Știți că cineva a glumit la un moment dat zicând că fiecare va avea Mega-ul lui. Încet, gluma se transformă în realitate, totuși, fiindcă și noi avem Mega-ul nostru. Mai precis fie spus, un Shop&Go pe care-l avem la piciorul blocului de când ne-am mutat. Aproape de când ne-am mutat. Că înainte era o chestie cu galantar mare pătrat în mijloc și rafturi pe pereți.
Pentru Tudor era o adevărată încântare, atunci când începuse să meargă, să intre după galantar la Mamaia - o femeie micuță între 2 vârste, de atunci - și să cerceteze p-acolo. Ea nu prea-i dădea voie, ba-l mai lăsa. Așa, cum e cu copiii mici.
Acolo a căzut prima oară T în nas pe scări, de a urlat de l-a auzit tot cartieru, iar mama mi-a transmis că nu se poate așa ceva, cu ei n-a căzut niciodată.
Apoi s-a transformat în Shop&Go și T s-a transformat în toddler și a făcut printre rânduri primele crize că nu-i iau aia sau ailaltă. A fost magazinul unde, înțelegându-mă cu Mamaia din ochi, îi ziceam că-mi pare rău, dar eu trebuie să plec. Se ridica Tudor, cu privirea-mbujorată de plâns și insatisfacție și mă urma. Dar nu mai cădea pe scări.
În urma pățaniilor de la // Mega// i-am zis eu " cu mânuțele astea 2 nu-ți mai iau ciocolată un an" și nu i-am luat, de mă rugam de mama și vecini să-i mai dea ei din când în când.
Era Mamaia atât de micuță, că stătea la casă cocoțată pe un scăunel, ore-ntregi, nu știu cum de nu-nțepenea acolo, fără ca vreodată să uite să mă-ntrebe ce face Tudor.
Mamaiei nu i-a plăcut când s-a introdus citirea codului de bare la casă. Tudor, entuziasmat de bip și raza roșie, trecea produse în neștire, ea se necăjea că trebuia să le șteargă, dar niciodată nu țipa.
Apoi a venit Alina, șef de tură sau de magazin. O femeie înaltă, trupeșă și toată numai bunădispoziție, drăgălindu-l mereu pe T, iar el primind cu drăgălășenie atențiile ei. O dată n-am trecut pe la Mega fără să vorbesc un minut cu Alina, cât de ocupată era.
Și era, că munceau mult și îi căinam mereu. Au un program tare lung și greu la Mega. Și bani firfirici. Și clienți impostori, că dac-ar da examen la "cum să fii un client civilizat" ar pica pe capete și n-ar mai avea voie la magazin, cel puțin nu la unul dintr-acestea mici, de cartier, unde casierii știu și întreabă pe fiecare-n parte ce-i face piciorul sau nepotul, unde se duce de s-a gătit așa, urează și se necăjesc cu tine odată, în alea 3 minute cât stai cu ei la casă. Shop, tell and go.
Alina și Mamaia și fetele lor și nu altele au fost cele despre care am zis eu că trebe să simțim că e 8 Martie și le-am luat un carton mic de prăjituri de la cofetăria de vizavi și le-am dus dimineața înainte de a pleca la serviciu și Alina a plâns.
Și apoi, la o vreme, Mamaia a plecat. Și apoi, la o vreme, Alina a plecat.
Tudor a fost foarte trist. Și eu am fost foarte tristă. M-a întrebat de ce pleacă oamenii și n-am știut ce să-i zic, că nici eu nu înțeleg de ce pleacă. În cazul acesta, aparte, știam, prea lung și obositor programul, prea scurt salariul. Ca la mulți.
Dar altfel, de ce pleacă oamenii când pleacă? Unii mor. Mor și n-ai ce să le faci. Dar alții pleacă așa, pur și simplu, vii fiind, și făcând ei parte din viața ta, cumva, și tu din a lor, cumva.
Tu ești fraier și mic, ca Tudor, ești fraieră și mare, ca mine, te gândești că totu-i bine, c-ai zâmbit suficient, că ai pus pe tavă de la-nceput o porție destul de mare (o fi fost prea mică?) din sufletul tău, că ești suficient tu, cu toate ale tale, ca să fii parte, să fii iubit, să fii acolo.
Și pe urmă oamenii pleacă. Că ai spus destul sau n-ai spus nimic, că te-ai nimerit prea devreme sau prea târziu, că ești prea mult sau prea puțin. Așa, puf. Au plecat.
Astăzi pleacă și Laura de la Mega. Și Tudor se întreabă tare, cum mă întreb și eu pe tăcute, moșmondit.... Acuma, cine vor fi următorii și cum ne vom mai împrieteni și cu ei?
Că nu-s toți oamenii "tăi", cei de la Mega. Și în general.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu