m am întrebat de multe ori de ce nu reuşesc decât cu greutate şi mare întârziere să mă desprind de poveştile nenorocoase ale vieţii mele. de ce mă agăţ uneori de ele, de ce, atunci când mai vin în contact cu personajele lor, reînvie şi se colorează în obraji ca un copil scos în ger. de ce se umflă şi redevin, câteodată, parte din nou din viaţa mea. nişte forme slabe, pipernicite, dar care se mişcă şi mă populează fragil, cu paşi ritmici de furnică.
astăzi, în vreme ce mă tot gândeam la clasica formulă încurajatoare " un sfârşit e un început" am găsit. E fals. Un sfârşit nu e şi nu ar trebui să se termine în acelaşi punct de unde începe... un început. Între cele 2 puncte, chiar într o distanţă infimă, trebuie să încapă pe undeva doliul.
Eu nu m am mai lăsat demult să mi jelesc poveştile moarte. M am încăpăţânat, cu forţă şi furie, să mă ridic şi, oarbă, mută, şchiopătând sau bălăngănindu mă am mărşăluit cât mai departe de mormintele deschise. Nu le am văzut niciodată cicatricile. Am refuzat să zac cu urme de lacrimi pe faţă, să le simt întărindu se pe piele. M am spălat mereu cu un jet forţat de apă rece şi am pornit, nerefăcută, în aşteptarea unei noi poveşti.
N aş şti să spun ce perioadă ar doliul, cât de lungă trebuie să fie jalea, când se termină în sfârşit sfârşitul şi începe un nou început. Dar trebuie, cu siguranţă, să stau de acum mai mult şi să mi contemplu, fără să încerc să le resuscitez cu amintiri, poveştile moarte.
Visez la un dulap cu uşi închise. Negru şi lăcuit. Şi la care se adaugă de fiecare dată un sertar nou şi lucios, care glisează fără zgomot către un nou început. Iar celelalte să zacă, cu poveşti odihnindu se la întuneric, în urma mea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu