Home2

Am rămas datoare plantelor pe care le am acum. Păi, în ordine ar fi cam aşa. Cea mai vârstnică e o doamnă crăciuniţă, pe care mi a adus o ancuţa n acum 3 ani, de ziua mea. Era nu mai înaltă ca o palmă de pianist şi îmbujorată toată de boboci ascuţiţi. Era să mor de nervi când am văzut cum, la 2 zile, încep să cadă nedesfăcuţi, dar pe urmă mi am dat seama că planta e prea mică să poată hrăni atâtea flori. De atunci înfloreşte când vrea ea, de obicei prin noiembrie, pe lângă ziua mea de naştere, aşa că între noi nu i mai spun Crăciuniţa, că nu se recunoaşte. Între timp a crescut mare de tot, stă pe un dulap şi aduce cu un motan. Verde.
Un an mai târziu, tot de ziua mea, am fost la Mannheim. Şi cum mă fâţâiam eu într o seară pe străzile nemţeşti, am descoperit 2 cămăruţe de florărie, plină ochi de tot felul de minuni, printre care alte preferate de ale mele, florile Crăciunului, adecă crăciuniţa occidentală cum ar veni. Intru şi încep să mă îmbib de parfum. Aud din camera cealaltă (florăria era liniştită şi părea goală) pe nemţeşte ceva. Nevăzând omul, am crezut că vorbeşte el cu cineva şi mi am văzut de admiraţie mai departe.
După 10 secunde, apare un domn în vârstă, foarte calm, care spuse apăsat de această dată, aceeaşi treabă în germană. După tonul foarte uşor agasat mi am dat seama că mă întreabă, a doua oară, cu ce mă poate ajuta. M am scuzat, nu cunosc germana. Cum nu, dar de unde sunteţi, a făcut omul puţin convins (am păţit o tot timpul în ţările blonde...cum, nu sunteţi nemţoaică/olandeză ?) . Din România. Ah, zise domnul, şi a devenit foarte prietenos (ceea ce bruneţilor nu li se întâmplă, la mine, fiind blondă, cădeau în cap tot timpul, cum, dar sunteţi aşa blondă...) şi am început să discutăm, că ce vânt m a adus pe acolo şi aşa mai departe. Când a aflat că a doua zi e ziua mea nu l am mai putut opri să nu mi dăruiască un pui de floarea Crăciunului. S o aveţi mâine dimineaţă, de ziua dumneavoastră, în cameră, drăguţă doamnă româncă. Bănuiesc că a crezut c o s o las în camera de hotel, nu c o s o car cu mine prin avioane, cu inima tremurând să nu cadă sau să se rupă. Noroc că era exact cât tom degeţelul sau cât piticul acela care făcea baie într un ibric. Nici acum nu e prea mare, dar trăieşte bine merci în bucătăria mea liliputană. Dar nu vrea sub nici un chip să şi înroşească frunzele din vârf în preajma Crăciuniului. Mare scofală, m am obişnuit ca plantele mele să nu colaboreze când vine vorba de perioada în care ar trebui să se străduiască să facă şi ele ceva.
Nu mai ştiu când a intrat în viaţă o plantă care nu face flori, seamănă cu nişte frunze de porumb cărnoase, pătate cu alb. Nu e deloc drăguţă (ssst) şi mai e şi dezechilibrată – are vreo două frunzoaie cu un cap mai înalte decât suratele lor, mai estetice. Mi a dăruit o doamna de la masaj, care s a ataşat de mine într un mod aproape inexplicabil. Se comporta cu mine ca un părinte, iar când a început cu lasă te de fumat am părăsit o. Înainte de asta mi a dat această plantă ciudăţică şi neatractivă, care şi vede de treabă, crescând cu atâta îndârjire încât am ajuns la concluzia că ar fi frumos din partea mea măcar să i schimb vasul. Aşa că urmează nişte cumpărături, în curând, am văzut nişte ghivece faine la Târgul Mărţişorului, poate nu le sparg până acasă.
Ultima, dar deloc cea de pe urmă, este o ferigă pe care am cumpărat o, banal, din brico. Mi a rămas inima printre ele, în timp ce vecinu’ de sus se chinuia să mi găsească un bazin de wc şi o baterie pentru bucătărie, pe care tot el le a schimbat ulterior. Nefiind într un butic de artă pentru wcuri şi baterii, normal că m am plictisit şi mi s a părut meschin, aşa că am evadat la flori.
Ah, şi mai am un bambus, de care mi e şi ruşine, că tot aşa, nu prea ştiu cum să l îngrijesc. Îi mai tund rădăcinile, care cresc foarte repede în apă. În rest, vorba e că şi pe ăla trebuie să l tai, ca să crească, nu ştiu cum, ceea ce n am putut. Sincer, când îl văd, mă gândesc numa’ la pui cu… de la chinezi.