Ce gust bun are mâncarea nesănătoasă!

Când mănânci un hamburger de la mcdo e ca şi cum ai iubi pe cine nu trebuie. Vina şi îngrijorările sunt la fel de intense ca şi gustul delicios al stării de E.

Azi noapte o persoană cu însoţitor cocker umbla buimacă prin Gara de Nord în căutarea unui ajutor bahic cât de mic. Adică într atât de mic încât să nu mai adoarmă cu televizorul funcţionând. Să l fi acceptat din partea lui Unirea sau Alexandrion era ca şi cum l ar fi acceptat pe ddtv live din garsonieră. Aşa că s a cărat demnă pe la casele de bilete ale clasei a II-a, iar când a văzut anunţul " Nu mai sunt mersuri!" s a mai liniştit puţin. Dacă până şi mersul s a terminat...

Zău că mi pare rău fiindcă nu s eu omul ăla care să fie în stare să poarte un aparat de fotografiat după el. Aş fi putut fotografia pas cu pas, poate la fel de precis ca Stănescu creşterea fetei îmbrăcată în aceeaşi rochie, transformarea unui colţ de stradă. Mi se rupe inima la fel de tare cum s a rupt rochia fetei, când a crescut şi rămas grea. Doar că eu rămăsei grea cu amintiri şi câteodată nu mai recunosc colţul de stradă unde ar trebui s o fac la dreapta.

Înainte nu eram o persoană pe care s o deranjeze multe chestii. Treceam grăbită, probabil nepăsătoare, pe lângă multe. Nu mi imaginam vreodată că o să ajung să bat în ţeava vecinilor sau că o să mă întreb cum ajung unele patrupede să se ridice în două picioare. Deşi am o vecină care calcă pe podeaua ei EGAL tavanul meu (avantaj ea) mai apăsat decât toată armata sovietică, stricându mi somnul, fragil de la o vreme, în ţevi n am bătut. Dar când am avut de a face concomitent cu o mitomană cel puţin sentimental şi cu o maimuţică încălzită de alcool, m am întrebat cum de au ajuns să se ridice. Şi să umble.

Semăn cu tata. De fiecare dată când am un rău, îl moşmondesc în mine. Îmi displace să fac părtaş pe altul la ghemul meu de fum, la ghemul meu de şerpi. Adun răul în ghem, plasat în stomac, aparent zac, dar printr un efort mai mare sau mai mic îl scot pe gură. Dimineţile, când mă trezesc, găsesc uneori pe pernă urme mici de funingine sau solzi lucind stins. Desigur, vorbim doar în metafore.

Realitatea se traduce printr un mesaj uşor neinteligibil, urmat de o erată:

" Am trimis o ciornă din greşeală!"
Şi ce să i fi răspuns ?
" Anunţă mă când treci pe curat "

Când uit orice altceva acasă, îmi fac semnul mic cu limba în gură şi merg liniştită mai departe. Dar când îmi uit telefoanele, mereu pierd. Atunci vin mesajele pe care le aştept, chiar şi aşa, din greşeală. Mereu mă caută când nu sunt. Nu e nimic nou, dar mă simt exact cum s ar simţi lumea dacă ar nimeri între nişte roţi zimţate, a căror mişcare e în contratimp: fărâme.

"Mă bucur să te aud"
"Da, da, bine. Lasă mi cartea* la portar, că te omor dacă rămân fără ea."

* Pantaleon şi vizitatoarele. Nu e pentru oricine.