Suntem nişte descreieraţi...

Sunt înconjurată de oameni mişto, aşa cred. Oameni cărora le cer părerea, oameni din mâna cărora aş mânca, oameni care vibrează la bucurii şi supărări, îmi înţeleg ciudăţeniile şi handicapurile şi ştiu că ţin la mine pentru că sunt exact aşa cum sunt. Însă, când vine vorba de a ne îndrăgosti, a pune o piatră pentru o relaţie, a ne lăsa pe mâna altcuiva cu ochii aproape închişi, a face copii, a merge mai departe cu cineva alături, toţi aceşti noi pregătiţi, citiţi, educaţi, sentimentali, sufletişti, săritori, calmi, înţelegători, iubitori devenim nişte descreieraţi.
Fie avem nişte relaţii care nu ne provoacă, nu ne cresc, nu ne surprind, nu ne fascinează, nu ne oferă nimic mai mult decât comodul +1. Din poveştile femeilor care se află în această situaţie, (băieţi nu prea cunosc sau îi cunosc ca apendice ai prietenelor mele) n am auzit deocamdată nici un „ m am îndrăgostit nebuneşte de el. Nu ştiu cum, nu ştiu când, n am simţit, m am lăsat, asta a fost”. Am auzit „ e sigur, e confortabil, merge, e ok, m am obişnuit, nu pot fără”.
Cunosc pe cineva care a şi iubit mult, dar din punctul meu de vedere, această iubire nu are roade, a picat prost, a fost întreţinută şi mai prost, o grămadă de lucruri au construit un cuplu care trăieşte şchiopătat şi separat.
Mai suntem destui care aleargă, cred, după o dragoste perfectă care, a dreacu, fuge şi ea cu o viteză dublă, de noi. Pentru goană, găsim tot felul de scuze. De la depărtare (eu însămi am avut sau mi a plăcut să cred că am poveşti la depărtări mari sau imense de Bucureşti) până la lipsa de timp, lipsa de mijloace materiale pentru a „ ne aşeza „ şi posibil, a avea un copil. Să mai aşteptăm. Să fie mijloacele materiale, care se vor ivi exct atunci când ne va fi părăsit cheful, răbdarea sau poate chiar putinţa de a ne mai aşeza de vorbă pentru un copil.
Şi sunt şi singurii, rezultaţi din cuplurile mai vechi, formate suficient de la tinereţe cât să nu aibă vreunul habar ce vrea de la el, darămite de la celălalalt, şi care fie s-au zdrenţuit în timp, de la creşterea neconcomitentă, necontrolată sau ne-comună a celor doi parteneri, fie s au sfâşiat într o bună zi cu soare, ca o pânză veche care nu a dat nici un semn de oboseală. Cele din urmă trădează fundaţii subţiri, care au neglijat instinctele. Cele dintâi, o lipsă de atenţie, grijă şi investiţii comune în rezistenţa cuplului.
Nu sunt eu prea deşteaptă şi punctul meu de vedere este acela al unei femei de 35 de ani, singură, nevoită să gândească atunci când nu mai are încotro. Sunt, însă, şi cea care, chiar atunci când a avut de a face cu himere, a încercat din răsputeri să le facă să capete viaţă sau, după caz, să nu moară. M am dat cu capul de pereţi încercând să înţeleg şi să absorb cât mai mult din bărbaţii care m au interesat. Încerc să găsesc permanent o ieşire din această teamă atroce că lucrurile nu vor merge oricum bine şi atunci mai degrabă fiecare cu treaba lui, în legea lui, singur. Am încercat să găsesc tot timpul leac acestei temeri de a închide ochii puţin şi a ne încredinţa cuiva. Prea multă şcoală, inteligenţă nativă, cărţi citite şi experienţe de tot felul devin, după părerea mea, ucigaşe, dacă le lăsăm să ne invadeze prea mult. Găsesc că ştim să facem orice, şi foarte bine. Nu mai ştim, în schimb, să facem pur şi simplu dragoste. Să ne spunem că ne iubim înainte de a fi prea târziu, înainte ca sufletul celălalat să se fi transformat în iască.. Să ne arătăm că ne plăcem şi că am fi dispuşi, măcar, să clipim o dată, surprinşi de minune, să mergem puţin mai încolo cu încredere, fără grija că celălalt ne ar putea chinui, mutila, părăsi.
Toţi suntem expuşi părăsirii, şi asta zilnic. Ne pleacă bunici, părinţi, prieteni, animale care au fost în viaţa noastră mai mult decât un soţ. Prieteni dragi se pierd din cauza schimbărilor care ne pândesc din toate părţile. Oare de ce preferăm ca, în locul unui sentiment cinstit, care scapără şi se aprinde, va arde vâlvătăi şi va muri sau va supravieţui într un jar care se va stinge cândva oricum, să mergem mai departe singuri, pustii şi reci, în unul sau în doi?
Suntem nişte descreieraţi. Şi cine nu e, dacă nu are puţină grijă, se va transforma curând.

habar n am ce mi a venit cu titlul ăsta exact. poate că mă gândeam la ceva în timp ce plimbam cockera în noapte. în orice caz, ăsta a fost să fie.