azi sunt praf. am ocolit cât am putut momentul când nervii ăia mari pun stăpânire pe mine. am încercat să nu mă las influenţată. nu m-am uitat la ştiri, n-am urmărit dezbateri pe temă, am închis televizorul, am oprit radioul, am refuzat media convenţională. dar nu am putut să nu aflu. copil omorât de câine maidanez.copil mic omorât de câine maidanez. şi pe urmă, un vârtej aiuritor, macabru şi nesimţit de smintit de ştiri, probleme şi dezbateri. toate văzute în reţeaua de socializare, cu care eu mă împac foarte bine, pentru că îi înţeleg, apreciez şi accept rolul principal. de a vehicula informaţii, de a crea o comunitate virtuală care, sper mereu, se va vărsa pe străzi.
ce aflu, deci, fără să mă intereseze prea mult amănuntele? un copil de 4 ani a fost sfâşiat de un câine aciuiat pe un teren de lângă un loc de joacă. şi încep întrebările. şi se tot rostogolesc, şi dau să nu mai ştiu ce să cred. dar, fără să fie nevoie să devin emotivă şi prăpăstioasă, fără să apăs pe sentimentele mele privindu-mi băieţelul şi gândindu-mă ştiţi voi la ce, ştiu ce să cred. şi asta este, asta cred. şi de ce cred eu ce cred...
şi acum, povestea mea:
am avut căţelul Kiri 13 ani. am iubit-o şi multă lume ştie cât. am plimbat-o în lesă şi fără lesă. am strâns fără excepţie după ea, oriunde prin buzunare aveam punguţe. în ultimii ani, când jegul de pe străzi a crescut, am încercat să strâng şi după pipi sau să o ghidonez în timp util spre un petic de pământ să facă. m-am certat cu oameni care nu strângeau după câinii lor. am îndurat miştourile muncitorilor care se distrau "maxim" când mă vedeau strângând rahaţi. am îndurat cu stoicism felicitările teatrale pe modelul " cu oameni ca dumneavoastră intrăm în Europa", răspunzând printre dinţi că nu asta mă face (sau mă supra califică drept europeană, ceea ce deja sunt oricum) europeană, ci că, simplu, dacă nu-ţi place să calci într-un rahat, trebuie să nu produci unul. m-am certat şi cu cei care aruncă şerveţele, pungi, pahare, sticle, pachete de ţigări (şamd) pe jos, dar asta-i altă poveste. altă lungă, obositoare, marcantă poveste.
am născut. am trăit singură cu un copilaş mic într-o casă mică. organizarea de care am fost eu capabilă nu a mai putut include şi scosul afară al câinelui (de 2 sau 3 ori pe zi). cu mare regret, am ales să trimit la mama căţelul. nu copilul. asta a fost.
cu câinii de pe stradă am fost mereu amică. le-am vorbit, i-am mai mângâiat, foarte rar le-am dat, dar le-am dat şi mâncare. nu am avut nici un incident cu un câine. nu mi-e teamă de 2-3 câini. dar când am întâlnit seara în mijlocul capitalei (europene) o haită de 20, am cam fost pusă în dificultate. şi eu, care am fost prietenă cu ei. şi eu, care i-am mângâiat. şi eu, care nu a am aruncat nici o piatră într-un căţel, de distracţie sau de nevoie. şi eu am fost în dificultate şi a trebuit să mă gândesc bine ce să fac.
copilul meu este turbat după pisici şi căţei. orice căţel întâlneşte, şi mai ales din cei maidanezi, vrea să mângâie. nu ştie încă, că dacă acela doarme,e făcut covrig sau mănâncă, n-ar trebui să-l deranjeze. el se duce să-i mângâie, să-i îmbrăţişeze pe toţi. că ulterior ar începe treaba cu sacărmănatul în urechi şi băgatul degetelor în ochi, ştiu şi eu. nu ajunge acolo. uneori nu îl las să ajungă nici la căţel. îi zic, îl ţin, îi repet că acel căţel se odihneşte şi mănâncă şi nu-i place să fie deranjat. nu pricepe copilul meu mare lucru, dar trebuie să asociez cu ceva gestul de a-l trage, în jumătate din cazuri, de lângă câinele fără stăpân. şi la câinii cu stăpân întâi întreb dacă şi-i ştiu prietenoşi ,(ciudat, niciodată n-am întrebat dacă "muşcă", ci am preferat pozitivul " e un căţel prietenos cu copiii?") apoi ţin şi îndrum eu mânuţa cu care vrea Tudor să-l atingă. Sau ÎNDRUMAM.
Suntem azi în 5 septembrie. O lună teodoresciană, frumoasă, dar tristă de acum. Sunt zile fericite pentru unii dintre noi. Sunt zile de priveghi pentru alţii. Nu e emoţie, e realitate. Nu e răutate, nu e ură. Nu e un singur adevăr.
Cred, da, că şi bunica trebuia să fie puţin mai prezentă. Cred, da, că te uiţi lung la un necunoscut care vorbeşte cu copilul tău şi-i oferă neîntrebat o bomboană, mai încolo. Cred, da, că nu e prea bine să-i pierzi din ochi. Cred, da, că nu mai are nici un rost să plângi o oră la televizor. Cred, da, că nu are rost să lăcrimezi întrebând retoric jurnaliştii ce să le spui propriilor nepoţi. Cred, da, că nu ai dreptul să balansezi un gest de onoare sau pur şi simplu de recunoaştere oficială a uriaşei probleme a câinilor vagabonzi din BUCUREŞTI, cu ideea absurdă că dacă demisia ta ar învia băieţelul dispărut, ai face-o. Aici am crăpat de nervi. Am crăpat de nervi. Am crăpat de nervi. Pe urmă am fost stupefiată de gestul domnului Sandu FRF. Şi mai cred multe, multe, multe.
Şi acum, "pietrele" mele. Şi o recitire (acum tristă) a unui eveniment din care nu am înţeles nimic.
cui i-a căzut copilul din pat la 4-6 luni?
put them against the wall.
cine şi-a scăpat copilul din vedere 10 secunde într-un magazin?
put them against the wall.
cine e bătrân şi îl dor picioarele? cine are mintea depăşită în raport cu vremurile? cine crede prea mult în discernământul copiilor? cine a vrut vreodată să "testeze" reacţia copilului prin simularea unei pierderi?
cine chiar l-a pierdut? cui i-a luat durerea şi puţinele minţi rămase?
put them all against the wall.
apoi.
cine a dat de mâncare unui câine înfometat de pe stradă?
cine a ridicat mâna asupra unui câine de pe stradă?
cine i-a dat un picior în coaste?
cine i-a dat o piatră în cap?
cine a lăsat copii şi adulţi să chinuie câini?
cine i-a adoptat?
cine i-a eliberat?
cine a dat?
cine a semnat?
put them all against the wall.
ce mai rămâne? un priveghi colectiv pentru băieţelul sfâşiat de câine. fiecare din ei se găsea altundeva decât trebuia să fie, cu concluzii tragice.
şi încercarea de a găsi o soluţie mai rapidă decât educaţia care NU s-a făcut, ghemul de frici cu care nimeni nu s-a luptat, nepăsarea care ne-a lovit pe toţi în ceea ce priveşte tot ce e mai departe de cei 40mp în medie, de viaţă, din jurul nostru.
În ce se va transforma întâlnirea de mâine? Vom putea vorbi fără să ne inflamăm? Fără să ne fie teamă, oameni, de oameni?
O să fiu şi eu acolo. Cu spatele la zid?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu