Următorul !

Luni, 29 octombrie, ora 23:50

Am venit de puţin timp de la concertul Kumm de la Operă şi, ca mai mereu când intru în contact cu muzica lor, mă regăsesc cu greu şi nu ştiu ce şi cum să zic. Senzaţia asta am avut-o şi de câte ori le-am ascultat noile albume, dar dacă acasă ai timp să ameţeşti cd-playerul, să te obişnuieşti, să te calmezi şi apoi să pui pe hârtie ceva cât de cât coerent, la concert mergi, te aşezi pe locul tău, te umpli până la refuz, iar după ce se termină, ţi se dă drumul pe stradă cu senzaţia aceea…
Ca să nu fac vreo greşeală mare la colţul străzii –din minte- unde mă aflu acum, mă pun să povestesc cuminte şi fără pretenţii. Concertul celor 10 ani de Kumm a fost în primul rând impecabil prin sunet. Acustica fără cusur a ajutat mult aniversarea. Am văzut asta pe feţele multor spectatori, uimiţi. Muzica Kumm s-a auzit şi s-a simţit, în sfârşit, până la ultimele detalii. În schimb de văzut poate că ne-am fi dorit să-i vedem mai mult. Nu insist pe lipsa unui spot de urmărire şi pe dispunerea cam underground a luminilor, doar aş fi vrut să-i văd mai mult, pe ei şi pe artiştii invitaţi să cânte la ziua lor. Timpuri Noi au fost impresionanţi. Varianta lor la “Curse” , ca şi noua faţă a “Tanţei” au ridicat lumea în picioare. Energia şi timbrul foarte deosebit (sper să nu i se schimbe o dată cu vocea!) al solistului de la The Moods, o trupă foarte tânără, au fost, de asemenea, răsplătite cu aplauze răsunătoare. Mi-a plăcut că n-au fost aşezaţi “în ordinea mărimii”, ci surprinzător de drăguţ, chiar la sfârşitul şirului de invitaţi, ceea ce le-a asigurat (bine gândit!) o şi mai mare simpatie din partea publicului. Deschiderea în forţă le-a fost dată celor de la Z.O.B., pe care aproape nu i-am recunoscut, tot datorită curăţeniei acustice a sălii.
Lună Amară a sunat plin, unit şi sigur. Ada Milea a cântat pe lumină de sală, făcând uz de consacratul său talent actoricesc, care i-a permis să facă uitate chiar şi versuri pe care sper că le ştia, cele de la “Bară bară gol gol”. Probleme emoţionate cu acelaşi text a avut şi solistul Travkăi, care şi-a simţit mai bine Praga lui. La toţi invitaţii, aniversaţii au aplaudat puternic dintr-una din lojele Operei. Ce-o fi fost în sufletul lor, auzindu-şi piesele cântate de alţi artişti, în acest concert pentru care au muncit atât de mult ?
Perindarea prin scenă a foştilor instrumentişti Kumm nu poate fi comentată. A fost ca o agapă reuşită, iar succesiunea la instrumente a sunat firesc.
La solişti lucrurile se schimbă. Chiar dacă lui Byron i-a urmat la voce tot un introvertit, Cătălin Mocan, – mă amuzam văzându-l pe scenă transpus, aiurit, parcă absent, ţinta sigură a vreunui jandarm care n-ar fi înţeles cum s-a urcat acolo, dacă concertul ar fi fost undeva în aer liber - direcţia în care acesta s-a dus cu trupa este atât de special-diferită, încât pur şi simplu s-a simţit, fără putinţă de tăgadă, că Byron nu mai face parte din ea. “Angels And Clowns”, una din cele mai iubite piese ale grupului, a fost cântată de Byron cu motorul la jumătate faţă de cum o făcea odată, iar piesa a sunat la sfert faţă de ce i-a făcut Mocan pe 1 septembrie la mare.
Şi mi s-a părut că au cântat prea puţin la sărbătoarea lor de 10 ani, ceea ce mă face să o aştept pe următoarea. Adică cea de la următorul oricare concert.
Ana M. Călin

Come Undone

Imaginea se schimbă, planurile suferă modificări şi imprevizibilul ţîşneşte de peste tot, ca o cocă prea crescută ca să mai stea în vas. Astăzi facem aşa, mîine aşa, pentru ca să aflăm azi că ieri am fost în altă parte, iar astăzi suntem altcum. Mici bucăţele de bunădispoziţie şi de încredere se umplu apoi de sînge, ca cele pe care le foloseşti după bărbierit, cînd te ai tăiat. Demachiante puternice care să ne ajute să vedem situaţia la faţă, aşa cum e. Nepăsătoare. Stări de agregare multiple şi confuze ne animă rînd pe rînd. Cafeaua dă în foc pentru a stinge focul, apoi se reîntoarce în matca ei de undone. O cafea aproape făcută, care nu s a mai făcut niciodată. Funcţional, ca o marionetă, dulce ca o camelie şi încurcat ca o apărare perdantă la şah, aşa eşti tu.

Eu sunt omul cafelei amare şi al ouălor tari. Sunt cel care ajunge la 11:48, cînd întîlnirea e la 12. Sunt cel care se enervează înainte de sfertul academic şi care păşeşte pe drumul din cărţi de joc cu încrederea din curtea mamei. Nu am jucat suficient fotbal cînd eram mică. N am să încep acum, cu inima mea.

denoapte

La 2:20 Piaţa Victoriei e pustie. Stâlpii de iluminat stau înţepeniţi, au adormit aşa, în picioare. Vin câteva maşini, în zdrobitoarea lor majoritate, taxiuri. Oameni care şi au făcut o meserie din a pleca de acasă, ca să îi ducă pe alţii acasă. Până şi luminile radioului de la 11 s au stins. Pe post muzică monotonă , ca vocea unui om care vorbeşte în somn. O noapte aproape nemişcată, ca aceasta, poate înlesni scurgerea prin găurile din timp a oamenilor care nu au pe cine găsi acasă. This is a night (somewhere) on Earth. Cine a mai văzut această noapte ?

Sub un cer violet rău

M-am gândit să adun câteva vorbe despre Deep Purple din două motive. Primul, evident, este concertul din 31 octombrie, de pe Stadionul Cotroceni. Al doilea este faptul că, sâmbăta trecută, la Megastar, primul concurent care a urcat pe scenă n-a ştiut cui aparţine originalul lui „Another Brick In The Wall”, pe care îl cântase cu grupul, într-o variantă remixată, la începutul show-ului tv. Devine evident ?
Deep Purple e, să ştiţi, o trupă cool. Dimpreună cu Led Zeppelin şi Black Sabbath (alţi moşi pe care nu se zbânţuie nimeni pe la corturile de silent disco !) a revoluţionat, prin anii ‘70, lumea muzicii. Chitarele cu distors, (vai, ce urât, pe majoritatea posturilor de radio, invadate de Yves LaRock şi Nicole Schwerzinger nici nu mai auzi aşa ceva!) secţia ritmică hotărâtă şi pătrunzătoare (prea dură pentru urechile directorilor de programe din România de azi), simfonia tulburătoare a claviaturilor (prea „elaborată”- adică neinteligibilă, pentru aceleaşi urechi ) şi aportul a doi dintre cei mai criminali solişti vocali ai epocii (Nu, nici unul nu e 50 Cent) au făcut din Purple unul din numele care au reuşit să transceadă vremea bunicii şi a radiolui cu lămpi, deşi mie mi se pare că mai degrabă acum traversăm o perioadă în care radioului îi filează lămpile.
Conspectul din Deep Purple ar trebui să conţină nişte nume, cum ar fi formula sa consacrată , (care nu va fi prezentă la Bucureşti, întrucât s-a spart demult, de dinainte de a se naşte Beyonce) care îi conţine pe Ian Gillan, (voce, dat afară, revenit) Ritchie Blackmore, (chitară, plecat, istorie) Jon Lord, (clape, rezistat îndelung, plecat pe proiecte personale în 2002) Roger Glover (bass, dat afară, revenit) şi Ian Paice (tobe, singurul membru fondator rămas în grup). Lui Gillan, Paice şi Glover li se adaugă, în formula în care au scos ultimul album cu care vin în turneu la Bucureşti, ( „Rapture Of The Deep”) chitaristul Steve Morse (americanul care a distrus blazonul britanic al trupei) şi clăparul Don Airey ( fost Rainbow).
Întrucât, în afară de piesa titlu , de ironia muşcătoare din „MTV” ( „Let’s not talk about MTV/ I don’t even want to start”) şi de „ Clearly Quite Absurd”, nici mie nu mi-a spus mare lucru albumul Purple 2005, vă înşir alte câteva titluri de piese pe care de câte ori le auziţi parcă v-ar spune ceva, dar nu ştiţi cine cântă – şi cu atâtea remixuri ale oamenilor care n-au ce face, nici nu e de mirare. Child In Time, Smoke On the Water Woman In Tokyo, Perfect Strangers, Highway Star, Lazy, Soldier Of Fortune* sau Stormbringer * sunt cele mai mari hituri. Puteţi spera să le auziţi la concert, în afară de cele *, la care să nu speraţi, că sunt cântate de alt solist Purple, dar să nu ne întindem. Mai bine ne vedem la concertul din Cotroceni al trupei care a vândut cam 100 de miloane de discuri în întreaga lume, o realizare care lui Justin Timberlake, cu ale sale 15 milioane, îi este, desigur, străină. Iar răspunsul pentru concurent era Pink Floyd. Că nu ştiu dacă i-o mai fi zis cineva după emisiune.

Ediţie specială

Astăseară în jurul orei 20:00 a început oficial la Bucureşti anotimpul în care m am născut eu. Se numeşte tot toamnă, dar nu mai este chiar varianta "demo", de care v aţi îndrăgostit cu toţii, cea cu râuri lungi şi melancolice de frunze, cu soare difuzat şi blând. Eu îl ador, fiindcă în fiecare an, la vremea asta, capăt o nouă vârstă, poate mai plăcută deccât cea de dinainte.

Astăseară

conduceam pe străzile goale, nu chiar cele din centru, care sunt animate şi în jurul orei 23, dintr o zi a săptămânii. Dintr o dată, prin apropierea casei mele, am devenit conştientă de o vrajă. Maşinile toate dormeau pe marginile drumului, încremenite, fără să mai răspândească heat, ca oprite de o baghetă fermecată, a odihnei, la liniştii. Încet, a mea a fost în a doua, pe urmă în a-ntâia şi s a oprit, cu un sfârâit uşor, sub lumina lunii *. Liniştea continuă. Programul 23- 06.



