schimbări macazul

e duminică lap prânz, pe la ferestre vine o boare care aduce un val de căldură, am băut cafeaua şi am mâncat un pepene galben,(întreg!) iar acum şedeam cu faţa la facebook când m a apucat filosofarea sau poate nu tocmai.
mă găsesc în etapa concediului (sau vacanţei, că firea mea refuză şi la anii ăştia termenul de concediu care mă asociază cu cel de om al muncii..) de odihnă, care prefaţează prenatalul. alternez pase de îngrijorare extremă, (care închid ochii diplomatic asupra unor probleme înfricoşătoare despre cum va fi naşterea sau cum vor fi primele zile acasă cu cel mic) în care mă pierd printre insule misterioase de informaţii despre suzete, vaccinuri, hrană raw, (wtf) colici, ţipete şi diaree, ba chiar activităţi de recreere pentru vârstele de la 0 la 3 luni, cu stările (mai lungi şi mai relaxante) de visare, în care pur şi simplu mă limitez la a lăsa pruncu' să se dezvolte în cuibul lui, de unde mai aruncă nişte şuturi care mă fac -deocamdată- să zâmbesc.
în majoritatea timpului - care şi a schimbat substanţa în aceste ultime zile, de când sunt liberă şi nu mai fac nimic - mă simt ca rătăcind printr un edificiu al lentorii, în care simt schimbări majore, deşi nu văd deocamdata mai nimic schimbat - doar pe mine, grasă, mai greoaie şi cu burta mare, deşi nu cea mai mare. în orice caz, reflectez fără puterea unei opinii la aceeaşi zi a anului trecut, când dacă cineva mi ar fi zis că la un an distanţă o să mă pregătesc să întâmpin unul mic, i aş fi râs straşnic în nas. mă simţeam foarte departe de asta şi în 7 februarie, când am aflat că port pe cineva. mî gândeam la zilele astea de stat acasă şi mi se păreau atât e departe...şi iată le. acum mi se pare că octombrie este atât de departe şi, probabil, va fi hop şi el imediat. şi pe urmă (vezi cum se închid diplomatic ochii?) cel mic. lumea va fi atunci făcută din el, părinţi, bunici şi străbunică şi unchi şi mătuşi. şi pentru el va fi lumea de acadea.

eu mă găsesc în mijlocul unor lucruri pe care mi le am dorit, poate fără să mi dau prea bine seama că aşa mi le doresc. o relaţie deschisă, care respectă neputinţa mea de a sta alături de un bărbat zi de zi, noapte de noapte, teama de plictis şi deranj şi discuţii nervoase şi - probabil de evitat, dar nu din ce am văzut eu - vorbe grele şi despărţiri. prefer micile (ca timp) dar marile (ca intensitate) oaze de tandreţe, bucurie, zâmbet, alint şi dragoste pe care ni le oferim unul altuia, chiar dacă suntem legaţi în echilibrul fragil dintre dracii mei -că nu pot dispune de el când vreau - şi temerile lui -un copil, o nouă complicaţie - şi spaima comună că mica apariţie ne va îndepărta. Totuşi, cred până şi tipul relaţiei noastre ne va ajuta să ne regăsim cu drag şi dragoste, o dată ce orgoliile convenienţelor vor fi depăşite de ambele părţi. cred cu putere că oamenii trebuie să încerce să fie fericiţi, aşa că trebuie să şi ia fericirea sub forma în care ea doreşte să vină, atenţi doar să nu le provoace nefericire altora.
Familia mea, la care ţin imens de mult - dar care, prin membrii săi, pe rând, nu face excepţie de la principiul auto-aplicat al sufocării - e destul de bine. Membrii săi mai vârstnici au acceptat, în grade felurite de bucurie sau resemnare, mica apariţie. Cum nu ştiu deocamdată decât vag ce vasăzică să fie cineva părinte, nu mi pot imagina nici pe departe ce va fi însemnând pentru ei să fie bunici şi străbunici. Cei tineri acceptă fără mare farfuzeală rolul de unchi, deşi au mici nemulţumiri şi firave speranţe cu privire la sexul viitorului lor nepot:) A fost, în orice caz, o adevărată distracţie să mi văd fraţii la acele cursuri Lamaze la care mă încăpăţânez să mă duc, ca să mă simt eu mai liniştită şi poate un sfert mai pregătită. Unul din ei, maestrul vorbelor de duh şi al uşurinţei aparente în purtare în societate, a încremenit, cu gura închisă, cu ochii beliţi şi speriaţi aţintiţi asupra a ceea ce se petrecea acolo. Celălalt, foarte calm, tăcut şi empatic, m a mângâiat, mi a făcut masaj, m a pupat pe mâini şi pe obraz, făcând probabil grupul să i confunde rolul.
Prietenii mei sunt drăguţi cu mine şi uimiţi. Cunoscuţii mi au tras, câţiva, scatoalca aia cu "erai ultima persoană la care mă aşteptam să facă un copil". La majoritatea, am asistat la această replică fără replică, doar clipind des. Câtorva le am cerut explicaţii şi am aflat că le e greu să creadă că o persoană atât de liberă şi nonşalantă va face faţă noilor cerinţe. Habar n am, n am să încerc să fac faţă...cred că am să încerc doar să mă descurc cu paşi mici, informându mă şi făcând mici greşeli, disperând din orice şi calmându mă cu un zâmbet nepreţuit. La vârsta asta, nu văd într o aşa schimbare o lipsire de libertate, ci un soi mai întortocheat şi condimentat al său. Sigur că a fi părinte aproape singur va dubla obstacolele, dar cine ştie dacă voi fi chiar singură mereu? Şi cine ştie dacă nu s au inventat armuri şi arme noi ca să lupţi cu aceste obstacole? Şi variantă "fără" ce mi ar fi adus?
În ultima parte, aş vrea să notez aici valul de simpatie şi amintiri pe care le stârneşte o burtică. N au existat multe doamne cu care să am o relaţie cât de cât aşezată, care să se poată abţine de la a povesti cum au fost la ele sarcina şi naşterea. La unele au trecut câteva luni, la altele câţiva ani. La vara mea 15, La Cătă un majorat,la doamna cu magazinul din colţ 20 şi, la mama între 29 şi 36, iar la bunica 60! Şi pentru toate parcă a fost ieri. Toate îţi pot reda cu lux de amănunte şi ochii vii cum şi au aşteptat şi cum le au venit pe lume copiii, ce zâmbet aveau cei mici în primele clipe, apoi în următoarele clipe, apoi în următoarele clipe... Mi e pare fermecat şi fascinant cum o burtică nouă readuce în amintirea imediată trăiri depărtate. Mi se pare, de asemenea, fascinant cum eu, un om până mai de curând lipsit de răbdare şi permanent cuprins de neastâmpăr, stau şi ascult cu pacienţă şi interes aceste poveşti, speriindu mă mai puţin sau mai mult, după cum o cere firul istorisirii.
Poate, cine ştie, de fapt, cel mai mult m am schimbat eu.