la concert

Cred că datorez faimoasa revenire a răcelii mele faptului că aseară nu m am putut abţine, m am încotoşmanat cum putui mai bine şi m am dus la Kumm la concert.Mi am zis că s câţiva paşi, că e bine să pun un pic în mişcare pulpele ca bătute, ca nasul meu să mai inspire şi altceva decât aromă de boală şi menthol, că figura mea palidă nu şi merită soarta şi aş putea o împodobi cu nişte bujori mici. Mi au dat lacrimile de la introducere.
Şi am ajuns. Uitând de tot ce condiţii proaste (dacă putem numi condiţii) oferă clubul Ţăranului Român, în fapt o sală şi o toaletă, un fel de căminu cultural fără garderobă. Hainele celor peste 200 de oameni au aterizat claie peste grămadă pe 2 cuiere, iar pentu că noi am venit exact la ţanc-începutul concertului, (m am lecuit de stat în înghesuială 1h jumate, să aştept) am rămas, evident, în spate, acolo unde cele două cuiere, ca doi mari gealaţi negricioşi, adăstau. În primele 20 de minute de concert, unul a căzut pe mine. Haine peste tot, vraişte, panică, ia mâna, pune mâna, au fost mutate pe lăzile de sunet. Tot claie peste grămadă, unele au căzut pe jos şi au fost călcate în picioare, beton.
Cred c ar trebui totuşi să trec şi peste aceste mici incidente care mi au mâncat seara, şi să mi scriu că a fst un concert frumos. Kumm este, în ceea ce mă priveşte, singurul grup care cântă de parcă ar fi pentru ultima oară când o face. Se agaţă de microfoane şi instrumente de parcă ele i ar salva de la potop, de parcă aşa ar putea adormi monştrii întunecoşi ce stau să apară de peste tot, de parcă noi şi ei am depinde de sunetul vrăjit şi doar aşa am putea respira. Da, ştiu că am febră şi exagerez un pic, dar fără exagerare nu poţi convinge un om. Îmi place acest solist, mai mult interpret decât vocal, mai mult spirit decât schelet, o persoană care tratează publicul şi reflectoarele cu ochii închişi. Îmi place Oigăn, care deţine postura de jocker-leader, chitarist scamator, magnetic şi cabotin, excentric din privirişi extravagant în mişcări. Îmi place Mihai, saxofonist cu ieşiri epileptice perfect controlate. Îmi plac stâlpii de la clapă (Andras) şi bass, ( Sorin, cred?) care au încotro,stau liniştiţi şi fac temelie, ca să lase loc spiriduşului tobelor (Dominic) să şi improvizeze, când are chef, bazaconiile şi patagoniile de ritmuri care pun trupuri şi minţi în mişcare.
Angels, Butterflies şi, tocmai când mă plângeam de asta, Red Coffee (mi-) au cântat.
M am agitat, am tanspirat şi iată mă din nou bolnavă.