Zi de vară până în seară, cosânzeana Industrie Muzicală se luptă fără încetare cu balaurul cu trei capete în formă de w. Nimeni nu poate prezice încă dacă povestea va avea vreodată un echitabil happy end.
Suntem în 2008 şi nimic esenţial nu s-a schimbat. Muzica rămâne cea mai răspândită, mai la îndemână şi mai populară dintre cele 7 arte. E nevoie de o cotă medie de talent şi sensibilitate ca s-o faci, şi nici măcar de atât, ca s-o consumi. Probabil că nici 20% din cei care lălăie “Satisfaction” la volan n-ar şti să deosebească un Monet de un Cezanne, şi procentul rămâne destul de generos doar fiindcă îi exlcude din start pe americani. Tot lor, însă, trebuie să le recunoaştem meritul de fi părinţii Foster ai Beatles-ilor şi „creatorii” industriei muzicale, acel intermediar nemilos care, până la apariţia mişelească a internetului, a creat staruri, a dictat curente muzicale, a ridicat şi coborât pe orice artist, în funcţie de ceea ce „cerea piaţa” (yeah, right!).
Tocmai datorită caracterului ei general, o dată cu apariţia internetului, muzica a devenit una dintre cele mai vulnerabile forme de artă. Dacă Gânditorul lui Rodin nu e tocmai uşor de furat, melodia pe care ai auzit-o adineauri la radio e la doar câteva click-uri depărtare de tine. Astfel, ca într-un basm modern, lupta dintre industrie şi internet a început. Şi continuă, zi de vară până-n seară. Sunt 7 ani de când producătorii de muzică se vaită că le-au scăzut drastic vânzările. Prăbuşirea înregistrată în 2003 a continuat şi în următorii ani. Dacă pe internet valoarea download-urilor legale a crescut cu 30% în 2008 faţă de 2007, vânzarea de cd-uri a scăzut cu 16%, peste cei 11% cu care scăzuse în 2007 , şi durerile de cap în procente pot continua. Astfel că reprezentanţii industriei muzicale au fost nevoiţi să apeleze la soluţii extreme, ca să-i îndepărteze pe oameni de calculator. Exemple? Reuniri spectaculoase, de talia unor Led Zeppelin, The Police sau Genesis, căci cum altfel poţi să-i smulgi pe oameni de pe messenger şi torrents decât scoţând la înaintare nume grele? În 10 decembrie 2007, membrii supravieţuitori ai Led Zeppelin au susţinut un concert pe O2 Arena din Londra, sală cu o capacitate de 22.000 de oameni. Pentru bilete au aplicat pe net 2.000.000. Dacă facem un calcul şi scădem dezamăgiţii iremediabil, rezultă cam vreun milion de cumpărători ai Led Zeppelin Definitive Collection, re-editată cu această ocazie. Zvonuri despre un turneu mondial în 2009 sunt alimentate de Jimmy Page, în vreme ce Robert Plant neagă deocamdată cu putere o asemenea idee. Pragmaticilor, această nehotărâre le spune doar că părţile încă nu s-au înţeles la bani.
Tot despre bani şi, mai exact, despre cât valorează pentru consumatori muzica lor, a fost şi experimentul pe care l-au făcut cei de la Radiohead, care şi-au lansat exclusiv on-line albumul „In Rainbows “ din 2007. Fanii puteau descărca albumul şi plăti pentru el cât doreau. Au fost 1.200.000 de download-uri în ziua în care albumul a fost lansat, dar doar 38% din totalul celor care l-au descărcat au decis că ar fi frumos să plătească ceva pentru el. Executivii casei de discuri au sărit în sus: „Trupa şi-a făcut în timp peste 15 milioane de fani cu ajutorul caselor de discuri, iar acum preferă să vândă on-line. Ce exemplu dau ei tinerelor trupe?”.
Tinerelor – şi nu numai – trupe le rămâne puzderia de festivaluri apărute în ultimii 15 ani. Cu zeci de scene şi sute de trupe, festivalurile au devenit, de ani buni de zile, un mijloc necontestat de socializare. Printre prietenii mei aud des saluturi de genul „ Ne-om vedea la Sziget” şi asta îmi explică de ce, din 1997, când a avut un public de 43.000 de oameni, acest festival a ajuns în 2008 la o audienţă de 385.000. Dacă în 1970 singurul care atrăgea atenţia Europei era festivalul de la Glastonbury, astăzi ar trebui ca cineva să editeze, pe lângă calendarul meciurilor din UEFA şi Champions League, unul al manifestărilor muzicale, pentru că altfel e cam greu să te descurci. Nevoia de a scoate cât mai mulţi oameni din casă conduce la aceea de a avea cât mai multe alternative de umplere a timpului pe scenă şi are ca rezultat scoaterea de la naftalina Rock’n’Roll Hall of Fame a unor Whitesnake, Alice Cooper, Guns’N’ Roses sau Sex Pistols. Poate că aceste nume nici nu mai merită să fie văzute live, dar puterea lor incontestabilă vinde bilete, iar în cele 10 ore de concert poate că şi raportul 1 la 20 în favoarea descărcării de piese ilegal se mai schimbă un pic. Aşadar, fie că e vorba de comemorarea a 10 ani de la dispariţia Dianei sau un concert pentru salvarea Pământului, orice idee este bună pentru a da naştere unui nou eveniment de talie mondială. Întâlnirea cu un grup ca Pink Floyd – chiar şi în condiţiile imperfecte, cauzate de recenta dispariţie a lui Richard Wright – este greu de preţuit. Ca şi beneficiile obţinute din drepturile de broadcasting şi din difuzările ulterioare, datorate injecţiei de popularitate făcute anumitor grupuri, dar asta este deja o altă poveste...
Ana M. Călin
http://ce-stii-tu.blogspot.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu