Telegramă

Dragă Paris STOP. Venim diseară STOP. Incognito. STOP. Deci, fără flori STOP. Eventual lumini STOP.
Dragă Police STOP. Abia aşteptăm să vă vedem STOP duminică STOP. Mai precis eu, ca ţăranul STOP tot pe tine, Sting, dar cântând Police STOP.
Hai vă pupăm STOP.

Adieu, MOM

Vă anunţ oficial că de astăzi nu mai merg cu maşina decât sâmbăta şi duminica şi când am NEAPĂRATĂ nevoie (de exemplu, când merg la Constanţa sau Sinaia, că la spital ajung mai repede pe jos!).
Pe lângă parcul Kiseleff cu jale am trecut, făcând o oră de la Statuia Aviatorilor până la intrândul dinspre Muzeul de Istorie, unde am şi parcat (fără să drăcui!) maşinuţa. Am mers în maşină pe LÂNGĂ parcul cu iarbă verde!!!
Intermezzo -M au lăsat să ajung de pe banda a III-a pe banda I 2 bemveuri!!! Asta e o chestie mişto, dar nu suficientă.
Aşadar, pe cuvântul meu că nu mai merg cu maşina. Vine iarna cu, sperăm, zăpadă, ei, să te ţii atunci balamuc!
Dragă Mom, zou know I love you. But I've had enough !:)

DAVID

Azi e ziua de naştere a celui ce l vedeţi în stânga de fiecare dată când intraţi pe blogul meu. Azi îl vedeţi şi n dreapta, fin' că e ziua lui şi fin'că oricum nu există nimeni mai frumos.
La mulţi ani, David Coverdale. să ştii că mă antrenez şi pentru când ...va fi mai greu

foto 1 şi 4 aparţin Iulianei Amariei, prieten şi fotograf grozav.

His Day

Să i urăm succes proaspătului medic dentist Mihail Călin, care a absolvit astăzi facultatea. My youngest brother is now on the road!!!
Au curs râuri de lacrimi, (mama) câteva discrete, (eu, poate şi tata, dar nu l am văzut) s a făcut potop de poze, (eu şi tata) toate pentru cel mai frumos şi tânăr membru al familie Călin, dacă nu socotim patrupedele:D

His Day

Să i urăm succes proaspătului medic dentist Mihail Călin, care a absolvit azi facultatea. Au curs râuri de lacrimi şi s au făcut potop de poze cu cel mai frumos din familie :)

Nelinişti aubergine

Am plecat la piaţă veselă şi m am întors indispusă. Mă dusesem cu gând să cumpăr 4 roşii, o varză mică şi un braţ de flori de toamnă. Am cumpărat peste astea castraveţi, un fund de lemn ( de obrazul ţigăncii bătrâne, smochinită şi vânătă, care tuşea tuberculos frecând cu şmirghelul. Fără această acţiune, şi tot mi ar fi amintit de cioara lui Topârceanu, care mi era foarte simpatică) şi am găsit în sfârşit ce numai la piaţă poţi găsi : cuiere din alea mici de lipit pe perete. Erau într un magazin din acela cu de toate, în care kitsch-ul e copleşitor, iar mirosul de beţişoare parfumate de toate felurile e...impardonabil. Cu batista la nas, cruţându mi respiraţia cât să nu vărs, (nu mai zic borăsc, că strâmbă distinsul tată din nas, i adevărat, nici nu se potrivea aici. „Borăsc” e pentru cazuri mai grave, când ajungi prin preajma unui cadavru sau când bei mult şi amestecat sau de sila pe care ţi o provoacă vreun comportament uman) am întrebat o „hmmmm, chuhiere ahmveţi ?”. Femeia a înţeles ce am vrut eu să spun, dar când s a pornit să mi răspundă într o moldovenească cu un accent rusesc la fel de puternic ca un parfum contrafăcut (dacă o marfă proastă îţi ia ochii, un parfum prost trebuie că ţi ia nasul,nu ?) n am mai înţeles eu ce mi a răspuns. Până la urmă, prin gesturi şi bolboroseli am văzut cutia cu un morman de cuieraşe, care de care mai drăgălaşe, cât să intri în bucătărie, să le vezi pe pereţi şi să nu mai ai poftă de mâncare niciodată, deci, să nu mai trebuiască să speli vase şi, aşadar, să nu mai ai nevoie de cârpe şi mănuşi de gătit atârnate în bucătărie. Prin urâţenia lor kitchoasă, cuieraşele acelea au reuşit să şi distrugă scopul de a exista ! Cu chiu, cu vai, măcinată de problema şervetului de bucătărie care stă atârnat peste mănuşa de bucătărie şi peste Pinocchio-ul adus de Mihail de la Roma, (e roşu, mi s a părut potrivit să l pun în bucătărie. Când mint pe cineva că n am mâncat cartofi prăjiţi ...îi mai creşte puţin nasul) am ales unul alb, fără castraveciori, fără roşioare, fără ţărăncuţe sau care cu boi sau cruci cu Iisus sculptate în plasticul inspirant. L am plătit şi am plecat uşurată spre casă.
Observaţi că nu s a mai pomenit niciunde în acest text de braţul de flori, pentru care firea mea romantică plecase de acasă. Încă de când am ieşit pe stradă, văzând gospodinele (fără vreo urmă de „iuţi ca albinele”) îndoite de sacoşe cu cumpărături, m am bucurat: eu o să am o varză mică, 4 roşii şi un braţ de flori!
Nu mai sunt în piaţă flori. Mai bine zis, nu mai sunt ţăranii aceia veseli, direct cultivatori, bătrânicile simpatice de la tarabe, cu florile lor micuţe şi pătate, că au crescut natural, fără îngrăşăminte. Nu se mai revarsă, în anotimpul acesta exuberant de culori, mănunchiuri de tufănele şi crizanteme, ochiul boului şi cârciumărese, care ţi bucură ochiul cu carnaţia lor frivolă (am auzit că unii le mănâncă !). Nu mai strigă după tine, când deja te văd cu un braţ de flori, haideţi, domniţă, luaţi şi de la mine, frumoaso. În pavilion, 2 standuri aranjate ca la Dior şi păzite de o ţigancă cu privirea plictisită, deşi stă în vecinătatea unora din cele mai frumoase închipuiri ale lumii. Poate că şi să stai lângă frumuseţe prea mult strică, iar ţiganca arăta cam de 40 de ani. În rafturi, numai flori fandosite, care arată de parcă ar fi venit acum 20 de minute de la coafor. Tuberoze arogante, crini palizi şi trandafiri înţepeniţi. Orhidee intangibile şi... tufănele la ghiveci ! Flori de firmă şi persoană juridică, ce mai. Nu mai găseşti la Matache ciufulitele alea care mi seamănă şi mi colorează casa într o bună dispoziţie de neînvins. Am plecat tristă. Îmi dau seama acum, pe măsură ce scriu, că o întrebare îmi dă târcoale cu nervozitate: dacă au dipărut florile adevărate, eu de unde o să mi iau suta de lalele la primăvara următoare ?

Maturii la putere

Aseară am reuşit să cad şi să mă lovesc. Poate părea un fapt banal, dar eu am fost un copil care a căzut şi s-a lovit de foarte puţine ori, şi niciodată grav. De când m-am făcut mare şi mai cu seamă acum, privind în urmă dinspre 30, îmi dau seama că mă tot zgârii şi lovesc, şi nu de puţine ori destul de grav. În ritmul ăsta, la 40 de ani, dacă nu mă potolesc, o să am câte ceva şi rupt, că n rest picioarele şi mâinile mele arată ca ale unui puşti de clasa a VI-a.
Cu o brăţară de durere în jurul gleznei, stau şi mă gândesc: oare n-ar fi mai bine ca, la 33 de ani, să iau decizia înţeleaptă de a mă depune înapoi în grija mamei ? Ea mă mângâia pe cap şi nu m-ar fi lăsat niciodată să consult telefonul mobil în timp ce merg prin metrou. Ar fi spus ai grijă, iar eu m-aş fi uitat chiorâş la ea, că iar îmi atrage atenţia, dar nu m-aş fi lovit. Aşa m-am lovit şi nici n-am avut în ochii cui să mă uit, de şi cu durere.

I Still Haven’t Found What I’m Looking For

sau Lanţul amintirilor 2
Eram în liceu şi aveam o colegă de bancă pe care o admiram din cap până-n picioare. Şi numai bine într-o zi se pune asta să fredoneze (puţin fals, e drept) „ Trec ţiganii, cântecul lor ascult/Sparg paharul, vreau să te uit”. Amândouă eram împătimite de cuvinte şi potrivirea mi s-a părut frumoasă, iar izul etno-sârbesc al melodiei nu mă deranja câtuşi de puţin atunci. Cine-s ăştia ? Unii de la Timişoara, Cargo. Din ziua aia am iubit grupul ăsta cu putere, indiferent de ce a compus (deşi m-au umplut de nervi de câteva ori ). Pentru albumul acela, „Povestiri din gară „, producţie 1992, dar şi pentru următorul, („Destin” -1994) îmi scot şi astăzi pălăria în faţa grupului. Tot datorită lor am ajuns la rock-ul sârbesc, pe care nu s-au dat în lături să mi-l prezinte, chiar dacă la unele comparaţii Cargo – Bjelo Dugme, primii au ieşit puţin şifonaţi. Totuşi, când i-am văzut pentru prima oară live, la Rock ’91, m-au cucerit definitiv. Ca şi Celelalte Cuvinte pe care, pe care i-am cunoscut tot abia atunci.
Din ţară, mai ascultam doar Valeriu Sterian, un muzician pe care l-am iubit pur şi simplu. Primul disc pe care l-am avut cu el este „Nimic fără oameni” şi a apărut înainte de ’90. “Fericire”, “Sunt vinovat”, „Zori de zi” şi piesa titlu mi-au rămas acolo, undeva, în suflet, pentru totdeauna sper. Pe urmă s-au depus vraf piesele lui Vali mai vechi şi mai noi, cu o menţiune foarte specială pentru „Pariu pe o lacrimă”, pe care ar trebui s-o găsiţi şi să o ascultaţi cu atenţie. Poate vă va ajuta să înţelegeţi câte ceva despre delicateţea flagrantă de care dădea dovadă acest muzician.
Scriu repejor că nu m-a atras niciodată Iris. Şi trec la tandra vară a lui 1994, când mi-am cumpărat la nimereală două casete de la Neptun şi le-am ascultat îndelung pe o verandă din 2 Mai. Una a fost U2, cu un album compus cu 10 ani în urmă, „ The Unforgettable Fire”. Poate nu cel mai de vârf LP al grupului irlandez, el conţine totuşi dominantul „Pride”. Piesă pe care, de câte ori o ascult – deşi ştiu că n-are nici o legătură – aud foşnetul valurilor...

DALIA PUNK !

Frumos amfiteatru, Mihai Eminescu. Păcat că e în paragină. Acolo s-au strâns marţi seara (11 septembrie) vreo mie de oameni punk, pentru a asista la concertul NOFX, deschis de un grup hotărât şi numeros de majuscule : O.C.S, P.C.C., C.T.C şi E.M.I.L. , în fapt toate trupele pe care organizatorul City Fm le-a considerat potrivite pentru acest eveniment.
Am avut ocazia să văd multe lucruri noi. Nişte tunsori şi culori de păr care nu ştiu pe unde stau ascunse ziua. Un stand care vindea băuturi alcoolice şi mai slabe şi mai tari, vânzarea celor tari încheindu-se mult mai devreme decât ne-am fi dorit. Scena frumos amenajată, cu nişte dalii splendide, înăltuţe, care decorau exuberant marginea ei. Un căţel maidanez care a fost deranjat din traiul lui liniştit de prin amfiteatru şi se plimba de năuc pe scenă. Şi-a făcut apariţia, fugitiv, şi în timpul concertului americanilor. Pogo de fete ( !) şi băieţi sub 18 ani care, cum se împingeau ceva mai tare, îşi întindeau repede mâna, „ au, scuză-mă că te-am lovit”. Ultimele chestii enumerate aici nu le-am văzut la vreun concert în viaţa mea !
O.C.S.- deşi cap 2 de afiş, a preferat să deschidă concertul. Mie-mi place trupa asta. De acasă. De la radio şi de la televizor şi cred că am şi două albume. Când îi văd de-a binelea continuă să-mi transmită acelaşi sentiment pe care l-am avut când i-am cunoscut, demult, la Atomic. Acela că, uneori, prea multă deşteptăciune strânsă într-un loc strică. O silă graţioasă a plutit pe deasupra recitalului trupei. Şi n-a venit de la public.
C.T.C. –un grup de tovarăşi rapperi, care ...răpăiau. Primul a fost de senzaţie. Nu i se-ncadrau bine rimele şi, după ce a băgat vreo 2-3, s-a întors spre dj „bă, ce p... mea de bpm mi-ai dat ?”. Atunci m-am mai gândit o dată că eu, când o să mor, o să mor de râs. Pormă am tăcut niţel din gură şi am ascultat a doua piesă, a unor alţi tovarăşi, ceva cu ochi verzi care se ţin de mână în borcanul cu formol. Aia mi-a plăcut.
P.C.C. – of, Doamne. Chiar şi când cânţi punk trebuie să ştii puţin să cânţi. Puştilor - ce perplexitatea mea !- le-a plăcut. S-au aruncat în găurile scenei, într-un pogo îndrăcit. Forţele de securitate (formate din 5-6 oameni, care cred că erau, la o adică, şi brancardieri, că salvare n-am văzut) au făcut faţă cu greu.
E.M.I.L.- e o trupă simpatică, mult mai bine pregătită de cei 8 (!) ani de existenţă. Are şi câteva hituri, de le ştiu până şi eu. Am ţopăit puţin.
NOFX – plini de glume destul de proaspete şi bune. Nu mă pasionează muzica lor, – e punk !!! – dar recitalul, împănat de giumbuşlucurile celor 3 de pe faţă, a fost chiar amuzant. Am înţeles de la ei că românii urăsc bulgarii, ungurii şi evreii, posibil şi mexicanii. Ştiam dinainte că au cel mai tâmpit preşedinte şi că se consideră stupizi în public (dorindu-şi în secret ca lumea să zică „nuuu, cum ?”). Am aflat, însă, că prin comparaţie cu Bloodhound Gang au fost nişte copilaşi. Cam atât.
A, ba nu. Sper că puştiul acela famelic, căruia îi curgea un şuvoi îngrijorător de sânge din nas în urma unui pumn primit la întâmplare, imediat după concert, a ajuns cu bine acasă. Sau unde se grăbea el să ajungă cu grupul.
Ana M. Călin
foto: Dan Ioan Milu

Joe Zawinul

Să i spunem, cu tristeţe, "Drum bun".

...

E spre 12 noaptea şi respir cu plăcere vremea mea preferată. Plouă şi e cald şi nu e vânt. Felul ăsta de vreme mă ajută pe mine să simt că lumea întreagă respiră şi e vie. Îmi place grozav ploaia, şi când e frig, şi când nu cade drept, fiindcă e bătută de vânt, şi când picură cu răbdare de sfinx, până udă în cel mai ascuns cotlon, şi când e şfichiuitoare şi tăioasă. Dar mai cu seamă îmi place această ploaie liniştită, de final de vară, de septembrie cald, potolit, puţin resemnat, dar cu fruntea mereu sus. Linişte. Îmi savurez ploaia preferată.

Bibliografie : Valeriu Sterian – Ploaia; Creedence Clearwater Revival – Have You Ever Seen The Rain ( eventual varianta Bonnie Tyler)

