10.10.13

2 ani de Tudor

La 2 ani (împliniţi în 2 octombrie) Tudor este o persoană capricioasă şi cu o personalitate puternică. Har Domnului, e cuminte cu bunicii, căci dacă şi cu dânşii s ar comporta cum face când suntem împreună, ar fugi, bieţii de ei,  agitând mâinile şi ţipând pe stradă.

Eu mă descurc cum pot cu aceste accese de personalitate, care se pot manifesta oricând şi din orice motiv. Ai pus brânză peste paste, de exemplu. Sau insişti că un băieţel trebuie să se spele din când în când. Sau că nu închizi uşa de la debara exact atunci când pretinde el. Sau. Sau. Şi mă descurc astfel, în această ordine:
îl ignor (lucru pe care mi-e jenă să-l recomand când sunteţi afară cu copilul, pentru că, textual " există oameni care vor să se bucure de week-end", iar urlatul copilului tău îi deranjează). Râd în hohote, încercând să mi imaginez în loc de copil  o mică gânganie care dă din toate alea. Funcţionează, deoarece nervii (intrinseci) îmi dispar instantaneu, copilul e o ţâră descumpănit, după care râde şi el. A treia variantă, care îşi caută locul timid, este "pusul copilului la locul lui". Cum nu ştiu exact care este locul copilului, dar nici nu-mi convine că vrea  să mă muşte sau să intre în mine cu capul înainte, ca berbecul (ahem) când nu-i convine ceva, există şi situaţii în care suprafaţa mea de calm e ştiribită şi atunci îl iau pe sus, şoptindu-i autoritar că trebuie să se liniştească şi că vorbim după aceea. Secvenţă care se poare repeta şi de 5 ori, până când, într-adevăr, cedează el.

Cele mai colorate momente din ultima lună au fost două.
În primul dintre ele, fiul meu s-a supărat straşnic exact pentru că am turnat peste pastele fierte sos de friptură şi am pus friptura aferentă. Atunci, el nu a vrut să mai mănânce. La insistenţele mele uimite, a tras o subţirică farfuriei, de au zburat stropi de sos şi morcov prin jumătate din bucătărie. Nu m-am enervat, fiindcă mi-am imaginat că, pe lângă acest Baruţu vehement aş fi putut avea (şi, la norocul meu proverbial, sigur aşa ar fi fost) şi o Miţu impulsivă, care să-mi trântească blidele în cap, nervoşi, la unison. M-am calmat prin îngrozire şi am pus copilul spre liniştire. Copilul s-a liniştit, dar de mâncat nu a mâncat nici o fărâmiţă. Vorba cuiva, nu arată a copil nemâncat, aşa că nu m-am deranjat.

Al doilea moment care a colorat, la propriu, casa, a fost chiar de ziua lui. Care a fost frumoasă! I-am comandat un tort  nepretenţios ca aspect (adică fără fluturi, gâze, tigri, elefanţi) dar foarte gustos. Frişcă, cremă de vanilie, fructe de pădure.  În bucătărie am avut un primă parte din momentul vesel cu tortul, iar aceasta cere încă o paranteză. ( Când eram mică mă fascina bătaia cu torturi şi tarte...nu am avut vreodată posibilitatea să încerc asta pe bune, din păcate. Între timp, pofta de a arunca cu frişcă pe faţa cuiva s-a mai diminuat, înnsă momentul festiv al servirii tortului perfect mi se pare în continuare foarte obositor. Şi acum un an mi-am încurajat băiatul să bage mâna în tort. Deci...)  Aşadar, văzând tortul frumos pregătit pentru momentul lumânării înfipte-nlamulţiani, copilul meu cel curios, dar prudent, l-a şters uşor cu un degeţel şi a lins de pe degeţel ce s-a luat. Mmmm, bun, sclipiră ochii lui, bun, zise şi maică-sa, mai ia, mamă. Şi uite aşa, cu timiditatea-n scădere, a tot gustat dintr-o parte. A sfârşit băgându-şi chiar degetul în blatul bun. Era oricum în spatele centrului de interes...). A doua parte a fost la cântarea de la mulţi ani. Luat în braţe ca să admire tortul de sus şi pentru a i se putea face poze, impulsivul mamei s-a enervat, deoarece era ţinut  cu burta p-afară. Şi când i-a tras, neică, o smetie tortului, a zburat frişca pe hainele invitaţilor, pe parchet şi pe dulap şi pe uşi. Pam pam.

Ca să nu uit, notez aici încă o povestioară care are, la rândul ei, explicaţii, şi care s-a petrecut în această primă săptămână de 2 ani a lui Tudor.
Eu sunt cât pot de politicoasă cu oamenii, aşa că " te rog, pardon şi mulumesc" sunt, la mine, automatisme. Când mă împiedic de Tudor prin bucătărie îî zic, aşadar, "Pardon". Băieţelul a ajuns să-ţi atragă atenţia cu un "pa'duuuu" că l-ai atins. Şi pardon în sus, pardon în jos, până-ntr-o seară când mă uitam la ştiri (da, ă trecem iute peste copilul la televizor, shame on me, bine fie) şi apare pe post o reconstituire GRAFICĂ a unui accident de maşină. Adică, desenate frumos, două maşinuţe se izbesc una de alta pe ecran. La care fi-miu: aaaa, pardoon!

Niciun comentariu: