Nu de alta, dar am surprize mari! Aseară, harpiile de Miki şi Amalia s-au întors împotriva mâinii care le hrăneşte ( mă rog, pă prima a hrănit-o cu un tetris în cap când s-a luat de Bittman acu' câţiva ani...dar pe a doua, dragi tovarăşi, am târît-o nu cu una ci cu amândouă din mânuţele astea două la concertului ZEULUI David Coverdale, de la Kavarna, din vară şi i-a şi plăcut, împotriva voinţei ei!!!) şi se apucă să mi-l comenteze pe David, că ie bătrân, că Billy Idol e mai frumos, că arată mai bine... Ahaaaa, deci!
După ce le-am atras atenţia pe un ton cât s-a putut de superior, scârbos, arogant şi, mă rog, toate cele, că NU AU DREPTUL EFECTIV să se lege de zei, ele, nişte peizane care habar n-au de frumuseţe bărbătească şi artă în general ( discursul a avut loc sub ochii înspăimântatei Freia, care nu mi-a fost de niciun ajutor, întrucât nu ştie nici de unu', nici de altu') mi-a trăsnit pân cap că cine ştie ce aş mai putea afla şi ce şerpi oi fi încălzit la sân, cu discursurile mele pasionate (sau chiar exaltate, da, şi ?????). Poate prietenele mele se dau cu parfumuri bărbăteşti de mosc, au o şosetă verde şi una mov, se topesc după Ionuţ Dolănescu şi suspină la Megastar, rezervându-şi toată atenţia subiectelor dinVerdict Crimă şi purtând cu sfinţenie în portofel un autograf de la dan bordeianu (na, că de la Cohelo s-a mai văzut).
Aşa că, vreau să ştiu. N-aveţi decât să vă comportaţi iresponsabil şi să nu răspundeţi, dar vă atrag atenţia că de acum încolo vă voi privi cu o suspiciune nedisimulată, schizoidă... mă rog.
1. Îmi place cum arată:
- billy idol
-dave gahan
-david coverdale
-james blunt
-altul ( care)
2. Ori, ori:
- Deep Purple
-Led Zeppelin
3.Ţin cu :
- Dinamo
-Steaua
-alta (care)
4. Ori, ori:
- Depeche Mode
-Rammstein
5. Ori, ori:
-Harry Potter
-Stapânul Inelelor
6. Genul meu de film este:
-Fightclub
-City Of Angels
-Matrix
-Terminator
-Serendipity
7. Ori, ori :
-Gabriel Garcia Marquez
-Mario Vargas Llosa
8. Port:
-tanga
-normal
-boxeri
9. Conduc:
-prost
-bine
-mult şi prost
-mult şi bine
-puţin şi prost
10. Ce autograf aş lua şi purta în portofel ?
11. Crezi că sunt:
-scrântită
-haioasă
-genul babele mor muşcate de câini şi ţara se piaptănă.
-cam ciudată, în orice caz.
-altceva (ce ?)
se adresează excusiv femeilor. dar şi bărbaţilor cu o latură feminiă ascunsă, haha.acesta este un...pamflet, dar nu trebuie tratat ca atare.
31.1.07
30.1.07
Deja Vu sau Nu-i aşa că ne plac mai mult teroriştii ?
Văzut şi, mă rog, plăcut, din categoria filmelor care-ţi dau creierul înapoi doar ca să-l zăpăcească, fără un scop real în sine.
Cică americanii au inventat o drăcie de maşinărie care poate vedea timpul înapoi cu 4 zile, ba chiar poate proiecta diverse chestii înapoi , (bileţele de atenţionare, un Denzel Washington în boxeri, still yammy, serios!!!) ca să schimbe trecutul, în aşa fel încât în prezent să nu se mai întâmple diverse mizerii...cum ar fi explozia unui întreg bac plin cu americani marinari, care sărbătoresc întoarcerea acasă cu nevestele şi copiii... tre' să recunoaşteţi că e un mess destul de mare pentru această naţiune de cămătari în Irak.
La capitolul haios trec penele de curent pe care americanii inventatori le tot cauzau ţării, când voiau să mai trimită câte ceva sau cineva în trecut.
Val Kilmer e un nume pe generic, dar ca rol e aproape inexistent, cenuşiu şi lipsit de imaginaţie, dar foarte empatic cu trăirile agentului Denzel.
Aia din rolul principal e drăguţă foc, seamănă cu, dar nu cred că e Hally Berry, că nu se dezbracă nici o secundă. Iar teroristu' ăla cu bomba e frumos de pici şi esoteric de mori, are un dialog cu Denzel în puşcărie din care n-am înţeles nimic, mai ceva ca ăia din Milennium. Totuşi, ce ochi are Caviezel ăsta, care cică s-ar fi sonat (şi el) de când s-a jucat de-a Iisus. Poate că aşa şi e ?!
27.1.07
Ce miroase a frezii p-aici.
Sunt eu, aia care uită. Cu un frate saturnian comentează Eva Luna, ( prea e la fel, nu ?) cu cel solar joacă jocuri de nume inventate, care, sperăm, smulg un zâmbet oricărui năcăjit. Mă rog, şi nouă, dar noi le jucăm mai mult estetic (chestie nu prea uşor de înţeles). Bunăoară, dl. Tsunami Cornel, funcţionar public mărunt, cu obsesia cafelei de soia băută în fiecare zi fix la ora 8, crescut în bună creştere de mama care-l zămisli acum 30 de ani, cu 9 luni înainte de groaznicele evenimente, care au atras după sine un mare val de schimbări de nume de familie, întru rememorarea sutelor de mii de morţi, s -ar potrivi mănuşă cu d-ra Caliope Smârdan, o fată de familie bună, dar săracă, fără pământ pe Lună, dar cu cunoştiinţe alese în domeniul informaticii şi idiosincraziei.
Căci sunt eu, aia care uită, ca şi broaştele ţestoase, în ce an s-au născut şi pe câte spinări de bărbaţi au călătorit până la un nume de insulă, mic şi argintiu, ca un punct rămas pe retina dureroasă a vreunui copil din trecut, care s-a uitat prea mult în soarele deja înnegrit de multele războaie în care iubirea nu mai rabdă, nu mai cruţă şi, deci, nu mai există.
Mai vechi decât ultima remodelare a continentelor, au rămas în această lume seacă nişte timpane mici, albastre, care chicotesc în timp ce dorm şi când deschid gura aruncă în aşezămintele noastre un miros suav, sublim, de o plantă sau floare de care-mi povestea mama când eram mică, cine mai ştie când se petrecea asta, numindu-le degete pe flaut, şi colorându-le în galben, alb şi roşu stins, nişte culori care nu mai exită demult. În atlas se numeau frezii şi nu cântau, iar când mirosul lor apărea fără motiv în cărţile unui străvechi prozator columbian, asta însemna că în aşezăminte îşi făcea loc, pe nesimţite, moartea.
Astăzi, este singurul miros viu de pe la noi.
Căci sunt eu, aia care uită, ca şi broaştele ţestoase, în ce an s-au născut şi pe câte spinări de bărbaţi au călătorit până la un nume de insulă, mic şi argintiu, ca un punct rămas pe retina dureroasă a vreunui copil din trecut, care s-a uitat prea mult în soarele deja înnegrit de multele războaie în care iubirea nu mai rabdă, nu mai cruţă şi, deci, nu mai există.
Mai vechi decât ultima remodelare a continentelor, au rămas în această lume seacă nişte timpane mici, albastre, care chicotesc în timp ce dorm şi când deschid gura aruncă în aşezămintele noastre un miros suav, sublim, de o plantă sau floare de care-mi povestea mama când eram mică, cine mai ştie când se petrecea asta, numindu-le degete pe flaut, şi colorându-le în galben, alb şi roşu stins, nişte culori care nu mai exită demult. În atlas se numeau frezii şi nu cântau, iar când mirosul lor apărea fără motiv în cărţile unui străvechi prozator columbian, asta însemna că în aşezăminte îşi făcea loc, pe nesimţite, moartea.
Astăzi, este singurul miros viu de pe la noi.
26.1.07
who loves you ?
scrieti NUMELE sau măcar iniţialele cu care încep numele persoanelor care vă iubesc cel mai mult, în ordinea în care credeţi că vă iubesc (puterea sentimentului, în percepţia voastră). 3 categorii:
1) familie
2)prieteni
3) unicul/a.
E un test. De nume sau litere, depinde cum o ieşi.
1) familie
2)prieteni
3) unicul/a.
E un test. De nume sau litere, depinde cum o ieşi.
24.1.07
Two hell of a day
Acu mă prind că probabil ar fi trebuit să postez întâi partea a doua a poveştii automobilistice, poor me.
La Mac mă fură peisajul unui băiat lungan şi cad într-o scurtă visare, întreruptă violent (dar cât de precis, totuşi!) de un " Fă, unde te gândeşti, în p... cu satelitu?". Ceva nou şi vizionar, mi-am zis, am încercat să-i iau numărul de la maşină ca, sub ameninţarea cu poliţia- judecata, să mai smulg de la el vreun secret: mă mărit, nu mărit, mă potrivesc, nu mă potrivesc, că prea ştia omul şi din satelit la ce mă gândeam eu. Bref, dau să pornesc, mă uit, roşu. Omu' rânjea, era să te fac, tut-o, lunganul dipăruse graţie trecerii de pieton nem-ite. Drumul spre intersecţia de la Lido l-am parcurs netulburată DECÂT de o cucoană care-şi parcase maşina pe banda 1 şi mi a deschis uşa în faţă, voltă, m. din spate, voltă înapoi în bandă, îi luam uşa şi pă ea, în p¤#&%"¤&) grrr, da, m-am enervat şi eu, dar pe tăcute, rânjit.
La Câmpineanu, halt, camion de bere pe contrasens dinspre Dunărea, îl las să mi-o ia prin faţă să se încadreze uşurel ( ca un elefant, dar mă rog) ce dezastruuuuuu, ce clacsoaneeeeee, ce mmmmmmmm. Yammy, ce zi. Trec pe banda 1, rămân în spatele unui autobuz, pun degetul pe semnalizare stânga, clacsoooooooooon, un' te bagi, fă, că te mpuuuuşc!
La stop la Universitate sunt suspect de cuminţi toţi, poliţist. Se face verde, plec, îmi taie un Matiz calea de pe a treia bandă, face dreapta. Din spate m, clacsoane. Din faţă, ăla face semne, ho nebuno, nu vezi că vreau încolo ? Zâmbesc calmă şi mă uit spre poliţist. Se scobeşte în nas şi se uită suspect la biata mea Dacie când trec prin dreptul lui. N-am extinctor, n-am trusă, cruce în sân, că ne-am obişnuit să apelăm la El pentru toate tâmpeniile, mă strecor neobservată, de nu mi-ar vedea stopul pe spate ciobit.
I'll be back!!!
La Mac mă fură peisajul unui băiat lungan şi cad într-o scurtă visare, întreruptă violent (dar cât de precis, totuşi!) de un " Fă, unde te gândeşti, în p... cu satelitu?". Ceva nou şi vizionar, mi-am zis, am încercat să-i iau numărul de la maşină ca, sub ameninţarea cu poliţia- judecata, să mai smulg de la el vreun secret: mă mărit, nu mărit, mă potrivesc, nu mă potrivesc, că prea ştia omul şi din satelit la ce mă gândeam eu. Bref, dau să pornesc, mă uit, roşu. Omu' rânjea, era să te fac, tut-o, lunganul dipăruse graţie trecerii de pieton nem-ite. Drumul spre intersecţia de la Lido l-am parcurs netulburată DECÂT de o cucoană care-şi parcase maşina pe banda 1 şi mi a deschis uşa în faţă, voltă, m. din spate, voltă înapoi în bandă, îi luam uşa şi pă ea, în p¤#&%"¤&) grrr, da, m-am enervat şi eu, dar pe tăcute, rânjit.
La Câmpineanu, halt, camion de bere pe contrasens dinspre Dunărea, îl las să mi-o ia prin faţă să se încadreze uşurel ( ca un elefant, dar mă rog) ce dezastruuuuuu, ce clacsoaneeeeee, ce mmmmmmmm. Yammy, ce zi. Trec pe banda 1, rămân în spatele unui autobuz, pun degetul pe semnalizare stânga, clacsoooooooooon, un' te bagi, fă, că te mpuuuuşc!
La stop la Universitate sunt suspect de cuminţi toţi, poliţist. Se face verde, plec, îmi taie un Matiz calea de pe a treia bandă, face dreapta. Din spate m, clacsoane. Din faţă, ăla face semne, ho nebuno, nu vezi că vreau încolo ? Zâmbesc calmă şi mă uit spre poliţist. Se scobeşte în nas şi se uită suspect la biata mea Dacie când trec prin dreptul lui. N-am extinctor, n-am trusă, cruce în sân, că ne-am obişnuit să apelăm la El pentru toate tâmpeniile, mă strecor neobservată, de nu mi-ar vedea stopul pe spate ciobit.
I'll be back!!!
One hell of a day
Până ies din parcare, contorizez trei clacsoane şi o m. N-ai prioritate, stai dreq acolo până mori. Ce-mi pasă mie că geamurile maşinii din stânga au folie şi nu vezi prin ele ? Io tre' s-ajung primu' la servici, c-aduc bani în casă.
La stopul intermitent dreapta, nu funcţionează stopul intermitent dreapta. Îl respect pe cel de sus şi mai încasez 14 clacsoane în canon şi 6 m. Du-te proasto, toată lumea ştie că aici e intermitent dreapta, ce dacă nu merge ?
În Cuza, cu viteză mică, pentru că e o groapă. Un clacson şi o m pentru că merg cu ea mică. Încă 2 şi 3m pentru că eu o ştiu şi-am ocolit-o, el nu şi şi-a furat-o.
La Buzeşti nu intri în intersecţie decât apăsând pedala şi punând mâinile la ochi. Am făcut-o eu o dată, aşa m-au lăsat. Clacsoane şi m de necontabilizat, dar m-au lăsat.
La capăt de Frumoasă, situaţia e naşpetă. Dă să traverseze un pieton şi e hăituit înapoi, pe trotuar, de 2 SUV-uri care vin cu o viteză mortală, ireproşabilă. În fuga lui înapoi, e aproape lovit de un Logan. Aştept răbdătoare să mai încerce pietonul să traverseze. Nu se mai încumetă, merge până la stopul de la Vernescu. Între timp, şoferii din spatele meu, nemulţumiţi cu o simplă promisiune de carnagiu, ce să facă şi ei, clacsonează şi m-iesc. Dreapta Cale a Victoriei e lungă mai ales pe lat, când încerci s-o traversezi.
Pe Ana Ipătescu îmi zic, Ana, fii bărbată, când văd cum un autobuz 300 accelerează ca să dea în mine, că mă iţesc pe banda 1. Îi fac cu mâna şi îi zâmbesc. Mă scuipă un pieton pe parbriz. Corect!
La Romană nu se numără secundele, la ruletă treci pe verde,galben,roşu. Tu opreşti la galben, pe banda următoare mai trec 3 maşini. Pe roşu. În spate, un tip deja cu chelie, îşi pune mâna în cap. Altă m, mai haioasă, cine ţi-o fi dat carnet, îi citesc pe buze în retrovizoare.
Continuarea la stopul de la Mac. Fin'că nici nu ştiţi ce pierdeţi.
La stopul intermitent dreapta, nu funcţionează stopul intermitent dreapta. Îl respect pe cel de sus şi mai încasez 14 clacsoane în canon şi 6 m. Du-te proasto, toată lumea ştie că aici e intermitent dreapta, ce dacă nu merge ?
