în trecut şi luând exemplul unor mari şi recunoscuţi scriitori, eram convinsă că tristeţea aduce după ea poftă şi talent la scris. era singura chestie care mă consola, printre multele mele mici tristeţi. mă gândeam că, printre atâtea pierderi, o să mi rămână totuşi nişte rânduri bine scrise.
a fost un mit sau m am înşelat. sau e vorba de anumite feluri de tristeţi. astăzi cred că tristeţea în care mai există o posibilitate, cea din care încă mai crezi - poate prosteşte - că se va mai întâmpla ceva, cea în care zici "nu se încheie totul aici" poate alimenta imaginaţia cu ceva.
când ai însă de a face cu o tristeţe care s a închis peste tine ca sub spaţiul unei lespezi, o tristeţe pe care ţi o contempli neputincios, aproape fără deznădejde, ceva care persistă insistă se convulsionează şi creşte o dată cu trecerea medie a timpului, aceasta nu mai cheamă cuvinte. cuvintele nu mai vin, ci pleacă, talentul, cheful şi imaginile se macină încet sub stratul unei săptămâni, al următoarei săptămâni...
e o săptămână nou nouţă şi deja mi miroase a măsea stricată. la sfârşitul ei, o să încerc să fug undeva mai departe, într o linişte fără tehnologii de comunicare, unde doar bandaje cu aer, verde sau valuri ar mai putea ostoi ceva din tristeţea mea.
Bună dimineaţa!
p.s. ce căutare am avut din google: de ce s-a despartit de mine?
Haha! Măi, vorbeşti serios? Şi cam ce ţi a răspuns google?!?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu