când uiţi

uit. uit tot timpul câte ceva şi aproape totul. există o chestie la care rămân eu corigentă mereu şi aia aş numi o relaţionare prin amintiri. mi se spune deseori ceva legat de altceva ce am vorbit mai demult şi eu mă zgâiesc ca toanta, adică da, şi ce? mai ales peste lucrurile care nu pleacă de la mine, nu sunt pornite de mine, nu implică în prima fază sentimentele şi acţiunile mele se aştere la început fin, străveziu, dar repede negru, gros şi opac un strat enervant de uitare. sentimentele mele se împart în perioade neclare, gen " când eram mai tânără" sau "acum câţiva ani". de multe ori îmi zic prietenii ce am făcut într o anumită vară, într o anumită seară. ce am zis, ce am gândit. nu mai ştiu când m am înfrăgostit şi de ce, ce am zis eu, ce a zis el sau alt cutare. uit figuri. pe stradă mă pomenesc cu câte un zâmbet prietenos, care vine de undeva de departe şi eu habar n am unde să pun zâmbetul ăla şi ce să fac cu el. Când întâlnesc pe cineva care zice că ne ştim demult, şi ştiind cât de cel puţin neplăcută eram, spun mereu " sper că nu ţi am făcut vreodată ceva rău, că nu te am supărat cu ceva". de cele mai multe ori mi s a răspuns că nu. de câteva ori mi s a zis apăsat că da şi mi s a adus aminte (cu vârf şi îndesat) şi ce anume am făcut nasol. m am simţit prost câteva zile şi apoi...am uitat.