n am ştiut

n am ştiut că trecutul e un duşman atât de perfid şi periculos încât să atace exact atunci când îl crezi mai adormit, mai inofensiv. n am ştiut că poate să muşte din umbră, acolo unde ai încercat (?) să l abandonezi, ca să poţi merge mai departe. că poate să numească şi să atingă exact partea cea mai afectată atunci, cu ani în urmă.

nişte precauţii mi am luat, într un anume caz. acum ceva timp am renunţat, după ce m am gândit bine, să cumpăr un tablou pe care l am simţit foarte legat de perioada prin care treceam. m am temut că o să mi aducă aminte aproape exclusiv de ea. aştept ocazia cu care să mi dau seama că, atunci când mă uit la lucrările pictorului descoperit oarecum în acea perioadă, să placă ele pur şi simplu sufletului meu.

dar în cazul dintâi, m am simţit cam demontată, în ultimele două zile, (miercuri şi joi) de învierea bruscă şi brutală a unei bucăţi din trecutul meu. nu m am simţit prea grozav şi am dormit mult. acum, dimineaţă, sub soarele blând de afară, fiara e şi ea din nou adormită. A rămas doar puţin regret dulce, că în cele două zile n am avut parte de un semn, o mică hotărâre, o vorbă care să mă ajute să mă smulg din trecutul aromat, dar otrăvit. Soluţiile mele, muncă, film, carte, somn, sunt lipsite de originalitate şi n au avut vreun alt sprijin. Curios că într un fel aşteptam sprijin dintr o zonă care ar trebui să se transforme ea însăşi, cu repeziciune, în trecut.

n am ştiut niciodată care e cel mai bun moment ca să închizi uşa. şi cu atâtea uşi deschise, m au tras curentul şi stelele de prea multe ori. astăzi, cu un gest destul de simplu, am decis în sfârşit că o uşă veche trebuie din nou închisă şi că va trebi să rămână aşa.
Bună dimineaţa!