la 1 an şi 3 luni...

văd că blogul ăsta s a transformat într o prezentare a lui Tudor:) pare se că nu mai am timpul şi energia necesare spre a mai posta şi altceva...poate fiindcă nici nu am alte subiecte... totul păleşte când vine vorba de living with my son:P
mă gândeam chiar acum că aş putea să scriu contra şacalilor media...sau să filosofez pe tema lunii ianuarie, care vine cu abandonarea brăduţilor pe trotuare...sau să fac hai de reclamele la triferment şi colebil care s au lăţit pe ecran toată luna Porcului....dar de ce să pierd timp şi sinapse preţioase...când am un subiect viu, colorat, îmbujorat care altă trabă n are decât să mă provoace pe mine în fiecare zi? Da...iar în metrou citesc!

La 1 an şi 3 luni Tudor e mai mârâit...c or fi dinţii, c o fi dragostea de mamă...şi disperarea cauzată de absenţele ei de 5 minute, - ţigară, chiuvetă-  nu ştiu exact ce e, dar e mârâit. Stau cuminte, expir numărând până la 5 10 15 şiaştept să treacă.

Noile tendinţe ale lui Tudor sunt puţintel înfricoşătoare. Conform unui algoritm pe care doar el e în stare să l descifreze (a se citi capricii fără nici o noimă) trage de tot ce e în priză. Nu ştiu exact ce să fac, în afară de a i spune un NU ferm şi de a l muta de acolo, de câte ori face asta. Trebe să l mut şi să i distrag atenţia cam de 5-6 ori în secvenţă, căci băiatul nu şi dezminte comportamentele timpurii. E perseverent.
O altă dovadă de perseverenţă a dat o alaltăieri. M am rugat în sinea mea să n o repete,  ieri a fost mai bine. Anume...se urcă  în patul meu, se ridică în picioare şi vrea să coboare în pat din picioare. Sâmbătă a făcut chestia asta până am început să latru... cum nu eram cu ochii pe el, cum presta această acţiune...cam periculoasă cred (până şi) eu.
A treia chestie e că a început să se caţere. Pe orice. Pe tobiţa de lemn. Pe micul scăunel decorativ primit de Crăciun de la o mătuşă tânără. Pe scaunul de la wc. Pe scara de la Ikea. Pe scaunul de la bucătărie. Deci, pe orice.
Bine, asta cu urcatul are deja o istorie. În Ajunul Crăciunului, m a mâncat pe mine să i agăţ luminiţe de galeria perdelei...atâta lucru puteam şi eu, din câte minuni povesteşte Ada... şi mă urc io pe scriţă şi de pe scăriţă pe birou...şi m apuc să meşteresc concentrată... în urma mea linişte, ţipenie de omuleţ nu ziceai că i în casă. CÂND mă întorc eu să mă uit ce face...stupoare!! Se urcase deja pe ambele trepte ale scării şi se pregătea să se caţere pe birou...care are o parte detaşabilă...pe roţi. Să mai zic cu ce inimă de purice m am aplecat - de pe birou- l am înhăţat şi l am dat jos?!

Cu vorbele e cam în acelaşi stadiu. Parcă spune cu mai mare pasiune şi simţire "mamama", iar de la o vreme a început să apară şi "apa" în vocabular...paaaarcă ar lega cu noţiunea. În rest, protestează maxim când se termină iaurtul şi mai vrea. Sau sucul de fructe, noua pasiune.
...Dar am renunţat să mă îngrijorez. Pe de o parte iau de bună părerea familiei, care afirmă sus şi tare că unul dintre noi, cei 3 fraţi, n a vorbit până la hăt vârstă, dar de când a deschis gura, n a mai închis o nici în somn.
Pe de altă parte, citesc printre picături (adică la metrou:))) o carte în care scrie negru pe alb că micuţii  învaţă să vorbească chiar dacă au părinţi care NU pot vorbi...am ales să iau de bună informaţia asta, mă speriasem că nu discut destul cu el...am tendinţa, de la spaima asta, de a i spune şi când " mama porneşte apa caldă la chiuvetă şi spală 3 farfurii cu săpunul care face clăbuci şi buretele care curăţă resturile de mîncare". Trebuie să recunoaşteţi, e o realizare!

În rest, are un zâmbet de categorii diferite. Când larg şi fericit (dacă vine cineva drag în vizită) când şmecheros sau pe jumătate (puţin mistery) şi este, încă, deţinătorul premiului pentru cel mai delicios copil când pune buza de jos. Mai ales că râde de el însuşi (?) când  îl imităm.
La mulţi ani, dragul mamei!