cereri de lucru:
- departament promo cautăm televiziune
- execut mileuri pentru televizoare tip plasmă.
29.1.08
IZ ZIS ŞOUBIZ ?
Muzica, cu concertele şi albumele ei, face parte din show biz ( prescurtarea de la show business, care înseamnă afaceri în domeniul divertismentului). Din showbiz mai fac parte, logic, după ce am văzut în paranteză, şi producţiile de divertisment, cu toate personajele lor, de la cei care se ocupă de realizarea produsului respectiv până la, o, da, evident, cei care stau în centrul produsului, adică vedetele de divertisment.
Dacă în lumea largă divertismentul este mai mult decât bogat, astfel că mulţumeşte pe toată lumea , la noi în ţară suferă crunt. I-adevărat, ar fi fost culmea s-o ducă bine tocmai el, când toate merg cum merg, dar mă pieptăn şi eu, că ţara oricum arde.
Lipsa unor vedete reale face ca divertismentul nostru să lipsească aproape cu desăvârşire. Ba nu, vedete ( = artist în rol principal, care se bucură de mare popularitate/ sportiv de mare talent, etc. ) ar fi câteva, dar ele îşi văd de treabă cu seriozitate în domeniul care le-a impus. Rămân atunci vedetele (= persoană care vrea să iasă în evidenţă, să epateze) de provenienţă mai recentă, pe care media le-a creat ca să aibă cu ce-şi umple spaţiul. Şi cum nu în fiecare zi – Doamne fereşte !- apare un Cioacă, urmat de o Simona Sensual care să-i ducă chifteluţe în arest, media rulează şi ea, săraca, cele câteva (a couple of) sute de starlete şi –eţi, până la epuizarea (sau nu ?) privitorului.
Aşa aflăm noi lucruri esenţiale, de 5-6 ori pe seară: Cornel Păsat s-a tuns şi arată cu 10 ani mai tânăr, Adriana Bahmuţeanu şi-a luat maşină scumpă second hand, Moni s-a certat cu Iulia Albu, dar şi-a terminat de asamblat noul dressing room, Corina Caragea are iubit, Lili Sandu are mătuşă şi unchi, Româncuţele au videoclip,Nicoleta Luciu a avut o zi de vacanţă la Miercurea Ciuc, Claudia Neghină n-are soţ pentru că nu s-ar mărita cu un muncitor, iar Oana Zăvoranu – asta chiar m-a lăsat lată – AR PUTEA FI însărcinată. Ar fi de altfel singurul motiv plauzibil pentru care şi-a lansat replica păpuşă, în afară de miza materială, evident. Dar gândul că mii de oameni cumpără deja păpuşa Oana mi se pare atât de deprimant încât fug repede înapoi la ce voiam să spun.
Nu v-aţi plictisit să vedeţi şi să auziţi mereu pseudo ştiri despre pseudo vedetele noastre locale ? Imediat ce veniţi în contact cu ele nu vă simţiţi ca şi cum v-ar fi explodat o mămăligă pe pereţi ? Nu vă cade faţa când vedeţi mai mult de 10 secunde de nesimţire pe un post de televiziune ? Nu sunteţi agresaţi de prostia care se lăfăie pe ecran ?
Media se apără, la rarele atacuri primite din partea altor medii (care se consideră serioase, deşi nu întotdeauna sunt) spunând „noi dăm ce cere publicul”. Nu vă simţiţi jigniţi de acest răspuns ? Cum răspundeţi la el ? ...şi cine naiba e claudia neghină, anyway ?!?
Ana M. Călin
ce_stii_tu@yahoo.com
Dacă în lumea largă divertismentul este mai mult decât bogat, astfel că mulţumeşte pe toată lumea , la noi în ţară suferă crunt. I-adevărat, ar fi fost culmea s-o ducă bine tocmai el, când toate merg cum merg, dar mă pieptăn şi eu, că ţara oricum arde.
