It took so long

  Mi-a luat foarte mult timp, foarte foarte mult, ca să mi dau seama de unele lucruri. Chestii capitale, fără de care jur că nu știu cum am putut trăi. Scriu asta în engleză fiindcă nici nu știu cum s o scriu altfel.
  I used to feel so awfully unloved. În lume, m am simțit neiubită, neinteligentă, nefrumoasă, lipsită de calități, tristă, ambiguă. O vreme am încercat din răsputeri să mă fac iubită, dar acum vreo 10 ani, am renunțat, pur și simplu. M am transformat în grinch, în cineva mai degrabă agresiv, în cineva neiubibil, în cineva retras, poate cu un strop de aer de superioritate ,(îl am și acum cu cine nu s sigură) un dispreț de netăgăduit față de frumusețe, haine, a da bine, a zâmbi, a fi drăguță.
 Mulți oameni m au iubit, cred, de fapt. Dar nu i am văzut și mai târziu, mai rău, nu i am lăsat. Ce rost avea?
 Posibil ca prima piatră din drumul atât de brutal închis de mine către mine a fost ridicată de apariția lui Tudor. Mai fuseseră, știu, înainte, oameni care m au iubit pentru ceea ce eram și exact cât eram eu, dar erau din familie, who cares about them, ziceam, ăștia te iubesc oricum, că n au încotro. Au fost și câțiva prieteni și I truly madly deeply love them (iar nu știu cum să sune împreună bine în română asta) pentru asta. Cred că ei m au ținut în viață, au ținut cumva focul viu, deși parcă tot ce voiam era să fie stins.
 Însă Tudor m a iubit pentru că așa a fost. Pentru că am fost eu. Pentru că am fost acolo, lângă el, nemișcată, neîndoită, neîndoios iubindu l mai mult decât orice pe lume.
 Dar el putea iubi și o mamă prostuță, că doar pe ea o are, și una urâtă, din același motiv. Deși eu mă vedeam frumoasă dimineața în oglindă și chiar deșteaptă în a ști să văd de el și de toate lucrurile ce alcătuiesc o viață, ceva din anii în care m am străduit prea tare venea și mi șoptea  " și ce dacă, asta pot toți, știu toți, nu e nimic extraordinar, ba chiar e sub-mediocru, termină".
M am împăcat cumva. Am început des să mi spun așa sunt eu și atât pot, și nu ca scuză. Așa sunt eu, le am spus și celorlalți, multă vreme. Dar...cine sunt?
 Și am schimbat locul, și zile întregi m am întrebat ce caut eu acolo, în locul meu, sunt zile când sunt deconectată și mă întreb și acum ce fac eu acolo, cine sunt oamenii ăștia, de ce sunt înconjurată de străini ( deși nu sunt, și mulți oameni îmi arătă o căldură greu de suportat noului meu stil vechi, de răceală și tăgadă absolută) și cum fac să nu se prindă nimeni că sunt o impostoare, în fond. Cineva care nu a fost ce și a dorit să fie și dacă nu a putut fi cine a dorit, a preferat să nu mai fie nimic.
Și, ce să vezi, au fost provocări în locul ăsta nou.
În locul vechi singura provocare era să nu sparg calculatorul. Cam zilnic.
Aici am început să fiu împinsă de la spate să mă duc să-mi dau examene. Groaznic. Am învățat, m am străduit, dar mi s a părut tot timpul că orice aș face nu va fi de ajuns, fiindcă sunt oricum ultima din parcare, n am reușit și nu mi a reușit nimic. Surpriza a fost genuine. Note care m au năucit, după practic (e, dar cine nu ia 10 la practiec, examenul scris e greu). Nu mi a venit să cred. Mi am imaginat orice, nu că eu pot, totuși. Că ceilalți au fost extrem de slabi. Că poate cineva mi a pus o vorbă bună... Orice.
Din toamnă, am început din nou ceva. Iar a tras cineva de mine, mult de tot. Dar a fost și o fantezie, o iluzie (așa cred eu). Să fii student... ce fantezie. A fost frumos cât nu a venit sesiunea. Vrăjit, așa, cumva. Mă duc la școală din 3 în 14 și mi e greu ca naiba să învăț. Și încredere în mine tot n aveam. Ce caut eu aici, m am întrebat, sunt puști, sunt... hold on, că mai avem un student de vârsta mea și încă unul, cel mai vârstnic. wait a minute, ei ce fac aici? Ce faci și tu, deșteapto.
Și, needless to say, iată sesiunea. Acuma, nu știu cum o s o duc, "probabil că sigur " o să pic examene într o veselie, tot zic că nu am învățat  nimic și e adevărat, fiindcă tot mi se pare că ce fac eu nu e învățat, nu știu ce o fi, o strădanie este, dar ...nu știu dacă învățat.
Și totuși, am luat primul meu examen. Și l am luat cu a treia notă din toată facultatea. Și nu mi vine să cred. Parcă stă să se mai ia o piatră din drumul acela închis de mine cu atâta putere.
Era un examen greu... nu știu cum de l am luat.
Uite așa, între nu mi vine să cred și sigur nu sunt eu aceea, e toată viața mea.
Nu pot decât să sper că încet încet, măcar acum, de acum, o să ridic toți bolovanii și o să mă văd cum, cel mai probabil, am fost cândva, și încă mai sunt, măcar o parte mai sunt, dar oamenii pe care i am iubit și de care am fost atât de zbuciumat neiubită, nu m au lăsat să mă văd.
Including mai frumoasă.