Mai din spate

De 3 ori, până acum, am fost cuprinsă de febra unui eveniment faţă de care nu aveam, iniţial, nici un interes. O dată, la lansarea albumului Iris Athenaeum, în 2000.
Am luat-o razna cu 3 ore înainte de concert. Colega Oana a plătit un suprapreţ îngrozitor, eu m-am furişat graţie prietenilor de la defuncta Zone Records.
A doua oară, la un concert de re-re (la si do si) revenire a mercantililor Phoenix. Eram la Sinaia, în concediu, Anca ştie... Am venit într-un suflet la Bucureşti, dispuse să dăm oricât. Nu ştiu ce ne apucase, pentru că ulterior am văzut tot concertul, execrabil organizat, de pe nişte scări.
A treia oară, miercuri, la Metallica. Nici prin cap nu mi-a trecut să mă duc, pentru că-mi sunt nesuferiţi, asta e. Sunt ok de-acasă, de pe cd,dar când mă gândeam că-i văd, după neplăcutele fiţe pe care li le-am înghiţit în ’99, mă lua durerea de cap. Dar, în seara târziu de dinainte, o altă prietenă a pus, de la Atena, picioru-n prag. „ Mergem obligatoriu!”. Bine, da’ bilet ai, că e sold out. „Ei, găsim noi p-acolo!”. ROCK.
Miercuri duduia messenger-ul. Un bilet de 200 ron pentru ea, că “ eu nu dau atâta pe fiţoşii ăia”. Telefoane, întâlniri, detalii, împrumuturi. Alt îngeraş a făcut „ping”, tot pe mess, şi a zis „ eu mi-am luaaaaat de 110 şi mai are unul! Îl vrei??? Acum mă duc să le plătesc!” Murise o mătuşă de 102 ani, (r.i.p.), şi un cuplu n-a mai mers. M-am gândit, ce logic, cu cât sunt mai mulţi oameni, cu atât numărul celor care nu vor putea merge din necazuri personale, va creşte. La 24.000, câţi şi-or fi ratat preferaţii ? Trist.
La ora 18.00 plecam spre stadion. Balerini, fustă, ploaieeee. Pentru Metallica, boscorodeam neumlţumită. Dar m-a dus valul. Ideea de a mă întâlni şi de a respira acelaşi aer cu marea gaşcă de ascultători de rock a fost mai puternică decât ploaia insinuantă, care ne-a răzbit până la piele şi ne-a făcut buzele albastre de frig. Saci de rebu şi invitaţii vândute, bălţi cumplite şi pale de vânt, nimic n-a contat. Nici măcar faptul că, dacă vindeam biletul, “ câştigam” prietenia măcar unuia din cei 6 băieţi frumoşi care m-au întrebat, pe rând, dacă n-am un bilet în plus. Cu balerinii mei, m-or fi luat drept bişniţară.
Metallica? O trupă care-şi adjudecă clişeul de„ legendă vie”. Lăsând mica ironie la o parte, ăştia chiar sunt vii. Vag neplăcuţi, lipsiţi de charismă şi plini de vorbe în 2 peri, şi-au făcut concertul a la carte, plini de profesionalism, cum se zice. Singur Ulrich mi-a rămas tot simpatic.
Dar în jur, atâtea priviri umede de bucurie, deşi ude demult , m-au convins că am asistat la un spectacol deosebit. Energia nu vine întotdeauna de pe scenă. La concertul acesta, am luat-o din public. Dar senzaţia de eveniment, îngrijită cu atenţie şi talent de emag!ci ( a căror organizare îşi face un obicei din a fi excepţională) îmi pulsează şi acum în tâmplele obosite.

Ana M. Călin
Foto: Gabriel Olteanu/Emag!c
http://ce-stii-tu.blogspot.com