Lipsa unor vedete reale face ca divertismentul nostru să lipsească aproape cu desăvârşire. Ba nu, vedete ( = artist în rol principal, care se bucură de mare popularitate/ sportiv de mare talent, etc. ) ar fi câteva, dar ele îşi văd de treabă cu seriozitate în domeniul care le-a impus. Rămân atunci vedetele (= persoană care vrea să iasă în evidenţă, să epateze) de provenienţă mai recentă, pe care media le-a creat ca să aibă cu ce-şi umple spaţiul. Şi cum nu în fiecare zi – Doamne fereşte !- apare un Cioacă, urmat de o Simona Sensual care să-i ducă chifteluţe în arest, media rulează şi ea, săraca, cele câteva (a couple of) sute de starlete şi –eţi, până la epuizarea (sau nu ?) privitorului.
Aşa aflăm noi lucruri esenţiale, de 5-6 ori pe seară: Cornel Păsat s-a tuns şi arată cu 10 ani mai tânăr, Adriana Bahmuţeanu şi-a luat maşină scumpă second hand, Moni s-a certat cu Iulia Albu, dar şi-a terminat de asamblat noul dressing room, Corina Caragea are iubit, Lili Sandu are mătuşă şi unchi, Româncuţele au videoclip,Nicoleta Luciu a avut o zi de vacanţă la Miercurea Ciuc, Claudia Neghină n-are soţ pentru că nu s-ar mărita cu un muncitor, iar Oana Zăvoranu – asta chiar m-a lăsat lată – AR PUTEA FI însărcinată. Ar fi de altfel singurul motiv plauzibil pentru care şi-a lansat replica păpuşă, în afară de miza materială, evident. Dar gândul că mii de oameni cumpără deja păpuşa Oana mi se pare atât de deprimant încât fug repede înapoi la ce voiam să spun.
Nu v-aţi plictisit să vedeţi şi să auziţi mereu pseudo ştiri despre pseudo vedetele noastre locale ? Imediat ce veniţi în contact cu ele nu vă simţiţi ca şi cum v-ar fi explodat o mămăligă pe pereţi ? Nu vă cade faţa când vedeţi mai mult de 10 secunde de nesimţire pe un post de televiziune ? Nu sunteţi agresaţi de prostia care se lăfăie pe ecran ?
Media se apără, la rarele atacuri primite din partea altor medii (care se consideră serioase, deşi nu întotdeauna sunt) spunând „noi dăm ce cere publicul”. Nu vă simţiţi jigniţi de acest răspuns ? Cum răspundeţi la el ? ...şi cine naiba e claudia neghină, anyway ?!?
Ana M. Călin
ce_stii_tu@yahoo.com
Mi a venit !
Din 6 ianuarie nu mai venise. Nici un pic, nici un strop. 22 de zile e întârziere mare, aşa că m am bucurat aseară, când, graţie ajutorului unui prieten, mi a venit! Cum ce, mă, NETUL!
În rest, pot să vă spun că aseară eu şi Liviu ne am distrat deosebit căutând pe hartă şi n wikipedia ţări şi capitale. Pe onoarea mea, un sfert de oră de privit pe harta Lumii îmi provoacă o dispoziţie excelentă, tradusă prin râs în hohote.
Mai trist e că sunt, am fost şi voi fi praf cu geografia, dar ce mai contează asta la o lume aşa mare?
Hai v am pupat, bujumbura :)
În rest, pot să vă spun că aseară eu şi Liviu ne am distrat deosebit căutând pe hartă şi n wikipedia ţări şi capitale. Pe onoarea mea, un sfert de oră de privit pe harta Lumii îmi provoacă o dispoziţie excelentă, tradusă prin râs în hohote.
Mai trist e că sunt, am fost şi voi fi praf cu geografia, dar ce mai contează asta la o lume aşa mare?
