Veniţi la noi!

Prima dată cu Tudor (1 an şi 10 luni) la ţară. Iarbă verde, animale de casă, vii, prietenoase, fascinante pentru cel mic. Uliţe nesfârşite, de bătut în voie, fără teama de maşini. Într-o după-amiază, plimbându-ne în pas alert, dar fără ţintă, nimerim într-o curte. De săracă ce e, nici gard nu are. În curte, patru copii veseli şi vioi nevoie mare, îl înconjoară pe Tudor. Tatăl se ridică de pe scăunelul şchiop şi, fără urmă de suspiciune, ne urează bun venit şi ne pofteşte la joacă şi nechezol. Are şi ţigări scuturate de tutun, "de pe vapor". Uimită de asemenea primire, dar cu sufletul plăcut încălzit, mă aşez pe un alt scaun şchiop. Copiii, între timp, se împrietensc deja cu "Tudoraş de la oraş". Îi aduc şi dau toate jucăriile lor amărâte, îi prind spre cercetarea ochilor mici pui de găină şi de pisică. Sunt curaţi, pieptănaţi, îmbrăcaţi sărăcăcios, dar demn. Şi nu le pasă. Au curtea şi drumul pietruit, au pomi cu corcoduşe şi  vinete în grădină. Au o grămadă de nisip din vreun proiect părintesc abandonat şi au chiar şi un tractor mare, de jucărie, cu care acum îl trag şi îl împing pe Tudor, uşor buimăcit de atâtea chicote şi agitaţie.

Apare din casă o fată mai mare. Ne salută şi se retrage la ale ei. Iar din drum apare mama, cu un pici de 7 luni într-un căruţ: " Vă căuta mătuşa. Când am văzut unde aţi cotit în drum, m-am gândit că veniţi la noi şi i-am zis că sigur băieţelul se joacă deja cu copiii mei".

Mă uit pe cer, soarele se pregătea să apună. Ce repede trece timpul când priveşti nişte copii jucându-se.

La plecare, Nicu, unul din gemenii de clasa a IV-a ai familiei, înghesuie în rucsacul meu maşinuţele lui miniaturale.

- Ce faci, de ce i le dai lui?

- Lăsaţi, că eu am multe, şi oricum le stric!

Acum şi atunci, am lacrimi în ochi şi nod în gât. E frumos la ei acolo. Vom mai merge.