În Cuza, cu viteză mică, pentru că e o groapă. Un clacson şi o m pentru că merg cu ea mică. Încă 2 şi 3m pentru că eu o ştiu şi-am ocolit-o, el nu şi şi-a furat-o.
La Buzeşti nu intri în intersecţie decât apăsând pedala şi punând mâinile la ochi. Am făcut-o eu o dată, aşa m-au lăsat. Clacsoane şi m de necontabilizat, dar m-au lăsat.
La capăt de Frumoasă, situaţia e naşpetă. Dă să traverseze un pieton şi e hăituit înapoi, pe trotuar, de 2 SUV-uri care vin cu o viteză mortală, ireproşabilă. În fuga lui înapoi, e aproape lovit de un Logan. Aştept răbdătoare să mai încerce pietonul să traverseze. Nu se mai încumetă, merge până la stopul de la Vernescu. Între timp, şoferii din spatele meu, nemulţumiţi cu o simplă promisiune de carnagiu, ce să facă şi ei, clacsonează şi m-iesc. Dreapta Cale a Victoriei e lungă mai ales pe lat, când încerci s-o traversezi.
Pe Ana Ipătescu îmi zic, Ana, fii bărbată, când văd cum un autobuz 300 accelerează ca să dea în mine, că mă iţesc pe banda 1. Îi fac cu mâna şi îi zâmbesc. Mă scuipă un pieton pe parbriz. Corect!
La Romană nu se numără secundele, la ruletă treci pe verde,galben,roşu. Tu opreşti la galben, pe banda următoare mai trec 3 maşini. Pe roşu. În spate, un tip deja cu chelie, îşi pune mâna în cap. Altă m, mai haioasă, cine ţi-o fi dat carnet, îi citesc pe buze în retrovizoare.
Continuarea la stopul de la Mac. Fin'că nici nu ştiţi ce pierdeţi.
23.1.07
ha ha!
site www.whitesnake.com
Se dă un quizz din textele Whitesnake.
Majoritatea celor înscrişi pe forum obţine 9 răspunsuri corecte din 10, mulţi 8 din 10, mă rog.
Se loghează domnul Coverdale şi scrie: "For God Sake, I WROTE those bloody things and I only scored 9 of 10!!!"
haha
Creatorul de teatru
Cred că trebuia să văd piesa asta mai devreme. Ea cică e montată din 2001 şi asta se simte. Lucrurile spuse acolo sunt noi şi perimate în acelaşi timp. Vechi obsesii ale lui Marcel Iureş, probabil şi ale lui Alexandru Dabija (şi mai ştiu eu ale cărui actor-regizor din generaţia pronunţiei corecte, largi, complete, teatrale, ce să mai) se regăsesc în acest spectacol. Mulţi actori nu mai sunt actori, nu ştiu decât să urle, nu mai ştiu să vorbească, să pronunţe, să simtă. Din cauza acestora, însă, TOŢI au parte de turnee în condiţii mizere şi de specatori imbecili, ( genul despre care vorbesc Alice Georgescu în Dilema şi Mihaela Mihailcov în Şapte Seri ) care habar n-au ce văd şi aplaudă frenetic tot. Oameni netalentaţi păşesc fără respect pe scândura sacră a teatrului, etc, etc, etc.
Eu sunt de acord cu toate aceste chestii. Problema e că degeaba se manifestă în cerc închis şi la un nivel atât de mic, pistonând pe mereu aceleaşi puncte,deja necrozate. Şi, mai ales, în faţa unui public inteligent, care pricepe (în mare măsură) despre ce vorbeşti, dar habar n-are ce să facă mai departe.
Îmi doresc să-l văd pe dl. Iureş ( pe care l-am adorat de la vârsta de 5 ani !) jucând roluri care i-ar veni mai puţin mănuşă, dar l-ar provoca mai mult. Cred că vremea monoloagelor lungi şi a omului orchestră a trecut. Mai vreau puţină zvăpăiere de la acest actor atât de interesant. Şi capabil ?
Nu mă supăr că a mai pus o dată degetul pe rană. Dar cum de ne arde tot pe NOI, toţi (în cel mai bun caz !) cei 107 oameni din sala Teatrului Act, în vreme ce Piranda se mărită 2007, la Palat ?
Eu sunt de acord cu toate aceste chestii. Problema e că degeaba se manifestă în cerc închis şi la un nivel atât de mic, pistonând pe mereu aceleaşi puncte,deja necrozate. Şi, mai ales, în faţa unui public inteligent, care pricepe (în mare măsură) despre ce vorbeşti, dar habar n-are ce să facă mai departe.
Îmi doresc să-l văd pe dl. Iureş ( pe care l-am adorat de la vârsta de 5 ani !) jucând roluri care i-ar veni mai puţin mănuşă, dar l-ar provoca mai mult. Cred că vremea monoloagelor lungi şi a omului orchestră a trecut. Mai vreau puţină zvăpăiere de la acest actor atât de interesant. Şi capabil ?
Nu mă supăr că a mai pus o dată degetul pe rană. Dar cum de ne arde tot pe NOI, toţi (în cel mai bun caz !) cei 107 oameni din sala Teatrului Act, în vreme ce Piranda se mărită 2007, la Palat ?
20.1.07
Ei,drăcie!
Aş fi atât de bucuroasă dacă unele expresii ar putea face în română ce...răvăşesc în engleză.
Două exemple care m-au.
" You are my Friday night" şi
" More than life itself, yout take my breath away".
Ei ?
18.1.07
SECRET SOCIETY
Se numeşte noul album (şi al doilea, după revenirea de la începutul secolului) al grupului Europe. Fostul numărul 1 mondial a ieşit pe piaţă în octombrie anul trecut cu un material care mi-a lăsat impresia unei coloane sonore refuzate de producătorii noului 007, Casino Royal. Din punct de vedere muzical, păstrează linia pe care s-a relansat Europe în 2004, cu „Start From The Dark”. Un hard modern, combinând fericit armoniile îndrăzneţe ale chitarei lui John Norum cu vocea dramatică a lui Joey Tempest (celui de-al doilea îi aplaud maturitatea, care se face simţită, în sfârşit, atât în felul în care îşi conduce vocea, cât şi la nivelul textelor pe care le scrie).
Secret Society este un album, deşi mai unitar, mult prea egal cu el însuşi. Menţine o constantă valorică de la început până la sfârşit, fără să lase loc vreunui viitor hit, deşi plin de piese bune. Dacă de pe „Start From The Dark” mi-au rămas în minte fără probleme piesa titlu, ca şi „Flames” sau „Hero”, mi-e greu să nominalizez o piesă cu adevărat forte de pe acest album. S-ar putea ca preferatele mele să fie „Wish I Could Believe” şi „ Let The Children Play”, cele care mi-au şi dat impresia eroic-realistă de James Bond, şi cred că oricare dintre ele ar fi putut înlocui, la o adică, „You Know My Name”, a lui Chris Cornell. Îmi plac tema şi finalul sfâşietor de la „ A Mother’s Son”, dar îi resping aura de 11/9, pentru că, deşi sunt de acord că lumea nu va mai fi niciodată la fel după atentate, cred că suntem totuşi datori să ieşim din doliu, tocmai ca să nu dăm prea mare satisfacţie celor care s-au jucat cu bombe deasupra noastră (în cel mai fericit caz). Posibil ca acest praf de tristeţe aproape funebră să mă deranjeze la noul material al grupului, deşi nici „Start From The Dark” nu era prea vesel. Însă dacă acolo eram cucerită de aerul voalat melancolic al suedezilor, aici, cu mici excepţii, („Brave And Beautiful Soul”, „Forever Travelling”) e o jale totală. Şi, deşi Europe e cu siguranţă genul meu de trupă, ( pe site-ul oficial se făceau pronosticuri despre trupa cu care Europe ar putea pleca în turneu în 2007 şi cel mai des întâlnit era numele Whitesnake !!! aşadar...) într-o seară de iarnă mai puţin norocoasă aş lăsa deoparte acest album şi aş asculta vreunul din ultimele single-uri vesele şi senile de la Rolling Stones.
Ana M. Călin
ce_stii_tu@yahoo.com
16.1.07
S-AU LĂSAT RĂU
După unul din ultimele lor concerte la Backstage ( acum 2 ani )
mi-am promis să nu mai merg niciodată la Celelalte Cuvinte. Dar, ca de fiecare dată când e vorba de o pasiune,
( de orice fel) mi-am încălcat promisiunea şi m-am dus la „concertul aniversar de 25 de ani”, care a avut loc la Teatrul Naţional din Bucureşti.
Rău am făcut. Mai bine rămâneam cu dulcea iluzie că poate am pierdut un concert memorabil, decât să-l văd, aşa cum a fost.
O scenă aproape pustie. Un spectacol făcut din surcele, din sărăcie, cu trei până la zece lumini, programate gen orgă disco. Un sunet murdar, fuşerit, făcut pe scule îmbătrânite tehnic şi moral. O trupă, în constanta ei decădere şi încăpăţânare, aproape de nerecunoscut. Asta să fi fost, oare, trupa adolescenţei mele ?
Grupul a înţeles să-şi serbeze cei 25 de ani de existenţă, fără să-i pese prea mult de faptul că a scos două albume în ultimii zece ani, din care unul (NOS) greu calificabil. Fără să-i pese că, în ultimii cinci, a cântat de 10 ori, drept care şi-a permis să evolueze pe scena pretenţioasă a Teatrului Naţional, care pentru bucureşteni înseamnă ceva. Fără să fie timorată de ideea că tot 25 de ani a sărbătorit de curând şi Iris - care munceşte incontinuu, bă! , cum bine zicea cu năduf cineva.
Nu, nu din sală. În sala arhiplină, spectatorii s-au urcat pe pereţi la fiecare piesă, din nu contează ce epocă a grupului. Oamenii au aplaudat şi piesele vechi, şi piesele bune, şi piesele noi, şi piesele proaste.Au aplaudat acea piesa nouă „Zmee” , (recopiată şi modelată după vechile armonii de succes) şi acea piesă nouă „ Nu e lumea cum era” ( care e destul de răsărită, dar nu mai e nouă demult). Au aplaudat fiecare solo învechit de chitară, ( parcă avea un ton mai bun acum 2 ani ?) fiecare atac la tobe, (chiar şi pe cele cu măsuri greşite) dar şi prestaţiile oneste ale bass-ului şi clapei. Nu-mi dau seama dacă toţi oamenii ăia, la care mă uitam perplexă, aplaudau un spectacol sau o fantomă.
Grupul a prezentat obişnuitul recital de club, lungit ca să facă din el un concert „serios”, dar disipat în sala aceea mare, în care nu mai poţi da vina pe lipsa de acustică şi pe micime. Dacă ar fi fost în club, poate m-aş fi simţit mai bine. De exemplu, în „ clubul” Preoteasa al anului 1986. Dar aşa, la pauză, am spus „ Noapte bună, Celelalte Cuvinte!”.
Ana M. Călin
O scenă aproape pustie. Un spectacol făcut din surcele, din sărăcie, cu trei până la zece lumini, programate gen orgă disco. Un sunet murdar, fuşerit, făcut pe scule îmbătrânite tehnic şi moral. O trupă, în constanta ei decădere şi încăpăţânare, aproape de nerecunoscut. Asta să fi fost, oare, trupa adolescenţei mele ?
Grupul a înţeles să-şi serbeze cei 25 de ani de existenţă, fără să-i pese prea mult de faptul că a scos două albume în ultimii zece ani, din care unul (NOS) greu calificabil. Fără să-i pese că, în ultimii cinci, a cântat de 10 ori, drept care şi-a permis să evolueze pe scena pretenţioasă a Teatrului Naţional, care pentru bucureşteni înseamnă ceva. Fără să fie timorată de ideea că tot 25 de ani a sărbătorit de curând şi Iris - care munceşte incontinuu, bă! , cum bine zicea cu năduf cineva.
Nu, nu din sală. În sala arhiplină, spectatorii s-au urcat pe pereţi la fiecare piesă, din nu contează ce epocă a grupului. Oamenii au aplaudat şi piesele vechi, şi piesele bune, şi piesele noi, şi piesele proaste.Au aplaudat acea piesa nouă „Zmee” , (recopiată şi modelată după vechile armonii de succes) şi acea piesă nouă „ Nu e lumea cum era” ( care e destul de răsărită, dar nu mai e nouă demult). Au aplaudat fiecare solo învechit de chitară, ( parcă avea un ton mai bun acum 2 ani ?) fiecare atac la tobe, (chiar şi pe cele cu măsuri greşite) dar şi prestaţiile oneste ale bass-ului şi clapei. Nu-mi dau seama dacă toţi oamenii ăia, la care mă uitam perplexă, aplaudau un spectacol sau o fantomă.
Grupul a prezentat obişnuitul recital de club, lungit ca să facă din el un concert „serios”, dar disipat în sala aceea mare, în care nu mai poţi da vina pe lipsa de acustică şi pe micime. Dacă ar fi fost în club, poate m-aş fi simţit mai bine. De exemplu, în „ clubul” Preoteasa al anului 1986. Dar aşa, la pauză, am spus „ Noapte bună, Celelalte Cuvinte!”.
Ana M. Călin
10.1.07
LOVE ACTUALLY (IS ALL AROUND)
Ştiu că-mi depăşesc atribuţiunile, dar nu mă pot abţine. Şi am zece motive să cred că ar putea fi şi filmul vostru de Crăciun.
1.Irezistibilul „ Love Is All Around” de la Wet Wet Wet este leit motivul filmului. Puţintel schimbat, ca să convină şi Crăciunului ( „Am înghesuit 2 silabe acolo unde era loc doar de una!”). You know I love Christ-mas, I always do...
2. Dragostea există şi rezistă la orice vârstă, pe orice vreme şi prin oricâte încercări ar trece –un personaj are 11 ani şi e îndrăgostit mortal, altul suferă după soţia celui mai bun prieten, recent căsătorit, alta descoperă în ajun de Crăciun că soţul o înşeală...aia cu prim ministrul Angliei îndrăgostit de secretară e deja un fleac, nu ?
3. Hugh Grant cântă colinde ! Cu vocea lui ! Şi dansează, dar nu în aceeaşi scenă.
4. Vă poate sugera unul dintre cele mai originale cadouri de nuntă : o orchestră, chiar în biserică. La momentul potrivit, poate cânta piesa favorită a mirilor, iar locuri de ascuns instrumentele sunt destule.
5.Copiii primesc sfaturi gratis : „Don’t buy drugs! Become a popstar and you’ll get them for free!” (mă rog, pentru părinţii cu umor, ştiţi că statutul de megastar e greu de atins la noi ).
6. Are cea mai frumoasă declaraţie de dragoste de la filmul mut încoace (el vine în chip de colindător şi îi declară ei...pe cartoane scrise, deoarece soţul era sus).
7.Vă puteţi întreba ce naiba a găsit Angelina Jolie la Billy Bob Thornton. În film joacă rolul preşedintelui american. La fel de greţos... ca el.
8.Pentru fetele cu alte gusturi decât cele de la punctul 3: Colin Firth şi Alan Rickman joacă de asemenea în acest film. Yammy.
9.Naţia noastră română de homofobi va fi mulţumită de bancurile care se fac pe seama lui Elton John ! Mă rog, de Crăciun ar trebui să fim mai buni...sau era de Paşte asta ?
10.O mână de englezi – îndeobşte cinici – ne arată cu putere, cu umor (dar nu mai puţin serios din cauza asta) şi cu tandreţe, ceea ce ar trebui să ne sară în ochi la tot pasul: iubirea e peste tot.
Motiv bonus: preşedintele poate găsi un discurs politic excepţional în film. „ We are the country of Beckham’s right foot...and the left foot comes to that”...tot ce mai trebuie să facă e să-l adapteze. Cu Mutu.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)