21.7.09

peste dragoste nu poţi trece


astăzi am stat acasă. am păzit cockera, căreia, probabil din cauza căldurii, dar şi din vreo prostie de a mea, i a fost rău jumătate de zi şi a dormit cealaltă jumătate de zi şi dormitează, moale, şi acum.
am avut timp. Să dorm. Cumva greu, dar şi cu grija cockerei bipăind undeva în fundal.Să termin - cu părere de rău, deşi am citit la ea cu mare zgârcenie - " La furat de cai" a norvegianului Petterson, pe care o doresc tuturor celor care citesc încet şi cu plăcere. Să văd un film lent, calm, drastic, dulce şi amar şi cu nimic spectaculos în el, doar viaţa cu gesturile ei mici şi hotărârile ei (care ni se par) mari. Se numeşte "Starting Out In The Evening".
Între timp şi datorită ăstor lucruri am găsit ceva timp să mă gândesc - mult spus, de fapt doar să frământ între degete nişte sentimente, am observat chiar că sunt un om care nu pare să gândească prea mult, deşi stau sferturi întregi de oră cu privirile în gol, câteodată pur şi simplu parcă plutesc în neant, cu mintea limpede, fără nici o pată- la lucruri.

Îndărătul lucrurilor la care m am gândit a pâlpâit încontinuu, ca o zbatere, ca o a doua inimă, dacă se vrea, grija pentru această cockeră, care este cea mai lungă relaţie a mea, other than family and talking friends. Am locuit cel mai mult împreună, ne am învăţat una cu alta, ne respectăm, ne alintăm şi ne iubim, ea mai expresiv şi mai impetuos, cu codiţă, eu fără. Kiri a împlinit deunăzi 10 ani şi faptul că azi s a simţit rău poate şi din cauza prostiei mele, m a umplut de griji. La dragostea faţă de ea şi ultima, imperfecta, nereuşita mea ultimă dragoste m am gândit, fără mari succese, astăzi.
Mi am dat seama că, orice ai face, oricât ai încerca să uiţi sau să te adăposteşti, nu poţi scăpa de dragoste, de semnele pe care ţi le lasă şi nu poţi trece peste ea.
Oricât ar fi de greu şi de trist şi oricâte ai avea de îndurat, oricât de de piatră ai încerca să fii sau măcar să susţii că ai ajuns, ea sau măcar amintirea ei te va înmuia din nou, în orice clipă în care inima va sta locului şi îi va respira aroma sau va deschide sertarele.
Am găsit în ce am citit şi ce am văzut astăzi două lucruri care mi au atras atenţia şi am încercat să le îmbrac, să văd dacă mi stau bine.
Unul a fost din carte, " Noi singuri hotărâm când ne doare". Afirmaţia era îmbrăcată, în mare parte, în nişte circumstanţe fizice: culesul unor urzici, un genunchi rănit, o ridicare anevoioasă din pat, la vremea bătrâneţii. Doar atât aş putea încerca să fac şi eu. Pentru că, în ceea ce priveşte loviturile inimii, eu una sunt neputincioasă. Mă doare şi nu am ce să fac, şi mă doare şi azi, chiar dacă timpul, cu maceta lui ascuţită îşi face treaba şi şi vede de drum. taie hăţişurile din faţă, acoeprind cu crengi ce e în urmă.
Totuşi, chiar dacă aproape am depăşit vremea biletelor cu " NU!" de pe frigider, n am încotro şi tot simt şi văd urmele şi locurile fostelor răni sau dureri.
Nu ştiu cum fac ceilalţi, dacă zi de zi se concentrează pe fiecare moment, pe toate activităţile mici sau dacă se lasă, ca mine, purtaţi de val, încercând să se gândească cât mai puţin la tot ce fac în viaţa lor, în absenţa acelui el sau ea atât de iubiţi. Mă surprind în diverse momente simţind, aproape ca o muşcătură, vina că în ultimele ore nu m am gândit, nu mi a revenit în mintea înceţoşată figura, nu m am întrebat ce face, dacă respiră cortect, mănâncă, se distrează sau suferă. Şi pe cuvântul meu că nu chem eu aceste tresăriri, ele pur şi simplu se întâmplă, uneori chiar în timpul celor mai puţin goale momente şi deseori în cele mai fericite. " Dac ar fi aici, dac ar vedea şi el..." Şi doare. Şi nu pot hotărî singură să nu, decât după o vreme, când mi se pare că m am lăsat destul pradă arsurii şi mă smulg din gândul acela şi mă concentrez cu forţa spre altceva.
La al doilea lucru, văzut în film, am lucrat puţin, pentru că încă nu sunt silită să accept starea originală care îl marchează. Am lucrat la traducere:)))
" I can accept he's gone. I just can't accept he'll be gone forever".
Şi chem lucrul acesta, cum dirijezi cu aţa un zmeu din înalt, tot în terenul iubirii mele. Doar aşa reuşesc să găsesc o legătură între cele două lucruri şi, recunosc, asta e meteahna mea dintotdeauna, mi a plăcut mereu ca lucrurile să se lege, să curgă într un şuvoi armonios, poate pentru faptul că am avut mereu foarte puţină armonie şi linişte în viaţa mea, alta decât cea pe care ţi o creezi singur.
Nu pot înţelege, sper doar deocamdată, cum ar fi să nu mai văd această figură iubită, să nu i mai aud sau citesc vorbele, să nu i mai cercetez mersul şi hainele, să nu i mai miros casa şi vecinii şi împrejurimile, toate chestiile astea care mă fac tare invidioasă, doar pentru faptul că sunt în apropierea lui. Nu reuşesc să mă împac cu gândul că am putea să nu mai vorbim niciodată.

Şi, pentru că tot sunt şi eu bună la ceva, îmi remarc acum status ul de pe messenger. " Doar dacă e important", am pus, ca să fiu totuşi acolo, dar ca să fiu lăsată să mi văd în linişte de treaba de a mi observa câinele obosit de suferinţă. Acum, noaptea, văd că aproape nimeni nu m a căutat. Aşadar, aş fi fost interpelată doar dacă s ar fi întâmplat ceva important pentru MINE. La fel este, din păcate, şi acel eventual " niciodată". Important,înfricoşător, cutremurător doar pentru mine.
Totul e reversibil, se pare. Dacă nu le permiţi unora să te caute, alţii nu vor simţi nevoia să o facă. E firesc, but how sad is that, still.

2 comentarii:

Angela Ribus spunea...

Nu esti un om care pare sa nu gandeasca prea mult. Nicidecum.

Dragostea doare. Cand va inceta sa mai doara, nu va mai fi dragoste.

Sau... va fi o alta dragoste.

Sanatate pentru Kiri.

ana spunea...

multumesc.