astăzi despre școala noastră într-o postare foarte lungă și plină de întreruperi (I)

  probabil mulți dintre prietenii mei buni și adevărați știu că, din 4 mai 2016, eu am făcut o schimbare fix la fel de mare ca atunci când Tudor s a întors în burtoaica mea, ca să se pregătească de decolarea de peste două luni.
  la fel ca Tudor, care timp de 6 luni n-a făcut aproape nicio mișcare, maică-sa, aproape 16 ani n-a făcut nicio mișcare din cel mai minunat loc de muncă pe care l-a avut vreodată. adică nu a plecat de acolo, deși înjura de 20 x pe zi calculatorul care-i  juca feste și de cel puțin tot atâtea ori (deși nu chiar zilnic) pe anumite și nu prea diverse persoane, care o enervau (probabil că și ea pe ele) din multe motive din care ea se enerva repede, că aproape orice calitate are, în afară de calm englezesc. Ce-am scris după penultima virgulă i se aplică și lui Tudor. 
  revenind, locul meu de muncă a fost, timp de 16 ani, cel mai minunat loc de muncă pe care una ca mine l-ar putea avea, datorită unor colegi pentru care nu găsesc suficiente cuvinte ca să-i descriu.
  o singură metaforă mi vine în cap și aia e veche, obosită, comunistă, prăfuită, cum probabil devenim și noi, ăia din primatv, în afară, desigur, de Doru și de Petruț, care par, habar n am de ce, veșnic tineri.
  metafora e aia cu vecinii. știți, câte unii au avut noroc de vecini mai apropiați ca familia. din ăia de la care cereai o cană de ulei, una de zahăr, o sută de mii sau să stea umpic cu copilu' cât te duci tu să iei medicamente. așa erau și sunt cu siguranță colegii mei din departamentul promo de la prima.
  Lucică, care a făcu mișto de mine cel puțin o lună cu tenia Versace (cum o chema, măi?). Dana, minunata mea prietenă și colegă care, dacă am puțin noroc, o purta și acum cerceii cu pietre rubinii, Doru, cu evervările lui candide, Mircea -omul-ăla-care-te-ajuta-nomatterwhat, Liviu care nu știa când e Paștele, Silviu, care mi a făcut cel mai tembel card de bun venit când s a născut Tudor, (apropo, era galben de icter în poză) Nikoc, venit mai târzior, dar din același aluat, Denis, colegul nostru bun pașnic și calm, care sper că și a terminat casa și problemele cu ridicarea ei. Petruț, care avea mereu o vorbă bună și ceva de râs, iar când îi arătai o porcărie de promo el mereu zicea că las' că i bine, nihilistul de Mihnea, care contra orice, instalând un ciudat echilibru, și discretul Sensei, care se închidea la el acolo și scotea capodopere din rahat, iar când ieșea de acolo o zi fuma, 10 nu, de nu mai știai ce și cum.
 Îl las nu degeaba în urmă pe Messer, despre care nu știu exact ce și cum să zic, dar știu că îi iubesc cu patimă stilul, glumele seci, râsul care i se arăta rar, dar când i se arăta ți se schimba ziua, care ne a făcut poze și mie și Danetei cu burțile mai mult sau mai puțin la gură pe lângă tufișurile din curte . Aceluiași i am răpit capacele de la mașina lui mult iubită și îngrijită maniacal,(Negruța?) care cred că și azi are parte de același tratament, în vreme ce, când vedea mașina mea, Dan era aproape de leșin.
 și ultima de care vreau să scriu e Rădi. Rădița noastră. Rădița care râdea din orice și se îmbrăca în negru atunci când se simțea cel mai bine și când era fericită, cu care ne hlizeam într un minut cât cu alții în 3 zile, ne auzeam râzând, cum ar zice, exarhu, ca proastele, dinăuntru, așa că mai veneau și alții pe hol la fumoar și se întregea gașca, și ieșeau și cei care nu fumau, că -zicea Daneta - întotdeauna e mai interesant ce se întâmplă afară decât înăuntru. iubita noastră cu iubitul ei, care încărcau, cu prietenii lor, mașini întregi de alimente și consumabile și puneau la punct călătorii de 2 x pe an către cei mai puțin norocoși. Rădița noastră care într o astfel de călătorie și a găsit copilul de care nu s a mai dezlipit decât când  ea s a dus la îngeri. Rădița noastră care râdea de mine și de Dana că vorbim de copii, iar când a venit Ioana vorbea de ea ca despre soarele de pe cer, soarele ei...iar noi o ascultam cu drag și eu cu limba ascuțită îi ziceam vezi, Rădi?!............................................................

Și a mai fost acolo, în postul ăla cu programe idioate, dar pe care le serveam cum puteam noi mai bine, vărsându- ne ficații pe tastaturi, în ajun de Crăciun la ora 7 seara, (plângând de draci și de șefi) o pepinieră de prieteni sau de oameni care nu ți vor întoarce spatele niciodată doar pentru că pur șoi simplu ai fost pe acolo pe lângă ei. Cătălina (unul dintre sufletele mele, ne am părăsit reciproc, nici azi nu știu de ce), Misha (in luv with her forever), Lili, Johnny și Grosu (de care ni s a rupt inima când a fost la ananghie) și Bach (îl cheamă Sebastian, bietul om) și fetele de la emisie și fetele de la arhivă, toți -toți oamenii noștri buni, cu care te întâlneai pe sus sau pe jos și uitai să mai pleci.

De acolo am plecat eu, din cauza timpurilor, din cauză că nu se mai putea sau nu am mai putut eu, din cauza unor oameni pe care nu i am înțeles și nu i înțeleg, nu i am plăcut și desigur reciproca, nu am crezut în ei și, cel mai probabil, nici ei în mine, că altfel aș fi rămas mult și bine în spațiul nostru devenit strâmt, sărăcit, în care devenise aproape imposibil să lucrezi, dar eram totuși, împreună. Un împreună care s o fi ciobit și când am plecat eu la școală, și când a plecat Daneta la antena, dar cred că s a rupt cu totul într un fel înfrigurat și nemilos și crâncen când a plecat de tot Rădița. Ne am mai văzut, bucată dintre noi, înfrânți cumva, tare obosiți și năuci și neterminați așa, când am mers în urma ei.

va urma