Dunăre - cu flori

Săptămâna trecută am fost la Galaţi şi cea mai mare bucurie a fost c am văzut o Dunăre liniştită. Lalele si aceste flori albastre, cărora nu le am ştiut niciodată numele, le am văzut azi în parc cu Kiri. Parcă în anii trecuţi nu trăgeam atâtea flori în poză...poate fiindcă erau mai multe pin parcuri...

Am auzit la Kirk "Stairway To Heaven" şi o clipă m a înfiorat gândul că ştiu piesa asta dintotdeauna. Tehnic, aşa şi este, pentru că m am născut după ea. Practic, cred că e totuşi imposibil. Dar când aud începutul acela îl simt făcând parte dintr o fibră acunsă, din care mă compun. O zi frumoasă.

So good to be home

Exact înainte de a uita de tot cum e să stai o seară acasă, cu tine, fără să adormi la mai puţin de o oră după ce ai deschis uşa de la intrare s a întâmplat această seară. Sunt aşa bucuroasă şi recunoscătoare că nu s a mi putut merge la spectacolul de azi...am stat acasă, am mâncat cornuri cu ciocolată, sunt răcită şi încântată să pot să zac puţin în pat uitându mă la filme relaxante.
A! Vine Queensryche în vară, pe 30 iunie. Cunosc pe cineva foarte bucuroasă pe tema asta. Somn uşor!

Zilnice

Azi o tanti tânără şi foarte agitată, aflată într un smart, s a supărat pe mine că am oprit la galbenul semaforului. A făcut gestul ăla pe care de obicei îl fac bărbaţii, gestul acela de "aoleu, da proastă mai eşti". Am întrebat o prin gesturi, via retrovizoare "care i problema ? e roşu!"..." da, sigur, aşa e, ai dreptate" şi lasă mâinile pe voln câteva clipe...dar nu renunţă de tot, "dar puteai şi tu să te strecori un pic, că..."..."aşa e, dar, sorry, roşul e roşu". Era începătoare.

Despre clubbing – părerea mea

Întâmplător, deşi nu fără voia mea, am ajuns sâmbăta trecută într-un club. Acolo avea loc o petrecere la care am fost invitată şi, iniţial, bucuroasă să particip. Lume multă, bine îmbrăcată, altă lume...de ce nu ? Chiar dacă sunt obişnuită mai degrabă să merg în cluburi cu scenă şi instalaţie de sunet, în săli de concert sau pe stadioane, am călcat pragul luxosului stabiliment, luminat cu spoturi ameţitoare, spunându-mi că trebuie să încetez odată cu prejudecăţile. Cât s-au foit invitaţii, la lumina plasmelor, căutându-şi locurile rezervate pe canapelele voluptoase, s-a auzit în boxe un chill out în surdină. Am întrebat, precaută, ce fel de muzică se va asculta în seara cu pricina. De dans, mi s-a zis. Există şi un dj vestit, dar vine după 2 a.m. Foarte bine, am zâmbit pe sub gene, la ora aia o să fiu în pat.
N-au trecut 5 minute de zâmbet încrezător. N-au trecut nici 2. Brusc, din boxele împrăştiate peste tot, s-a aruncat asupra noastră „muzica de club”. Başi infernali din toate direcţiile. Secvenţa aceea repetitivă de ritm pe care o aud foarte bine din unele maşini cu geamurile lăsate, la stop. Canapeaua se zguduia cu putere. M-am uitat în jur. Oamenii care până atunci stătuseră de vorbă despre una-alta, fuseseră îndepărtaţi deja de muzică. Majoritatea. Unii mai încercau, răcnind, să-şi ducă mai departe conversaţia. Priviţi din afară, arătau ca şi cum ar fi urlat într-un acvariu. Alţii, destui, stăteau ghemuiţi pe canapele, privind în gol, parcă încercând să se detaşeze cumva de sunetul monoton, dar asurzitor. Şi mai erau şi clubberii. Cei care se ridicaseră şi dansau. Poate mai bine zis repetau la nesfârşit o mişcare. Nu dansau între ei, ci de unii singuri, concentraţi asupra ritmului impus de dj. Încet- încet au rămas doar două tabere. Cei care mai vorbeau la început amuţiseră, adăugându-se grupului de pe canapele. Noi jos, ei sus. În acelaşi ritm.
Cineva mi-a zis cu tristeţe că muzica asta parcă „insularizează”. Fiecare stă pe locul lui, fără să comunice cu cei din jur, unii fiindcă nu vor, ceilalţi fiindcă nu mai pot. Şi dacă vă duceţi într-un club şi vă uitaţi cu atenţie, cât rezistaţi, veţi observa că, într-un fel sau altul, muzica aceasta este prima care reuşeşte să despartă oameni.
Ana M. Călin

Whitesnake Tour 2008

http://wehavetheshot.com/gallery.aspx?event=30&cat=138
primul show- wellington/ nz

Magic

Există pe net un site care propune o păcăleală nouă. Cumperi (5 euro si tva) un cuvânt care ţi va caracteriza site-ul. Deja s au vândut nişte cuvinte. Magia asta, de a deţine un cuvânt (fie şi numai în www) i a fermecat pe mulţi.
Chiar, dacă v aţi putea LUA un cuvânt, pe care l aţi alege ? Unul singur. Eu al aşege...marea.

Kiri, Herăstrău şi toporaşi

Dragoste în vremea holerei

Mi a plăcut filmul, în primul rând pentru că exterioarele şi interioarele lui Marquez sunt redate cu o fidelitate uimitoare, cel puţin aşa spune imaginaţia mea, care a dat din cap, aprobativ, în timpul proiecţiei. Cadrele trase pe fluviu şi în munţi mi au tăiat răsuflarea. Este unul (în zona de film în care Fermina e mutată la ţară, în munţi, ca să uite de iubitul Florentino Ariza) în care se filmează de deasupra, de la distanţă, trecerea caravanei prin râu. Din nou, breathtaking.
Mie mi s a părut un film bine construit, care n a uitat să aibă momente savuroase de un umor adorabil, care respectă partitura lui Marquez. Figurile propuse pentru rol sunt interesante, iar jocul actorilor face povestea clară, poate simplificând o puţin. O uşoară aplatizare a sentimentului adânc, nevindecat al li Ariza, jucat de Javier Bardem. Oarecari reacţii inexplicabile ale Ferminei, aduse în prim plan (dar nu este oare dragostea însăşi, inexplicabilă?). Cel mai ferm personaj din trio mi se pare dr. Urbino, jucat de Benjamin Bratt. Cald, ferm şi cinstit, conduce cu siguranţă viaţa soţiei sale. Sinceritatea lui flagrantă, "da, am o relaţie de 3 luni. aproape 4" primeşte o replică aiuritoare din partea Ferminei, ( "credeam că o să fii bărbat măcar atât încât să mă minţi") pe care, cu această ocazie, putem să o urâm un pic.

Yes!

You Belong in London

A little old fashioned, and a little modern. A little traditional, and a little bit punk rock. A unique soul like you needs a city that offers everything. No wonder you and London will get along so well.

What City Do You Belong In?

febrile

am o săptămână plină.
Sâmbătă seară am fost la operetă, la Cabaret. Spectacol mediu, cu motoarele cam la jumătate. Poate asta e, nu se poate mai mult. Oricum, oamenii ăştia de la Operetă n ar trebui să aibă nişte voci mai serioase aşa, de cântat cu ele ? Că de la vreo 2 interpretări am ajuns să mi pun întrebarea. Mi s a părut distractiv prezenţa în sală a 7-8 puştoaice care veniseră să l vadă pe frumuşelul Adrian Ştefan, ăla din telenovele şi reclamă. Zic şi eu, frumuşel băiat, dar parcă nu prea mişcă pe rol. Rolul principal( Sally Bowles) îl face una din fetele care au concurat la Megastar,prima ediie, de fapt actriţa Oana Rusu. Mult curaj, dar cam puţin succes.

Duminică seara m fost la film. Michael Clayton. Eu sunt mulţumită, l am văzut pe Clooney din toate poziţiile şi unghiurile, şi din toate luminile. El în filmul ăsta e cam Die Hard intelectual aşa, îi distruge pe bieţii reprezentanţi ai compniei de seminţe care cresc mari cu chimicale de omoară oamenii pe capete. Actriţa de Oscar eu n am ştiut c a luat Oscarul. Mai bine, că poate mi plăcea brusc. Totuşi, Clooney are haz mai mare în Ocean-uri sau în filmul ăla de mă înnebunesc eu după el, One Fine Day. Superficialitatea mea m ar fac face să întreb ce naiba îi mai trebuie când e aşa frumos, dar noroc că mi revin, şi eu mă încăpăţânez mereu cpă pot mai mult, iar în O Brother Where Art You (Thee? că naiba mai ştie) Clooney chiar a putut. Şi cică e Thou

Astăseară a fost mirosit drept spectacol interesant ( nu de mine, eu nu miros nici reducerile, darămite...) Requiem în regia lui Alexandru Hausvater, la Nottar (ceva companie în turneu, mi se transmite din off că actorii teatrului Mria Filotti, din Brăila). Un spectacol foarte bun, pe care n am apucat să l diger în întregime, dar simt c a fost aşa. Multe metode de a transmite mesajul ( mie mi sa părut că unul din ele e "ai grijă cum îţi trăieşti viaţa, n o trăi chiar degeaba" - vezi replica " viaţa a trecut pe lângă noi fără beneficii") şi de a sugera mai multe faţete ale aceluiaşi lucru în aceeaşi scenă. Aplauze. Dacă mai este, duceţi văsă l vedeţi.

Raising Sand

De fiecare dată când îmi place ceva mult de tot, am o bucurie sau o emoţie, o exprim sau o scriu mai prost şi mai stângace decât atunci când nu-mi place sau mă enervează altceva. Dar nu cred că sunt singura care are această problemă, greutatea de a descrie şi a face să încapă în cuvinte cât mai mult din fericirea simţită. Asta probabil pentru că supărarea şi enervările sunt stări limitate, pe când fericirea este infinită. M-am gândit mult la asta, dar nu acesta obiectul articolului. Voiam doar să-mi cer scuze dacă nu reuşesc să leg ideile aşa cum aş vrea. Ana M. Călin

Prima oară când am auzit şi văzut “Gone, Gone Gone (Done Moved On)”, cu Robert Plant şi Alison Krauss, nu prea mi-a plăcut. Cred c-a fost vorba de o (explicabilă) gelozie feminină din partea uneia care a avut şansa să facă cunoştinţă cu Robert Plant. Aşa de bine părea el că se simte când cântă în companiei nashvillistei ăleia , (nici nu ştiu dacă e!) încât pe mine m-a enervat şi gata. La o vreme după asta am aterizat peste “Please Read The Letter”, care mi s-a părut splendidă şi foarte familiară. Foarte greu, căutând cu insistenţă prin memoriile de toate felurile, dar şi cu mare ajutor din partea zeppeliniştilor consacraţi , am descoperit că piesa se află pe albumul Page Plant din 1995, “Walking Into Clarksdale”. Este însă atât de frumos reluată aici, încât deşi are ceva vechi, pare în întregime nouă.
Încet, simt cum albumul acesta mi s-a lipit de suflet şi cum se va alătura micii comori din torpedo (pentru care tremur în fiecare noapte). Piesele, majoritatea provenind din anii 50-60, dau posibilitatea cuplului de voci Krauss/ Plant să facă împreună o călătorie pe parcursul căreia cei doi devin din ce în ce mai apropiaţi. Orchestrarea lor liniştită, îmbibată de sunetul chitarei reci, al mandoline şi al contrabasului, te aduce la marginea unei lumi mici şi delicate, ca aceea creată de un bijutier într-un inel.
“Trampled Rose” şi “Fortune Teller” sunt piese pe care cei doi le cântă separat. Prima dă senzaţia unui cântec de sirenă, a doua e mai energică şi mai groovy şi spune povestea (cam fantastică) unui bărbat care merge la ghicitoare să-şi afle norocul şi sfârşeşte prin a se căsători cu ea. Finalul textului e demn de un scoţian: “now I get my fortune told for free”.
Vă mai spun doar că realizarea grafică a albumului e la fel de frumoasă şi curată ca materialul său şi că e una din puţinele şedinţe foto în care Plant a zâmbit tot timpul. Ingenua Krauss l-a derutat şi pe el.


ce_stii_tu@yahoo.com

Eu şi cu mine

Am ales asta ca vorbă ca să împărţim singurătatea.
În plus, la un moment dat, am încercat să implementez un fel simpatic şi nesupărător de a comunica şi lucruri mai puţin plăcute. Eram eu şi cu blonda. Eu eram o drăguţă, blonda, mai puţin dusă a biserică, le trântea. Good cop, bad cop, eu ieşeam întotdeauna bine.

