Here comes the sun (la 1 an şi 8 luni)...

Încerc să nu mă pregătesc de terrible two's... Pentru că am făcut deja greşeala de a mă pregăti atât de bine şi a aştepta atât de cu ardoare vârsta de 1 an (să meargă, să mănânce de toate, să nu mai stea agăţat de mine - mă, rog, ultima e fail deocamdată, dar nu mă mai deranjează) încât pur şi simplu nu am amintiri pregnante cu T. între 0 şi 1 an. Pregnant mi a rămas în minte doar senzaţia permanentă şi grozavă de nelinişte, bâţâiala din picior, neputinţa de a mă desprinde de el fără temera că se va întâmpla ceva rău, dorinţa (uneori mare) de a mă desprinde odată (!!!) de el...numai lucruri neplăcute, ce să mai.
Noroc cu pozele, noroc cu filmuleţele la care acum mă uit cu drag, astea mă mai ajută să mai "miros" ceva dintr o perioadă ce s a scurs şi nu va mai fi să vie...

Aşa că, acum - preambul suficient, da?- mă bucur de fiecare zi, de fiecare minut în care zâmbeşte, de fiecare secundă în care mă enervează (şi atunci rod mărunt nervii, într -o stare care de dinafară poate părea ceva ce seamănp cu nesimţirea sau cu surzenia) de fiecare trezire de dimineaţă, de fiecare plimbare ( cu fiţele aferente) de fiecare mic dejun, prânz, gustare mâncate sau nu prea. Şi de fiecare vacanţă, da, da, aici voiam să ajung.

Am fost cu T (doar noi 2) a doua oară la mare. Am ales voluntar 2 Mai, am ales pensiunea doamnei Floroiu, despre care am citit lucruri bune pe blogul celei mai simpatice mame din blogosferă, Mara W. Acum ar urma paragraful în care fie să dăm cu laude sau cu critici. Atât vă spun şi nu revin:  
La Dinamo e de 10 PE LINIE.

Bun. Acum c am încheiat cu treaba asta, să vă spun. Fericirea lui Tudor a fost neţărmurită. Nu l am mai auzit până atunci blodogorinda atâta pe limba lui, de dimineaţă până seara. Nu l am văzut agitându se atâta, alergând atâta. Fugind atâta. Arătându se şi fiind atât de interesat de toate câte au fost în jurul lui. De la cel mai mic gândăcel roşupână la ditamai curcanul, de la primul magazin din capătul satului până la ultima terasă din celălalt capăt. De la cea mai mică pietricică, până la cel mai mare bolovan pe care l putea ridica în mână, toate l au interesat şi nimic nu l a lăsat indiferent.

Programul zilnic arăta aşa: ne trezeam senini, după o noapte dormită beton, fără vise. T mă ajuta să mi fac ness-ul (obicei păstrat de acasă, de la cafea, unde el -mda- pune apa la încălzit şi cafea cu linguriţa în  şi pe lângă cană) adică 2 lgt ness şi 2 lgt coffeeta. Dup aia, trebuia să şi mai facă de lucru cu o lgt de coffeeta într un păhăruţ de plastic, să am şi eu timp să ră-suflu, deja îngrozindu mă vesel de ziua care va urma.
Urma un mic dejun frugal, iaurt cu biscuiţi de preferinţă. Apoi o îmbrăcare marcată de războiala pe sandale/crocsi versus adidaşi. Eu voiam primele opţiuni, el NUMAI pe a doua. De fiecare dată a cedat cel mai înţelept. Nu spun care.

Apoi... ieşit în curtea pensiunii, care nu prea s a bucurat de atenţia lui şi... marea cursă începea. Tuleo pe poartă. Şi ia o nene la picior prin sat.
Tudor nu ştie să meargă la pas. Ştie să meargă accelerat sau să fugă. De oprit, se oprea la punctele de interes. Terasă, magazin, farmacie. Aceste inestimabile opriri mi au îmbogăţit informaţiile despre cei mai mici locuitori ai zonei 2 Mai-Limanu. Exact. Când vedeau copilul, doamnele din magazine se destindeau într un zîmbet larg şi începeau să povestească. Cum îl sau o cheamă pe al sau a ei (cam tot câte unul pe familie se poartă şi acolo) ce vîrstă are, prin ce boli a trecut, ce prostii face la grădiniţă, în caz ă vrea să se ducă.
Fiecare din aceste persoane s a apropiat de mine mai mult decât au făcut o prietenii mei vechi în ultimul an şi jumătate, şi asta fiindcă subiectul copii nu poate fi niciodată tratat exhaustiv. Mereu apare ceva nou şi interesant de discutat, nu se termină niciodată. Eu, ca persoană sociabilă ce mă aflu, jubilez, recunosc. Am mai mulţi prieteni decât am sperat vreodată.
Fiecare din aceste doamne  (şi domni) de la magazinele satului, m a impresionat cu ceva. Unul (cel de la magazinul cârciumă dinspre vechiul Măgar Tăvălit) a insistat să ţină copilul ocupat. să pot bea o gură de cafea "la terasă". Alta (din celălalt capăt) i a oferit fructe. Doamna de la magazinul "central" îl vedea venind şi oprea repede casa de marcat, ca să poată copilul apăsa pe butoane. Şi tot aşa.
După masa de prânz - primită de obicei cu o gură laaaarg deschisă- urma somnul de după amiază. Adormea subit şi rămânea nemişcat tot timpul somnului. După două zile de acomodare, am reuşit să adorm şi eu. Şi ce bine a fost! Somnul de după amiază, cel hulit şi nesuferit în copilărie, a fost acum o binecuvântare cu mirps de trupuşor cald şi dulce, ghemuit lângă mine.
Urma runda a doua de fugă, după amiază. Fugă şi studiu. Studia cu interes pietricele, se împrietena şi juca cu copii prin gardul curţilor, a conversat (cloncănit şi gângurit) jumătate de oră cu un curcan.
În fiecare zi, am străbătut satul de cel puţin 3 ori.Iaca şi maratonul de 6km.
Seara aveam mici probleme la baie. De o vreme i a căşunat pe duş, iar bateria din baia noastră nu avea decât duş, nu şi robinet. După ţipetele din prima seară, am primit de urgenţă de la "recepţie" o cădiţă. În restul serilor am umplut o cu duşul - în timp ce domnul se manifesta vehement într un colţa al camerei- şi l am spălat în ea. Pentru următoarea ieşire, preconizăm un lighean. O altă noapte, un alt somn beton, adânc. Copil obosit, copil fericit.
Eu ieşeam pe balcon şi miroseam marea... A fost tare frumos. Un an şi 8 luni.