Din inimă

De fapt, cea care m-a trimis la Londra a fost boala mea fără scăpare sau –cum vă place – dragostea mea serioasă, (i)responsabilă şi necondiţionată pentru David Coverdale şi Whitesnake. Am vrut să-i văd în concert acolo unde a început totul pentru ei, acum 30 de ani. Pe Wembley Arena am ajuns fără dificultăţi până în al doilea rând. Am stat acolo, fără să clipesc, toate cele 90 de minute cât a durat recitalul Snakes-ilor. Judecând din perspectiva celor 2 concerte văzute ulterior, aş spune că cel de la Londra a fost cel mai puţin spectaculos. Publicul îl aştepta pe Coverdale cu atâta bucurie, încât, de la intrarea lui pe scenă şi până în momentul în care şi-a luat la revedere cu deja faimoasa „ Be safe, be happy and don’t let anybody make you afraid” a explodat încontinuu, ca nişte artificii nemuritoare. Londonezii au avut noroc să cânte la unison varianta unplugged a lui „The Deeper The Love”, iar pe David l-a bufnit plânsul uşurel, auzind cum sala îi intonează până şi interjecţiile... aproape 15.000 de oameni au plecat acasă plutind.
În vinerea următoare plecam la Sofia, gândindu-mă, ca toţi obsedaţii , că dacă am zburat într-un colţ al Europei ca să văd un show, ar fi ruşine să nu mă duc până-n vecini, ca să-l mai văd o dată. Ei bine, concertul din 4 iulie al Whitesnake a fost complet diferit. L-au făcut să fie astfel condiţiile atmosferice şi întîrzierea cauzată de drumurile proaste ale Macedoniei şi Bulgariei, care au făcut ca sculele de scenă să ajungă după ora 20:00, când concertul ar fi trebuit să înceapă. La 22:55 Coverdale şi compania au urcat pe scena lui Akademik Stadium în faţa a 22.000 de bulgari exaltaţi. În ciuda faptului că proporţia Snake/Def Lepp de pe tricouri era de 70 la 1, Whitesnake a deschis din nou. În 5 minute aveam să mulţumim în gând pentru acest lucru, pentru că a început o ploaie furioasă, care ne-a făcut fleaşcă instantaneu. Pentru bulgari, însă, nimic nu mai conta. Fericiţi, au cântat fiecare sunet din piesele lor favorite. „ Ain’t No Love…” sau “ Love Ain’t No Stranger” (dedicată lui Mel Galley) au sunat magic în aerul electrizant al nopţii. Coverdale a făcut un show magnific, grăbindu-se să cânte cât mai mult, cât mai în forţă, pentru a ţine caldă marea de spectatori muraţi până la piele. Stadionul a rămas jumătate, la scurt timp după ce trupa şi-a încheiat recitalul cu dubla „Burn/Stormbringer”
Povestea mai are un capitol, cel din 8 iulie, de la Bucureşti. O zi frumoasă, în care în sfârşit Whitesnake şi-a luat locul de cap de afiş. Am văzut concertul de la 1 metru de scenă şi, cinstit, tot numai cu ochii după Coverdale am fost. Poate devin impertinentă dacă spun că şi el după mine, dar aşa a fost. Au fost 3-4 rânduri în care am cântat ochi în ochi, eu jos, el sus, aplecat de pe scenă asupra mea. Inima mea a stat să pocnească. Un show foarte energic, în care Coverdale a pus mult suflet, ca să-i facă să se simtă bine pe cei aproximativ 10.000 de spectatori. Vizibil impresionat de căldura românilor, Coverdale a cântat „Soldier Of Fortune” şi a oferit, în plus faţă de set list, „Burn/Stormbringer”. Pot să spun cu mâna pe inimă că recitalul de la Bucureşti a fost cel mai reuşit, cel mai însufleţit din toate cele 3 pe care le-am văzut în 2008.

Ana M. Călin
Foto: Iulian Chiculiţă
ce_stii_tu@yahoo.com