Astă seară eu şi cu mine suntem tare fericite. Avem bilet (merci, Albert,am ieşit ieftin, deşi suntem două, ne a costat numai unul, nu se vând bilete pe personalităţi multiple) la Whitesnake la Londra. Am reuşit să încheiem o formalitate de rezervat şi plătit bilet de avion, (merci, Ileana) am găsit şi un hotel amărât (merci, Ileana, 2) şi azi m am uitat toată ziua, zâmbind, la staţiile de metrou de pe harta dată de Delia. Charing Cross...Victoria...Earl's Court...ce minunăţii ştiute dn cărţide hornby şi filme ne aşteaptă.
Zîmbim amândouă. Asta de obicei e bine.

Un agresor în limbi străine

O prietenă de a mea (conform cu gramatica cică e de ale mele, dar nu mă pot obişnui) plus nişte vecini de ai săi de bloc trăiesc zilele acestea sub teroarea unui agresor pritenos. Despre cum procedează ceilalţi vecini, Mişa nu mi a spus, dar ştiu că ea iese la fumat pe balcon înarmat cu un mop, ca să se ferească de agresor. Care are prostul obicei de a intra şi în casă, dacă nu eşti atent ! Acesta e un guguştiuc. Deunăzi, după vreo 2 dăţi de povestit despre nesuferitul care ciupeşte de unde apucă şi se năpusteşte asupra omului, Mişa a găsti şi explicaţia, la avizier.


E clar că e aceeaşi persoană, nu ?




Azi dimineaţă, la cafea, m am lipit şi eu de doi colegi. Veselă, prin excepţie, şi vorbăreaţă, ca de obicei, m am înfiinţat, aşteptând nerăbdătoare să care să mă pot zică ceva în care să mp bag şi eu. Ce am cules, incoerent, din conversaţia celor doi :
" Aseară am intrat în cara şi era linişte, frate..."
" Dacă eşti albastru aşa o să păţeşti"
Îmi pare rău că nu mi am notat pe loc câte ceva, că puteam reda mai mult...chiar şi aşa, fără sens, cum e pentru mine, jocul pe calculator de care vorbeau oamenii... asta mi aduce aminte tot de mine, când, într una din rarele călătorii cu metroul, am auzit doi tipi conversând aprins... L am vândut, că nu mai juca bine. Am luat doi fundaşi pe el şi am pus şi bani la ligă. Da, dar eu am un atacant cum Moreira al tău n o să fie prea curând... M am uitat la ei perplexă. Nimic nu părea să le trădeze bogăţia înspăimântătoare! Şi mai mergeau şi cu metroul ! Wow, aşa bogătani mai ziceam şi eu !

!

Cică a apărut o companie N Events, la care, contra sumei de 39 euro, îţi poţi rezerva dreptul de a cumpăra un biet la un viitor concert Led Zeppelin, în ţara ta. Ce afacere, să îţi ţii loc la coadă pentru a cumpăra un bilet la un concert care este foarte posibil să nu aibă loc niciodată ! Mai ales că despre Robert Plant a apărut în presa britanică o ştire conform căreia el ar fi refuzat cele 100 de milioane lire sterline oferite pentru a pleca într un turneu mondial alături de colegii de la Led Zep.