Hai v am pupat, bujumbura :)
22.1.08
VERSUS
Mă cam săturasem să rămân cu gura căscată în faţa televizorului, unde se înfăţişa evoluţia incredibilă a construcţiei dressing room-ului Monicăi. Pe de altă parte, nu mă puteam hotărî dacă să fiu sau nu de acord cu ea în spinoasa problemă a prezenţei sertarelor pentru curele, ceea ce-mi dădea dureri de cap (va urma). Aşa că m-am hotărât ca măcar pentru două ore să am o îndeletnicire mai puţin intelectuală. M-am dus la concertul Camouflage.
A avut loc, din păcate, în acelaşi timp cu cel al grupului Paradise Lost, pe care îl mai văzusem de două ori live la Bucureşti. Se pare că de data asta britanicii au avut în sfârşit un concert bun şi fără probleme de sunet, mi-a părut rău că nu i-am văzut. Nu c-ar fi fost rău la Camouflage, dar... e un concert de la care am plecat fără amintiri. Nimic de zis, trio-ul prezent pe scenă (supravegheat de al patrulea membru, prezent doar pe un banner plasat în spate) şi-a făcut treaba cum a putut mai bine. Asemănarea mai mult decât evidentă cu mai bine cotaţii Depeche Mode nu mi s-a părut supărătoare, iar imixtiunile de ritmuri rock a la Rammstein au condimentat acest recital de club. Compoziţiile Camouflage sunt însă suficient de liniare cât să facă clară diferenţa de valoare dintre ei şi cei mai sus numiţi. Ritmul a fost bun, atmosfera plăcută, (apropo, dacă n-aţi apucat, faceţi o vizită sălii de la etajul 2 al Preotesei. Veţi avea o surpriză de proporţii) dar după ce am auzit şi hit-ul „Love Is A Shield” am plecat fără regrete, deşi trupa ataca un bis. M-am întrebat de ce acest concert nu mi-a creat nici o impresie şi am găsit un motiv, desigur subiectiv şi discutabil. Mă deranjează sunetele care nu sunt produse de un instrument. Mă derutează lipsa acelui frumos efort uman în interpretare. Mă nemulţumeşte absenţa momentului de improvizaţie şi neprevăzut, inspirat de freamătul publicului în faţa căruia evoluează artistul. E descurajantă chiar şi lipsa micilor greşeli de live, care colorează orice show şi întăresc veridicul întâmplării la care asistăm. Concertul Camouflage a avut un singur instrument real în vocea solistului, care, dat fiind genul abordat, nu era nevoie să exceleze.
Cu siguranţă sintetizatorul e mai bogat, putând încorpora o grămadă de tipuri de sunete, produse de un simplu buton. Unde mai pui că ţine locul atâtor instrumente voluminoase, greu de cărat şi a căror montare ia timp. Probabil probele de sunet devin şi ele o joacă. Din păcate, un ascultător ca mine înţelege că, la un astfel de concert, nu e cazul să-şi ia cu el prea multe bagaje. A trebuit să las acasă emoţia, experienţa audiţiilor anterioare şi exerciţiul comparaţiei. Ce a rămas, combinat cu o băutură energizantă şi cu puţină bâţâială au făcut din Camouflage un concert aşa şi-aşa. Next !
Ana M. Călin
16.1.08
Fragment
Probabil că printre rudele dumneavoastră nu se numără nici o mătuşă săracă. Atunci avem ceva în comun: faptul că nu avem mătuşă săracă. E cam ciudat să ai aşa ceva în comun. Ca şi cum am avea în comun băltoacă într-o dimineaţă liniştită.
Totuşi, tebuie să fi văzut la vreo petrecere de nuntă o mătuşă săracă. La fel cum în fiecare bibliotecă există o carte pe care nu a citit-o nimeni de mult, la fel cum în fiecare dulap există o cămaşă aproape nepurtată, şi la fiecare petrecere de nuntă exisă o mătuşă săracă.
Nu e prezentată nimănui şi aproape nimeni nu vorbeşte cu ea. Nu i se cere niciodată să închine un pahar. Stă linştită la locul ei, uitată, ca o sticlă veche de lapte. Îşi soarbe încet, cu sunete abia perceptibile, supa consomme, mănâncă salata cu furculiţa de peşte, nereuşind să ia boabele de fasole, iar la sfârşit observă că-i lipseşte linguriţa pentru îngheţată. Cadoul ei, dacă are noroc, va fi îndesat în fundul unui dulap; dacă nu, va fi aruncat cu ocazia mutării, împreună cu cine ştie ce trofeu prăfuit şi alte vechituri.
Câteodată, când te uiţi prin albumul de la nuntă, o vezi în fotografii, dar înfăţişarea ei este la fel de plăcută ca aceea a unui cadavru înecat.
„Cine e femeia asta ? Uite, aici, cea din rândul al doilea, cu ochelari...”
„A, nu e nimeni”, răspunde tânărul soţ. „Doar o mătuşă săracă.”
Nu are nume. E doar o mătuşă săracă şi atâta tot.
Din „Poveste despre o mătuşă săracă”
Haruki Murakami – Salcia oarbă, fata adormită
Traducere Silvia Cerchează
Editura Humanitas
Totuşi, tebuie să fi văzut la vreo petrecere de nuntă o mătuşă săracă. La fel cum în fiecare bibliotecă există o carte pe care nu a citit-o nimeni de mult, la fel cum în fiecare dulap există o cămaşă aproape nepurtată, şi la fiecare petrecere de nuntă exisă o mătuşă săracă.
Nu e prezentată nimănui şi aproape nimeni nu vorbeşte cu ea. Nu i se cere niciodată să închine un pahar. Stă linştită la locul ei, uitată, ca o sticlă veche de lapte. Îşi soarbe încet, cu sunete abia perceptibile, supa consomme, mănâncă salata cu furculiţa de peşte, nereuşind să ia boabele de fasole, iar la sfârşit observă că-i lipseşte linguriţa pentru îngheţată. Cadoul ei, dacă are noroc, va fi îndesat în fundul unui dulap; dacă nu, va fi aruncat cu ocazia mutării, împreună cu cine ştie ce trofeu prăfuit şi alte vechituri.
Câteodată, când te uiţi prin albumul de la nuntă, o vezi în fotografii, dar înfăţişarea ei este la fel de plăcută ca aceea a unui cadavru înecat.
„Cine e femeia asta ? Uite, aici, cea din rândul al doilea, cu ochelari...”
„A, nu e nimeni”, răspunde tânărul soţ. „Doar o mătuşă săracă.”
Nu are nume. E doar o mătuşă săracă şi atâta tot.
Din „Poveste despre o mătuşă săracă”
Haruki Murakami – Salcia oarbă, fata adormită
Traducere Silvia Cerchează
Editura Humanitas
Cap sau pajură
În numărul trecut îi căinam pe artiştii nevoiţi să afişeze o figură surâzătoare în zeci de mii de poze. Astăzi m-am gândit că n-ar strica să aruncăm o privire şi celeilalte feţe a monedei. Cea de la atingerea căreia ţi se ia poleiala pe degete.
În marea lor majoritate, artiştii sunt nişte fiinţe insuportabil de răsfăţate, pline de toane şi pretenţii. "Ei gândesc că nu-s născuţi, ci de sus din Cer căzuţi", zice, aproximativ, un vers din Celelalte Cuvinte, şi tare bine li se potriveşte artiştilor.
Citesc deseori în reviste că nu ştiu care şanteuză a cerut în cabină şase vase cu câte o duzină de trandafiri albi, cincisprezece prosoape albe cu dublă dungă bordo sau veselă de cristal.De câte ori dau cu ochii de aşa ceva mă întreb dacă stă marea cântăreaţă să numere trandafirii sau prosoapele. Şi mă mai întreb, dacă i s-ar pune aşa, la mişto, mai puţine, oare ar putea asta dăuna calităţii recitalului de pe scenă ?Cred că nu, deşi nici un organizator de concerte nu ar încerca, Doamne fereşte, vreo astfel de poantă.
Se întâmplă uneori ca artistul să nu fie de acord să fie filmat sau fotografiat înainte, în timpul sau după concert. Mă rog, e dreptul şi înţelegerea lui cu promoterul. Dar când artistul este de acord să-şi pună imaginea la bătaie, însă cu condiţia ca fotografiile să fie făcute din spatele sălii, de sub scena de 3 metri înălţime sau dintr-un colţ din spatele ei, iar filmat la interviu vrea să fie numai de la 5 metri distanţă, evident fără să poţi strânge cadrul deloc, (adică se filmează sub pază, stimabililor, am păţit-o la Bryan Adams, de exemplu) atunci zău că nu mai înţeleg de ce a mai fost de acord. Doar ca să facă viaţa celor din media un chin, dar să nu zică nu ? O fi aşa cum am auzit că fac unii artişti când nu vor să accepte un contract: nu refuză, dar cer o sumă exorbitantă. Mare le e uneori mirarea (şi mare e şi prostia celorlalţi) să vadă că o şi primesc.
Astea însă sunt jocuri de-a v-aţi ascunselea cu marele public, de multe ori puse la punct de industrie. Mai greu se cumpără discul unui artist care umblă cu metroul, mai uşor al unuia care se înconjoară de fiţe, pentru că oamenii tânjesc după strălucire, faimă şi diamante şi, punând mâna pe un disc sau mergând la un concert, îşi imaginează (greşit) că pot astfel păşi măcar pentru puţin timp în acea lume de vis. Se creează astfel un cerc vicios. Cu cât ne dorim mai mult să ne atingem idolii, cu atât îi umflăm mai tare şi îi îndepărtăm de noi. Dacă am lăsa în pace artistul, când îl zărim după ce am ieşit de la spectacol, poate că el ar redeveni normal.Cine ştie, poate că într-o zi ar intra chiar în micul bistro de cartier în care noi mâncăm la prânz. Lângă un vas cu flori artificiale şi servindu-se cu tacâmuri de inox, ar redeveni talentatul găştii de odinoară, din care, în fond, s-a născut.
Ana M. Călin
În marea lor majoritate, artiştii sunt nişte fiinţe insuportabil de răsfăţate, pline de toane şi pretenţii. "Ei gândesc că nu-s născuţi, ci de sus din Cer căzuţi", zice, aproximativ, un vers din Celelalte Cuvinte, şi tare bine li se potriveşte artiştilor.
Citesc deseori în reviste că nu ştiu care şanteuză a cerut în cabină şase vase cu câte o duzină de trandafiri albi, cincisprezece prosoape albe cu dublă dungă bordo sau veselă de cristal.De câte ori dau cu ochii de aşa ceva mă întreb dacă stă marea cântăreaţă să numere trandafirii sau prosoapele. Şi mă mai întreb, dacă i s-ar pune aşa, la mişto, mai puţine, oare ar putea asta dăuna calităţii recitalului de pe scenă ?Cred că nu, deşi nici un organizator de concerte nu ar încerca, Doamne fereşte, vreo astfel de poantă.
