde) serbare de care am să vă mai povestesc eu când...
Ai doilea cei mai dragi i am primit de la Cristina Ioniceanu, colega mea de la Atomic, o prietenă dragă cu ochi de pisică şi maniere de domniţa Ruxandra, de care nu am mai dat de ceva timp, că nu mi răspunde la telefon. Nu vi i pot descrie exact, dar sunt ca nişte dreptunghiuleţe de argint grele cu un strate de...poate email în culori splenţate, pe deasupra.
Ai treilea cei mai dragi sunt de la mama şi tata, nişte bumbi aur, pe care mi i au făcut cadou, ce clasic, când am împlinit 18 ani, în urma unui dialog scurt:
- Ce ţi doreşti de ziua ta ? (ei amabili)
- Orice, numai aur nu ( eu cu vârsta, plictisită de clişee şi excese părinteşti şi desiguuur ştiindu le pe toate).
Inutil să vă spun că pe lângă cercei am mai primit şi un inel şi o brăţară. Vestea şi mai bună e că nu sunt set, nici măcar aurul nu e la fel la toate 3. O veste excelentă este că inelul e chiar frumos, are o potcovioară/ cataramă cu diamant, ho, că e foarte mic, de mărimea unei marcasite. Vestea CEA mai bună e că le păstrează mama, pentru că eu în prostia mea le aş fi vândut demult. Vestea mai puţin bună este că la un moment dat le voi purta cu mare drag.
Mai sunt şi cerceii cu turcoaze, cumpăraţi tot de mama într o perioadă când magazinele de mâncare erau goale, dar rafturile de bijuterii gemeau. În aceeaşi perioadă, mama mea cred că nu se putea hotărî dacă să mi dea o bătaie bună sau o pereche de cercei. Mi a luat cercei. Cu oarecum mintea mea de acum, eu mi aş fi dat vreo 3 bătăi bune.
La inele ne complicăm. Sunt mai multe care mi plac şi probabil de aceea am încetat să le port. Îmi e greu să decid că unul mi e mai simpatic decât altul şi, ca să nu nedreptăţesc pe nimeni, nu am mai pus niciunul. Totuşi, e unul (acum înnegrit şi vai de el, dar şi ar reveni dacă „mi aş da eu interesul”) pe care l iubesc puţin mai mult, în afară de sus numitul aurici, care e by default.
L am cumpărat de la un Festival de Motociclişti la Snagov şi nu e ceea ce credeţi. Nici o limbă de dragon, nici un oscior, nici un fulger. Tot inelul e o împletitură, un joc de delfini. Trec dintr într unul în altul şi par argint viu. Şi povestea despre cum l am cumpărat e haioasă, dar nu voi trăi în trecut mai mult decât o fac deja, aşa că nu v o spun.
Ultima mea achiziţie, care a devenit deja amintire ( am dăruit o unei prietene într o seară pur şi simplu) este o brăţară. N am fost niciodată prietenă cu brăţările şi mor de ciudă din cauza asta.
Întotdeauna mi s a părut că brăţările sunt suprem feminine. Cele mari, impunătoare, se zgâriau de masa de calculator, masa de mâncat, masa de la cârciumă, tot felul de mese. Da, sunt felul ăla revoltător de gagică, care cam stă cu coatel pe masă. Cele mici, subţiri adorabile, se strâmbau sau îmi intrau în piele. Cele din materiale neconvenţionale mi au provocat răni sau alergii ( cum ar fi cea de piele, cumpărată de la HHS, pe vremea când era Dănuţ copropietar, poveste pe care iarăşi n o s o dezvolt).
Am una din biluţe mici de turcoaze, la care mă uit cu amor, pentru că mi a cumpărat o Iuliana în 2006 de ziua mea, când am fost împreună la Munchen să l vedem pe Coverdale ( azi mi a zis un coleg că mai am puţin şi l beatific şi n am ştiut exact dacă trebuie să roşesc sau să l împuşc în cap). Am purtat o azi, ocazie cu care am şi început să mă gândesc de când şi de ce n am mai purtat bijuterii.
Ultima mea achiziţie, spuneam, a ajuns, sper, la încheietura subţire a D. E o brăţară splendidă, dar tânără, dintr un argint care se încolăceşte în jurul mâinii, iar la capăt are două bile mari din murano verde proasăt cu margarete prin el. M am îndrăgostit de ea când am văzut o şi ... gata. De fapt, cu vreo 6 ani înainte, când umblam să mi iau maşină, mă îndrăgostisem de o broscuţă vw veche, ce fusese folosită la o reclamă connex şi era toată colorată în verde cu margarete pe ea. Habar n aveam dacă funcţiona, dar se vindea cu 1900 de dolari şi eu am palpitat să o cumpăr, până când a intervenit drastic tata şi mi am luat supernova ! Această brăţară a fost, aşadar, răsplata traumei trăite în tinereţe, cumva. Dovada că trauma a trecut rapid este faptul că n am purtat brăţara decât o dată, ocazie cu care am izbit cu bilele de masă şi m am simţit foarte neconfortabil, fie şi pentru faptul că încercam să atrag lumii atenţia ce brăţară splendidă am, făcând gesturi largi cu mâna dreapta. Numai dreapta, că stânga am păstrat o mereu pentru ceas, deşi vreo 7 ani n am purtat (nici) ceas. Îmi dădeam seama că devin afectată, dar roşeam şi gesticulam, roşeam şi gesticulam. Mai bine c a ajuns la D., poate o va trata ca pe o brăţară normală.
De fapt, cred că asta e problema mea cu bijuteriile. Nu reuşesc să le tratez ca pe nişte obiecte decorative şi atât. Fiecare vine dintr o anumită perioadă şi a strâns în ea o căldură anume, o amintire puternică, un sentiment al ei. Numai ce aşez una pe piele şi sunt îmbibată în acel timp, foarte fericit, sau foarte trist, dar în orice caz trecut, din care nu mă mai pot extrage cu uşurinţă.
Nu pot purta nimic pe mâna stângă. Orice am încercat vreodată pe ea m a strâns, m a jenat sau mi s a părut diform. Posibil că într o anumită emisferă (habar n am care pe ce mână lucrează şi nu vreau să spun prostii mai mari ca astea) păstrez gândul că mâna stângă e destinată unei singure bijuterii. Nu ca însemn de stare civilă, ci ca însemnul unei iubiri veşnice, cotropitoare, sufocante, cu care nu poţi înghiţi, dar fără de care nu poţi respira. Nu sunt prima proastă care mai gândeşte aşa, le mai ştiu pe Lorelei,(Teodoreanu) Meredith Gray şi Carrie Bradshaw, o panoplie tâmpită, dar celebră, romantică şi simpatică. Mă duc la culcare consolată, aşadar.

p.s. am rămas datoare colierelor, dar ele merită să mi stric finalul (am început să scriu gândindu mă la finaluri, ceea ce nu e bine) Cel mai frumos şi drag colier este unul pe care l am primit de la Ruxandra, prietena mea care nu mai vorbeşte cu mine de
câţiva ani, nu mai ştiu de câţi, dar sper şi mă sperii totodată că din motive mai importante decât cel pe care l am înţeles atunci. E un colier cu un firicel de argint tare, care are în centru 3 forme lunguieţ regulate de murano cred. Nu pot să l port că mi se strâmbă la gât, dar îl văd şi îmi aduc aminte tot timpul de ea, cu jale. În rest, nu am coliere, ci mai degrabă pandantive deosebite, atârnate pe lanţuri foarte subţiri( am o oarece oroare de cele groase, cred că e fizică, deci nu ţine de gust).
Unul din cele 2 dragi este un pandantiv de argint, cu o piatră albastră, adus de fratele meu din America. E potrivit pentru gâtul unei prinţese, pe o panglică neagră de catifea. Nu l am purtat deât de câteva ori, de teamă să nu l pierd şi din sentimentul general pe care sper să l înţeleagă de aici. Şi mai am un A mare de tipar, cu urechiuşă dublă,primit de la tata de Mărţişor. Tot de teamă să nu l pierd, nu l am prea purtat. Dar este acolo...

p.s.2 şi când mă gândesc că toată ziua mi a fugit prin minte un text telenovelistic de genul " mâinile ei n au mai purtat inele de când n au mai fost sărutate de buzele lui" nu mi vine să cred că am scris ceva atât de realist ! Cred că mi a fost ruşine...

2 comentarii:

mary spunea...

mie mi-au placut cerceii pe care ii purtai la tori. mi-a placut chiar si rochita.

ana spunea...

erau cei cu mutre lungi. da, atunci a fost ocazie speciala si mi am pus cercei:)
merci