Corespondenţă din Piaţa Enescu

Ora 20.45, in parcarea de la Cina sau, zilele astea, Piata Festivalului.Pe scena pe care ieri o intreaga orchestra a Filarmonicii din Iasi te incalzea intr-o seara tare friguroasa cu “Rhapsody in blue” a lui Gershwin si “West Side story” a lui Bernstein, azi se afla doar doua scaune, doua microfoane, un caiet de versuri, Berti Barbera si Nicu Patoi;dar, serios acuma, de ce altceva mai poti avea nevoie?
Intri in mood cu un blues vioi..care blues?nu conteaza, un blues clasic, soundul e perfect, vocea e perfecta, vremea e perfecta iar tu te legeni pe unde ca o pisica aristocrata;apoi un medley cu fascinantul „Eleanor Rigby” si, da, ei bine, „Billie Jean”, dar chiar si asta suna potrivit aici, astazi..si din nou, in final, Eleanor Rigby...”all the lonely people...” .
Apoi te inmoi cu „Somewhere over the rainbow”, te uiti in jurul tau si vezi oameni imbratisandu-se ca-n prima zi, inchizi ochii si te bucuri de vantul care adie usor, ii deschizi din nou si privesti stelele care palpaie timid, te uiti in jurul tau si vezi zambete visatoare..
Te dinamizezi iarasi cu „Kashmir” care smulge ropote de aplauze de la primele acorduri; iar „Hallelujah” al lui Leonard Cohen, dedicat lui Pittis si murmurat cu un nod in gat de sute de voci, te patrunde pana-n cel mai intunecat si opac colt din sufletul tau de agnostic pana cand ajungi sa te intrebi daca o seara ca asta, petrecuta in locul asta magic si vechi dintre Biblioteca Centrala, Ateneu si Palat si printre atatia oameni cu zambete nostalgice pe buze chiar poate fi o intamplare, un accident al naturii..
Participi cu frenezie la un nesfarsit „Every breath you take”, regreti din nou amarnic ca nu mergi cu fratii tai la Paris sa-i vezi in fine pe cei de la Police reuniti si iti amintesti fugar de vreo iubire obsesiva din liceu, de-acum o vesnicie, cand nici tu, nici ea nu insemnati nimic..
La bis, te bucuri si te simti un val printre sutele de valuri din jurul tau, cu o varianta reggae vesela de „Kingston town” a lui Belafonte;si canti din tot sufletul, cu toata durerea, cu toata dezamagirea, cu toata memoria apasatoare a vietii de 25 de ani si cu tot infimul si resemnatul chistoc de speranta, cuvant cu cuvant, vesnic obsedantul „Perfect day”, imbinat pe final cu „Redemption song”...vom culege ce-am semanat..
Si asa, ca de despartire, special pentru o seara totusi racoroasa de 7 septembrie, „Summer time blues” si ne despartim..

Au trecut asa, nici eu nu stiu cand, o ora si jumatate, in care am uitat de licenta, de tristeti, de dezamagiri, de singuratate, de trecutul dureros si de viitorul incert..Bratele ma ustura din umar pana-n varful degetelor de atatea aplauze iar obrajii ma dor de atatea zambete largi si rasete sincere.Muzica asta m-a invaluit, m-a imbratisat cu dragoste si mi-a tinut de cald, de prezent si de viitor.
Merg prin noapte inapoi spre casa, trec prin dragul meu Ioanid, parca prea mic ca sa-mi cuprinda toate amintirile din el si-mi aduc aminte de marturisirea cat un cantec al unui John Lennon post-Beatles: „Even today, after all this time, I truly believe that all you really need is love..”.
Stiu bine ce va urma maine dimineata-ma voi trezi si-mi voi aduce din nou aminte de licenta, de tristeti, de dezamagiri, de singuratate, de trecutul dureros si de viitorul incert..Dar in noaptea asta imi voi imagina, vorba obsedantului cantec, ca sunt mai bun decat stiu ca sunt;in noaptea asta, pentru scurt timp si pentru prima oara dupa mult timp, sunt fericit;ceea ce va doresc si voua..
Noapte buna!

Mihail Calin

Foto: arhiva Berti Barbera

Pe câţi milimetri ?

Azi ne am întâlnit din nou, cine mai stă să socotească după câte luni. Eu treceam strada pe verde, pe la trecerea de pietoni, mândră nevoie mare că, iată, sunt în stare să arunc maşina şi să merg câteva staţii pe jos , fericită de soare, şi mai fericită de ochelarii mei de soare, în orice caz, zâmbăreaţă, aşa. Găsisem cu câţiva paşi în urmă o castană de abia eliberată din haina ei de arici, care cam doare la atingerea directă cu capul. Lucioasă şi parfumată, mă tot jucam cu ea în mână şi zâmbeam. Aproape că era să nu bag de seamă silueta înaltă şi subţire. Şi nici ea pe mine. Mă gândeam la ale mele, se gândea la ale sale, clipeam de soare, deşi eu n aveam nici o scuză. Şi totuşi, albastrul, mersul, pletele, mi s a lărgit zâmbetul. Hei . Să nu te recunosc. Ce plăcere, zâmbetul ăla. Şi dinţii ăia imprefecţi ( prin ochelari de soare se văd ca prin lampa cu polimerizatori a lui tata!) pe care a găsit să i-i comenteze D. şi pe care eu nici nu i am observat prea uşor. Ce mare farmec va fi avut atunci, de nu i am observat. Şi totuşi, ce orbitor zâmbet frumos. Probabil n o să l uit mult timp, dar ce păcat că nu l am putut ţine. E bine şi aşa. Şi acum mă face să zâmbesc. Şi simt o bucurie liniştită, rezervată şi nu mai ştiu ce să zic. Atât.

Astăzi e ziua mea

Ziua numelui meu, la care o vreme am răspuns din reflex, pe care o vreme nu l am plăcut deloc şi după aia altă o bucată bună de vreme mi s a părut că nu mi se potriveşte. Acum - dă i omului mintea de pe urmă !- îmi ador numele, (şi pe mine, întreagă dar, me rog, asta este altă treabă, şi ţine de orgoliul presonal, adică zodia sub care m am născut, adică, ziua naşterii, deci, ALTĂ POVESTE, ce mai) pentru că e simplu ( cum zicea defuncta Vama Veche) şi pentru că, dragii mei, care îmi daţi mesaje şi de sf. Maria, e doar el. ANA.
Numele mi l a dat tata, un motiv în plus să mi l ador. Cum mi l a dat, îl provoc să vă povestească el, dacă doreşte.

Bibliografie : Toate numele / Saramago
Nu e mare veselie de carte, superficială şi ciripitoare, cum sunt creieraşii mei acum, dar vă va face să vă legaţi puternic, indestructibil, de numele voastre. Dacă nu eraţi.
P.S. La capitolul superficiale, vă zic mai încolo ce cadouri am primit. Ok ? ok.

acum, seara:
am primit o floare grozavă, ca o tufă, cu frunze dese şi flori mititele, mov cu galben, de la Amalia ! am primit un arici de mare şi o stea de mare, aduse cu mare greutate din grecia, de unde au fost pescuite de Vifor însuşi ! am primit de la mama şi tata o veioză ikea, care e albă şi dublă şi răspândeşte o lumină calmă şi blândă şi o difuzează în sus, ceea ce e fantastic pentru bieţii mei ochi ! am primit 2 aşternuturi făcute de bunica mea, cu flori vesele şi, oricum, făcute de mâna ei, ceea ce e, iarăşi, grozav ! am primit de la alexandru un llosa " fără nici o aluzie", rătăcirile unei fete nesăbuite, cu gâfâit - nu ţi ai luat o încă ? nu, frati miu, nu mi am luat o, mulţumesc !. şi de la mihai(l), fratele cel mic, mi a dăruit o altă carte, de neagu djuvara, o istorie a românilor pe înţelesul tinerilor, că tot m am văitat eu că s varză la capitolul.
Mulţumesc mult de tot pentru ziua splendidă pe care am avut o şi pour les cadeaux !!!

Setările de toamnă

Gata cu cursele de pe autostradă. Gata cu emoţiile, mergem, nu mergem, avem bani, n avem, cum o să fie vremea, oare Sorin vine, oare Marian când ajunge, telefoanele, pe unde sunteţi, aveţi grijă cum mergeţi, gata vinul roşu cu pepsi în cehoaica lui Marius, gata cu Marillion din maşina lui Marian, în timp ce fetele, în spate, dorm. Gata cu furtunile şi ploile şi nervii – ah, cât de plăcuţi – pentru beţele rupte misterios, cred că fiindcă a căzut cineva pe ele. Gata cu şpriţurile cu Carbahal, (când nu erau Garrone) cu berile cu Ruxi şi vodcile Blue Air via Ţeno şi Simona. Gata cu ţipetele la Sorin – taaaaaaaci sau vorbeşte mai încet !- şi cu complimentele nevinovate ale celuilalt Sorin (zis Deces, cameraman amator de mare fineţe –« ce telegenică eşti ! »). Gata cu spaima că ţi a plouat în cort şi va trebui să te duci, cu coada între picioare, la gazdă – oricum nu te duceai, dormeai pe băncuţe, pe şezlong sau în alt cort. Gata cu valurile pe care le auzi din cort, gata cu ploaia mocănească ce se loveşte de supratentă. Gata cu marea 2007, pasionată şi smintită, aşa cum, sper o voi ţine minte mereu.
Am trecut la setările de toamnă, prea devreme şi prea brusc. Stau în casă, sorb cafele şi mi pare grozav de rău că nu sunt la mare, unde plouă şi e frig. Şi aici e frig, deşi în casă nu mă plouă. Numai că aici mi e frig de una singură.

COMPUNERE SORDIDĂ

În România nu mai are demult nici un chichiţ să câştigi vreun concurs de cântat. Pe ecrane se lăfăie vedete care n-au făcut niciodată dovada valorii lor într-o luptă dreaptă, ca să nu mai zic că, eventual, nici nu mai cântă de la o vreme încoace, (pentru că s-au făcut oameni sau femei de afaceri, adică au cumpărat vreo spălătorie sau s-au cuplat pentru cât timp a fost nevoie cu vreunul, doi sau trei italieni bogaţi) în timp ce nimeni, absolut nimeni nu mai ţine minte cine a câştigat festivalul de interpretare Mamaia, ediţia 2000. Unde o fi solistul sau solista care a cântat cel mai bine în anul ăla ? Who cares ?
Prin festivalurile mai mici, deşi de tradiţie, gen Amara, colcăie promiscuitatea, căci membrii juriului cel important aruncă priviri piezişe după fustele concurentelor, fie ele şi minore. Aşa mai câştigă şi ele câte un festival, ceea ce nu se poate compara cu norocul de a da un miliardar peste ele în câmp, dar este, totuşi, un început. Un început la ce, asta nu se mai ştie. Important e că pe nimeni din categoriile promotori, case de discuri, impresari sau viceprimari şi prefecţi (nu râdeţi, sunt ăia care semnează bugete pentru festivaluri şi zilele oraşului) nu pare să intereseze de fapt, cine cântă bine şi trebuie promovat, impresariat sau ascultat de către publicul, hm, larg.
Compunerea mea a avut o introducere lungă şi cam veninoasă. Care era cuprinsul, de fapt: vineri, 31 august, la nişte luni bune după ce a primit cu un zâmbet plin de lacrimi vestea că a câştigat concursul Megastar, lui Cătălin Josan i s-a lansat prima piesă, însoţită de primul lui videoclip. Casa de discuri n-a bătut fierul când era cald, la sfârşitul lui aprilie, ci a preferat să bată pasul pe loc până acum, în toamnă. Când a ieşit pe piaţă cu un clip în care într-unul din primele cadre apare marele Marius Moga, (ca un fel de certificat al calităţii sau cum ?!) iar în majoritatea următoarelor se întinde, coborând dintr-o maşină, dansând şi, atenţie, CÂNTÂND la unison cu câştigătorul Megastar, o variantă puţin cam urâţică a Mariei Marinescu. Conceptul este clar: trebuie să ne folosim de imaginea unei ex-doamne, domnişoare model, companioana unor celebri miliardari sau/şi fotbalişti, pentru a-l promova pe bietul ciobănaş moldovean care, dacă-mi amintesc eu bine, dormea pe scaunele din studioul Crinei Mardare, când îl răzbea oboseala de atâta repetat pentru show-urile de calificare de sâmbăta seara.
Dacă mai doriţi şi o încheiere, vă invit s-o scrieţi voi.
Ana M.Călin
ce_stii_tu@yahoo.com
p.s. Iaca şi o dovadă a conceptului. Poza trimisă la "presă". Cine e cu faţa şi cine e cu spatele ? Grrrr...