Se întâmplă uneori ca artistul să nu fie de acord să fie filmat sau fotografiat înainte, în timpul sau după concert. Mă rog, e dreptul şi înţelegerea lui cu promoterul. Dar când artistul este de acord să-şi pună imaginea la bătaie, însă cu condiţia ca fotografiile să fie făcute din spatele sălii, de sub scena de 3 metri înălţime sau dintr-un colţ din spatele ei, iar filmat la interviu vrea să fie numai de la 5 metri distanţă, evident fără să poţi strânge cadrul deloc, (adică se filmează sub pază, stimabililor, am păţit-o la Bryan Adams, de exemplu) atunci zău că nu mai înţeleg de ce a mai fost de acord. Doar ca să facă viaţa celor din media un chin, dar să nu zică nu ? O fi aşa cum am auzit că fac unii artişti când nu vor să accepte un contract: nu refuză, dar cer o sumă exorbitantă. Mare le e uneori mirarea (şi mare e şi prostia celorlalţi) să vadă că o şi primesc.
Astea însă sunt jocuri de-a v-aţi ascunselea cu marele public, de multe ori puse la punct de industrie. Mai greu se cumpără discul unui artist care umblă cu metroul, mai uşor al unuia care se înconjoară de fiţe, pentru că oamenii tânjesc după strălucire, faimă şi diamante şi, punând mâna pe un disc sau mergând la un concert, îşi imaginează (greşit) că pot astfel păşi măcar pentru puţin timp în acea lume de vis. Se creează astfel un cerc vicios. Cu cât ne dorim mai mult să ne atingem idolii, cu atât îi umflăm mai tare şi îi îndepărtăm de noi. Dacă am lăsa în pace artistul, când îl zărim după ce am ieşit de la spectacol, poate că el ar redeveni normal.Cine ştie, poate că într-o zi ar intra chiar în micul bistro de cartier în care noi mâncăm la prânz. Lângă un vas cu flori artificiale şi servindu-se cu tacâmuri de inox, ar redeveni talentatul găştii de odinoară, din care, în fond, s-a născut.
Ana M. Călin
7.1.08
Zâmbiţi, vă rog !
Nu-mi pot imagina corvoadă mai mare pentru un artist decât aceea de a zâmbi în mii şi mii de poze, alături de fani. Abia coborât de pe scenă, transpirat şi obosit de efort, aproape golit de ceea ce –se presupune - a avut el mai bun de dat, artistul e asaltat de fani, ziarişti şi oameni din echipa de producţie, cu întrebarea „ Faceţi o poză şi cu mine ?”. E imposibil de răspuns negativ la solicitare, fiindcă, aproape sigur, solicitantul va insista. Până acum nu cunosc decât un caz (Robert Plant) care refuză cu o mutră de gheaţă autografele şi fotografiile, răspunzând calm „I’ m not a printing machine and I’m not a monkey either”. Mai cunosc, de asemenea, un singur caz din extrema cealaltă, în care artistul se oferă vesel pozatului : „So, do you wanna have a picture with me ?” (Smokie).Undeva pe la mijloc se situează o altă categorie, mai numeroasă. Fericitul muritor de rând este invitat cu mare pompă să facă o poză cu artistul, dându-i-se de înţeles că i se face o zeiască favoare. În timpul luării cadrului care-ţi va asigura ţie, spectatorule, o fărâmă de glorie, adoratul va avea, cel mai probabil, o figură plictisită sau se va uita în altă parte, lucru pe care îl vei descoperi cu amărăciune acasă. Dar ce naiba, eşti în poză cu James Hetfield de la Metallica (onoare la care eu am spus pas) !
După părerea mea, o poză cu artistul nu înseamnă aproape nimic pentru tine, (maturizarea, căsătoria şi mutările o vor trece de pe perete într-un sertar, apoi într-o cutie care se va pierde) în vreme ce pentru el înseamnă, în majoritatea cazurilor, o iritare. Un timp. Apoi, după ce a îndurat sutele de mii de blitzuri, vedeta va ajunge să-şi confecţioneze o mască zâmbitoare şi complet lipsită de viaţă. Uitaţi-vă bine la fotografiile cu staruri pe care le aveţi pe acasă. Dacă acoperiţi zâmbetul fix, ce vă spune privirea lor ? Nu aveţi senzaţia că lângă voi obiectivul a surprins o pată albă ?
Nu vreau să par ipocrită, am şi eu fotografii cu câţiva artişti. Majoritatea sunt instantanee, dar sunt şi câteva în care am privit spre aparat. Le pot însă număra pe degete şi ştiu aproape sigur ( fiindcă se simte, ştiţi foarte bine şi voi ) că celor care s-au fotografiat cu mine le-a făcut o oarecare plăcere. Nimeni nu mi-a putut răpi încântarea de a mă situa de câteva ori în acelaşi cadru cu Dan Bittman, pentru că privirea şi surâsul acestui solist n-au fost niciodată aceleaşi. În schimb, deşi aş muri să am o fotografie împreună cu David Coverdale şi am fost în preajma sa de câteva ori, nu am putut pur şi simplu să-i cer asta. Cred că ţin atât de mult la el încât, pe de o parte, n-aş suporta o dezamăgire, fie că ar fi vorba de un refuz sau de o privire goală. Iar pe de altă parte, ideea de a-l supune la încă un chin şi de a-l despărţi de gândurile sale chiar şi pentru zece secunde, mi se pare o barbarie. Şi zâmbetul, aruncat aiurea, poate deveni inutil şi obositor.
În cele din urmă, cred că, la fel ca medicul şi inginerul, artistul face, în fond, tot o meserie. Atunci, glumind puţin, de ce nu ne-am poza cu casiera de la supermarket, agentul de asigurări sau pompierul de serviciu ? Poate doar cu dentistul ar avea sens !
Ana M. Călin
ce_stii_tu@yahoo.com
După părerea mea, o poză cu artistul nu înseamnă aproape nimic pentru tine, (maturizarea, căsătoria şi mutările o vor trece de pe perete într-un sertar, apoi într-o cutie care se va pierde) în vreme ce pentru el înseamnă, în majoritatea cazurilor, o iritare. Un timp. Apoi, după ce a îndurat sutele de mii de blitzuri, vedeta va ajunge să-şi confecţioneze o mască zâmbitoare şi complet lipsită de viaţă. Uitaţi-vă bine la fotografiile cu staruri pe care le aveţi pe acasă. Dacă acoperiţi zâmbetul fix, ce vă spune privirea lor ? Nu aveţi senzaţia că lângă voi obiectivul a surprins o pată albă ?
Nu vreau să par ipocrită, am şi eu fotografii cu câţiva artişti. Majoritatea sunt instantanee, dar sunt şi câteva în care am privit spre aparat. Le pot însă număra pe degete şi ştiu aproape sigur ( fiindcă se simte, ştiţi foarte bine şi voi ) că celor care s-au fotografiat cu mine le-a făcut o oarecare plăcere. Nimeni nu mi-a putut răpi încântarea de a mă situa de câteva ori în acelaşi cadru cu Dan Bittman, pentru că privirea şi surâsul acestui solist n-au fost niciodată aceleaşi. În schimb, deşi aş muri să am o fotografie împreună cu David Coverdale şi am fost în preajma sa de câteva ori, nu am putut pur şi simplu să-i cer asta. Cred că ţin atât de mult la el încât, pe de o parte, n-aş suporta o dezamăgire, fie că ar fi vorba de un refuz sau de o privire goală. Iar pe de altă parte, ideea de a-l supune la încă un chin şi de a-l despărţi de gândurile sale chiar şi pentru zece secunde, mi se pare o barbarie. Şi zâmbetul, aruncat aiurea, poate deveni inutil şi obositor.
În cele din urmă, cred că, la fel ca medicul şi inginerul, artistul face, în fond, tot o meserie. Atunci, glumind puţin, de ce nu ne-am poza cu casiera de la supermarket, agentul de asigurări sau pompierul de serviciu ? Poate doar cu dentistul ar avea sens !
Ana M. Călin
ce_stii_tu@yahoo.com
Abonați-vă la:
Postări (Atom)