În vitrină

printre aburii aurii de lumină plutesc în cameră curbe efemere de fum de ţigară şi praf fin de scrum, mereu prezent în casele fumătorilor dezordonaţi. aş spune că, pe lângă mirosul de light blue şi fâţâiala neliniştită a căţelului, scrumul e al treilea lucru cel mai des întâlnit în camera şi viaţa mea. şi nu doar la propriu.

mă tot gândesc la un lucru pe care cartea aproape nemişcată a lui kaufmann (sau kauffman) n a reuşit să mi l lămurească. am înţeles că, în prima şi foarte proaspăta etapă a dragostei noastre încercăm să fim mai buni, mai frumoşi, mai atenţi sau măcar să ne punem într o lumină favorabilă. m am regăsit chiar în câteva din sincroanele subiecţilor feminini, - nu mă mai recunoşteam, parcă trupul îmi era străin, parcă nu eram chiar eu cea care făcea sau spunea anumite lucruri, încercam să fac totul perfect - deşi cumva invers. Dintr un om vesel, dezgheţat,îndemânatic, puţin nepăsător, cel puţin aparent, la amănunte, slobod la gură şi plin de poante momentane, pus faţă în faţă cu o persoană morocănoasă, serioasă, atentă în detaliu, aproape impermeabilă la glume şi tâmpenii, preocupată de spaţiul şi obiectel personale, m am transformat - ce câştigător! - într o toantă împiedicată, care strică sau distruge echilibre fragile, ale cărei glume fără substrat găsesc un ecou enervant în celălalt, ale cărei obiceiuri şi purtări nu numai că nu convin, dar irită de a dreptul. În mod curios, încercând, -probabil cu o disperare de care nu am fost conştientă - să iau forma unui cerc, m am purtat ca un pătrat. Tot " vizând" să fiu mai bună - ce dracu era "mai bună" aici şi cum ţi se putea părea că, în faţa celuilalt, pe care nu l cunoşti aproape deloc, ceva e bun şi altceva nu prea, o să rămână o enigmă - am reuşit să fiu dimpotrivă, deşi nu rea, şi m am cerut îndepărtată, eliminată, uitată.
N am nimic împotrivă ca dragostea, la primele ei bătăi, să ne facă stângaci, emoţionaţi, dulci şi fraieri. Dar de unde e sforţarea asta de a fi " mai buni", de a etala nişte calităţi care stau poate bine ascunse în noi, aşteptând să iasă la iveală la momentul potrivit, spre a şi spune îndreptăţit cuvântul? De ce vrem să îndopăm cu dulciuri primele zile? Oare pentru că ne e frică de ricinul care va urma şi încercăm să ne facem " depozite" de afecţiune în celălalt? Asta înseamnă că l vom lăsa pe el, ulterior, să dozeze potrivit, gustul dulce cu cel amar, aşa încât să ne suporte pe o mai lungă perioadă de timp?
Nu e asta o greşeală?

xxxxx
Nu ştiu de ce, dar unele din cele mai acute amintiri de neplăcere şi - la una - de capitulare - sunt legate de locurile în care m am întâlnit cu el.

Când abia urma să ne întâlnim prima oară, moart de somn şi obosită de soarele puternic, am ales unul din puţinele locuri pe care e cunoşteam în oraş, care mi oferea o vagă senzaţie de siguranţă şi familiaritate. un vechi club, remodelat şi reorientat cu timpul, şi care acum avea terasă. Un club acum de fiţe, care, în 1996, când l am cunoscut EU, era o grotă de rock şi atât. Reacţia necunoscutului -deja destul de agreabil mie - a fost hotărâtă şi brutală, faţă de o personă necunoscută, care şi a adăugat un singur plus: drumul (lung) străbătut, ca să ajungă la întâlnire, curajul şi oboseala şi încurcăturile ulterioare...
- Alt loc nu ai găsit?
În loc să replic, aşa cum sunt eu, cu orice de mai sus, m am gândit brusc, da, mă, chiar aşa, aici e plin de afacerişti gelaţi şi cafele cât degetarul bunicii, înmuguresc fiţele din canapelele împletite din zambile de mare, alt loc n am găsit?!

Al doilea exemplu şi a doua amintire se leagă de o terasă de deasupra unui râu, unde ador să stau chiar şi în lipsa unui mugure de soare, chinuind fără să vreau chelnerii care trebuie să ia comenzi unicului client - nebun - din ea. Acolo am fumat, acolo am scris multe pagini, acolo am citit, iar de pe pod, când trec, privesc întotdeauna cu plăcere terasa de jos.
- Aici e urât şi pute. Nu simţi?
Apa care curgea cu un foşnet rotund şi liniştit, estompând zgomotul maşinilor, razele de soare care se filtrează printre coloanele terasei puţin ieşită în afară, oamenii de pe pod, care trec sau se agaţă de balustradă şi pe care i piveşti clipind în soare, ciudata încântare de a te pune mai jos decât lumea, erau urâte şi puţeau, pentru el. A fost a doua oară când am tăcut, dar mi am apărat sentimentul: ba este un loc foarte frumos pentru MINE şi asta e. Dar am tăcut.

Al treilea exemplu şi poate cel mai neplăcut, e şi cel mai recent- poate de aia cel mai neplăcut sau poate pentru că momentul acela a inclus încă o persoană, a cărei privire m a marcat.
Eram secătuită şi puţin nenorocită după o noapte de nesomn, plină de vorbe dure, cărora nu am reuşit să le fac faţă nici un pic. Chiaună, am ieşit în oraş la o cafea. Era frig şi terasa era evident închisă, aşa că am ales o altă cafenea, pe partea cealaltă a podului, care are geamuri mari şi blaturi de masă, cu scaune înalte, în dreptul ferestrelor. Mi am învins mica teamă de scaune înalte şi m am aşezat acolo. Demult îmi face plăcere să mă uit la oameni dinăuntrul unei cafenele sau ceainării. Nu mă dau nici eu în vânt după mâncatul " în vitrină", mai ales că uneori cei dinăuntru pot oferi un spectacol neplăcut celor de afară... Dar îmi place să stau într o cafenea şi să mă uit la oameni. Posibil Parisul - dacă scrmonesc bine - mi a lăsat această bucurie. "Apărat" de geam, poţi să răspunzi unei priviri cu un zâmbet sau o strâmbătură simpatică. În ţara mea, în 10 cazuri din 10 n o să intre nimeni în cafenea să te întrebe de ce ai făcut o. E bine să te uiţi la mersul oamenilor, să încerci să le ghiceşti pe chip dragostea sau tristeţea sau preocuparea, o discuţie aprinsă sau una încâlcită, să te joci cu vârstele lor...mie îmi face bine.
Dar a apărut şi el. Nervos, obosit, recalcitrant, plin de un fel de vlagă a resentimentelor. Pe mine oboseala, sfârşeala, mă fac mai răbdătoare, mai dispusă la armistiţii... Ţin minte că s a aşezat, tracasat, lângă mine. Într un minut a apărut şi chelneriţa. O fată frumoasă, înaltă, cu o coadă de cal formată din păr negru şi bogat, cu nişte ochi frumoşi, parcă verzi, subliniaţi de primul rimel al dimineţii. A venit în dreapta lui:
- Bună dimineaţa, cu ce vă pot servi?
Fără s o privească, întors pe jumătate spre mine, sec:
-O cafea!
- Mare, mică? a insistat, profesional, fata.
- MEDIE! un răspuns rece, enervat, pe un ton mai înalt. De atunci găsesc că " medie" e un cuvânt neplăcut.
Aproape instantanee a fost privirea. Privirea ei. A zburat peste umerii lui frumoşi şi a venit spre mine. A fost cu atât mai epuizantă, cu cât a fost necontrolată. Fata căuta la mine un răspuns sau punea o întrebare: " ce e cu el?" sau " ăsta aşa se comportă mereu?". Scurtă şi rapidă ca o fâlfâire de aripi, dar aşa dezintegrantă, încât n o s o uit curând. Nu mi pot da seama cu exactitate ce i a răspuns privirea mea. Aşa e el? Scuzaţi l, vă rog? Ce să fac? Probabil puţin din toate. Fata a plecat să aducă cafeaua, dar momentul ăla, în care privirile, iniţial amândouă atente la el - una la dorinţele lui, alta la dispoziţia îngrijorătoare - ni s au încrucişat înseamnă mult în istoria mea. A urmat, bineînţeles:
- Şi tu aici te ai găsit să te aşezi? sâcâit, rece, claustrant.
- ...hai să ne mutăm, dacă vrei...
Nu treceau 10 minute şi începeam să plâng. O descurajare nouă, reală şi înfricoşătoare se năştea atunci. Nu eram eu aceea şi n aveam cum să fiu. Cel puţin, nu atunci.