Good To Be Bad - preview

Ieri (duminică, 2 martie) chiar c-am avut o seară specială. Frunzăream distrată netul şi, pentru ultima oară din zi, am dat (a cincea sau a şasea) tură de rigoare pe whitesnake.com, aşa cum fac de câţiva ani, când vine primăvara şi începe fierberea iubitorilor lui Coverdale de pretutindeni: „Anul ăsta vii la noi?”. Din Serbia până în Australia, şi din Brazilia până în Japonia, toată lumea îşi doreşte să-l vadă şi să-i vadă, încă o dată.
De fiecare dată când ajung în dreptul Tour Announcement-ului şi verific datele de concert, am emoţii. Poate anul ăsta... anul ăsta am bilet pentru concertul de la Londra (26.06) şi, pentru că e atât de aproape, sper să nu mă oprească nimic şi să mă duc şi la Sofia, unde Whitesnake (şi Def Leppard) ajunge pe 4.07.
Am ajuns şi la forum, unde am găsit un anunţ surpriză. Între 18 şi 21, ora Angliei, la un post de radio pe net (www.arfm.co.uk) urma să fie prezentate în premieră, 3 piese de pe noul album „Good To Be Bad”, primul nou LP Whitesnake, după 10 ani. La 8 seara, ora României, eram pe aparate, dar trăgeam cu ochiul şi pe forum, unde se discuta aprins.
Pot să vă spun că show-ul lui Steve Price este o mană cerească pentru iubitorii rockului din perioada ‘70- ‘90. În plus, realizatorul este un mare iubitor de David Coverdale, lucru pe care nu se sfieşte să-l ascundă. „It’s such a great magnificent album and I am very sorry that we can’t play it all tonight, we only got permission for these 3 new songs. But remember David Coverdale & Whitesnake will be touring Europe this summer and be sure you get a ticket!”, cam aşa a spus el cam din două în două intervenţii, făcându-ne aproape să explodăm de tensiunea aşteptării. Timp de 3 ore a construit pentru cele 3 noi “perle” o coroană din cele mai bune piese de rock , magistral de potrivite cu genul Whitesnake. Cele 3 piese au fost “ All For Love”, “ All I Want All I Need” şi “ Lay Down Your Love”. Mda, Coverdale nu se poate abţine să nu folosească acel cuvânt magic… Mi-au plăcut mult cele 3 piese, dar deocamdată preferata mea este “All For Love”, un rock energic cu sound nou, în care, surprinzător, vocea cedează locul întâi chitarelor. Al doilea cântec seamănă un pic cam mult, pentru gustul meu, cu unul din cântecele bonus de pe “Live In The Shadow Of The Blues”, “ All I Want Is You”. Dar tot îmi place, pentru că vocea lui David povesteşte frumos. Al treilea cântec e un rock clasic, în bătrâna manieră Whitesnake, foarte bun pentru concertele live care vor urma.
Noile piese şi dispunerea lor în programul lui Steve Price au făcut din mine o persoană nepunctuală… pur şi simplu nu m-am putut desprinde de emisiune, aşa că cineva m-a aşteptat cam 20 de minute într-un loc, lucru care nu mi s-a mai întâmplat vreodată. Dar şi ce scuză am avut !
În noapte, când m-am întors acasă, am descoperit un alt link, unde SPV, casa de discuri care editează noul album, a pus la dispoziţie spre ascultare întregul “Good To Be Bad”. Am adormit ascultându-l, aşa că din păcate, nu mai ţin minte mare lucru din el. Doar că toată noaptea am visat frumos.
Astăseară, (luni) mi-am pus tacticos căştile, ca să vă scriu, ascultând albumul, ce şi cum e prin el şi prin sufletul meu. Dar, dezamăgire, pagina aceea a fost înlăturată, din bănuiesc ce motive, de SPV. M-am consolat cu arfm. Când l-am deschis, era on-air “Judgement Day”, şi am zâmbit din nou. Să nu crezi în Zâna Măseluţă ?!

p.s. Ascultaţi City Fm.

Ana M. Călin
ce_stii_tu@yahoo.com

foto: Iuliana Amariei

David

Astăseară am fost din nou atinsă de aripa freneziei, o stare pe care n am mai cunoscut o demult, care mi e proprie (aproape că) numai vara.

Mi a şoptit administratorul site-ului lui,aghiotantul lui, "don t make any plans to leave town on July 8th".

Pe urmă, între 8 şi 11 pm ora României, la radio www.arfm.co.uk, în emisiunea lui Steve Price, s au transmis live 3 piese de pe noul album, toate trei foarte bune, cu precădere una, "All For Love".
Cum să nu te cuprindă ? E o altă primăvară pentru David Coverdale, şi primul disc Whitesnake după mult timp.Yeah, baby !

p.s. ascultaţi noul album la www.spv.de/whitesnake/pipapado