frttl

Chiar acum câteva momente, în această zi ploioasă şi întunecoasă de Rusalii, mi am dat seama că eu nu mai încăpeam în viaţa mea din cauză că nu ştiam cum să mă strecor printre amintiri, punându mi mâinile la ochi, ca să nu mă afecteze. Am aşa de multe amintiri? Da, şi nici nu le ţin minte pe toate, de fapt, dar asta nu le împiedică să iasă de pe unde sunt împăturite şi să mi se fluture prin faţa inimii, din ce în ce mai retrasă. Simple lucruri sau locuri sau situaţii, nopţi cu lună sau momente de soare puternic mă puteau coborî pe cel mai sumbru palier al tristeţii.
Am fugit ani de a rândul de un parfum Eternity, de banda întâi a şoselei care uneşte Casa Presei de Arcul de Triumf, de banda a treia de pe cheiul Dâmboviţei şi de treptele de la Teatrul Naţional. Am tremurat, de câte ori a fost nevoie să calc peronul Gării de Nord şi m am luptat printre lacrimi cu greaţa de a vedea trenuri plecând departe de mine. M au speriat ambalajalele de Spearmint, biletele de pe ştrandul din Arad şi scobitorile şi m am demoralizat de fiecare dată când am călcat pe plaja din Mamaia. Uram bmw urile ursuleţ , vorbele mâine, sun şi te şi telefoanele care nu sună niciodată, deşi nu sunt pe silent şi au baterie. Mă strângeam de frig când treceam pe lângă un anumit studio de înregistrări, un anumit spital şi mă sim'eam neplăcut când citeam fapte din mitologie, chiar dacă nu erau cu Hera. Mă canonizau bancnotele verzi de 1 leu, chiar dacă peste viaţa mea a trecut denominarea. Mă indispuneau acoperişul casei de vizavi, părul lung, încălţările cu bot şi toc şi fostul Hotel Dorobanţi, semnul de prioritate de la centura Ploieştiului, oraşele Câmpina şi Piteşti şi Constana şi Târgovişte. Mă înspăimânta strada Ilincăi. Erau amintiri insuportabile în mămăliguţa cu brânză, în blocurile de gheaţă pentru căţărări, în sticlele de bere şi în albumele Pink Floyd. Aş mai putea continua, dacă nu mi ar fi teamă că ajunsesem să fiu alergică la orice.
În ultima vreme am strâns o altă colecţie neobişnuită de amintiri, înduioşătoare prin succesul sigur pe care l au avut asupra dispoziţiei mele. Dar aici intervine schimbarea. Nu mă mai tem de ele şi nu le ocolesc, pentru că îmi plac, fac parte din mine şi le accept ca nefiind împrumutate. Îmi vin bine, în această perioadă în care toate ţoalele mele fizice se scurg. Sunt împăcată cu uşile încuiate, cu pictura lui Lupşe, cu cartea uitată în torpedo. E ploaie şi ascult cu plăcere vocea băută alui Colin Hay, care ar trebui să mi provoace spasme. Mă întorc cu drag spre albumele lui Chris Whitley, care déjà stau, tocite şi fragile, la învelitoarea de albume a inimii şi zâmbesc caietelor lui Don Rigoberto. Mă apucă tandreţea drumului spre Cluj, amintirea locului din Sebeş unde drumurile se despart îmi dă frisoane plăcute de emoţie, iar amintirea terasei de pe Someş mă umple de o bucurie melancolică. Maşina în care am fost atât de liniştită îmi provoacă un zâmbet mic la fiecare ieşire din casă, bulbul de lalea care aşteaptă cuminte la întuneric resădirea nu simte nerăbdarea mea. Îmi aştept cu nervozitate plecarea din octombrie, către un oraş îndepărtat, care mi-a legănat fantoma dragă în căutările ei neterminate, mă emoţionează vacanţa din Apuseni şi, déjà iată, am amintiri fericite din viitor.

l.e. acum m am întors de afară cu cockera şi, în faţa blocului, mi a căzut un bănuţ din buzunar. l am văzut, mi am amintit că " cine nu apreciază pfennig ul, nu apreciază nici marca", l am ridicat, am zâmbit, nu neapărat reuşit, şi am intrat în bloc.