* =de fapt, a iluminatului stradal

Dedicaţie

Am tendinţa de a ţipa la cei dragi. De a i irita, supăra, jigni chiar, dacă mă lasă. Parcă îmi place să văd cum le curge sânge din răni, cum se încovoiază şi suferă de dureri care nu sunt ale lor şi pentru care nu au nici o vină. Sunt puţin răstită, ca şi cum vecinătatea lor binevoitoare sau dedicată mi se cuvine, e un drept căzut din cer, sunt un cap încoronat. Cei dragi sunt, evident, şi foarte inteligenţi, de aceea am tendinţa de a fi foarte puţin răbdătoare cu ei. Trebuie să funcţioneze instantaneu şi fără greşeală şi, normal, exact pe direcţia pe care am gândit eu, care este, nu i aşa, cea bună, cea perfectă ! Orice întârziere şi orice abatere de la direcţia pe care eu am comunicat o deobicei suficient de subtil cât să n o pricep nici măcar eu îmi provoacă irascibilitate, nervozitate şi, în ultimă instanţă, agresivitate.
Am tendinţa de a mă răsti la cei care mi par fericiţi. Sau, dacă se poate socoti cantitativ, la cei care par mai fericiţi decât mine. Evident, nu mă apuc să ţip la persoane în Touareguri, nici să scuip elicopterele pe care scrie Ţiriac. Ţip la oameni mici, ca mine. Care şi poartă cu calm şi zâmbet fiecare zi. Mi se pare nedrept ca eu să fiu atât de preocupată, de nervoasă, de absentă, în încâlcelile mele de gânduri, iar ei atât de sereni, fără a fi proşti.
Am tendinţa de a i îndepărta pe cei care mi plac. Le opun fasoane, nehotărâri, pretenţii exagerate şi le pun prea multe întrebări cu rol de puncţie. Le răstălmăcesc cuvintele şi le iau în derâdere. Le corectez tare greşelile neintenţionate. Le găsesc în multe fraze înţelesuri ascunse şi defăimătoare. Le proiectez prejudecăţi şi lipsuri. Le aduc în starea de a fi sigure că nu mă plac.
Domnule doctor, ce am ?
Ştiu sigur că am şi zile bune.

To the day I was…

Am ascultat albumul o dată şi nu mi-a plăcut. L-am ascultat a doua oară şi m-a atras. L-am ascultat, aşadar, a treia oară. L-am detestat. A patra oară deja mi-era greu să mai disting ceva în mormanul confuz de sentimente pe care mi l-a creat. Apoi cred că
mi-am dat seama de ceva: exact asta era. „Forbidden Drama “ by Byron nu urmăreşte, neapărat, să fie plăcut, aplaudat, cum, desigur, nu-şi poate dori să fie detestat. Nici măcar comercial nu s-a gândit să fie. Este, pur şi simplu, un loc în care cei cinci artişti au aruncat – ca-ntr-un ciudat concurs de paintball la perete – cam tot ce au avut de spus. Ascultând din ce în ce mai insistent albumul chiar am ajuns să mă întreb, cu destulă grijă, dacă n-au aruncat CHIAR cu TOT ce au avut, şi ce vor face pe un, presupus, al doilea album. Doar o clipă, pentru că în rest am căzut în reveria dată de cuplul bass- pian, („Far Away”) am gustat secvenţa de cădere simulată de tobele isterice, („Losing Control”) am plecat la drum lung şi sinuos cu vocea („Crossroads”) şi mi-am însuşit rolul versatil al flautului, folosit, cu încredere şi siguranţă, pe mare parte din album. Mi-au plăcut grozav corurile de voci, brodate în maniera ştiu eu cui, dar foarte binevenite în contextul unui album împărţit, la fel ca o piesă de teatru clasică, în acte. M-a surprins puterea paletei de exprimare, mulţimea de culori găsite pentru a colora doar câteva stări. Nu m-a deranjat firul de cabotinism,
( imperfecţiunea din a capella epilogului, a unei voci pe care o ştim perfectă) menit să dea - culmea !- sinceritate şi senzaţia aceea de lacrimi în glas, greu de obţinut, de altfel. Teatral, în sensul bun, moment.
Locul meu este în actul III al dramei. Finalurile au fost mereu cele care m-au preocupat, obsesiv, încă dinaintea începutului. Cu toate cele nefăcute şi dureroase - „What about drinking water from a waterfall ?”. Cu încercările de regăsire a sinelui –„ We need to sleep ...to fill the whole we are”. Cu luptele aproape pierdute- „ My hopes are about to lose track of me”.Cu realităţi care-ţi depăşesc sistemul de înţelegere – „ The edge of your world is going to crash and disappear”. Cu seninătatea proaspăt aşternută peste pietre...”To the day I went to bury my father”...

Ana M. Călin
ce_stii_tu@yahoo.com

Crezi

primită pe mail
Crezi ca esti bine, crezi ca esti tare.Crezi ca te-ai desprins, crezi ca nu-ti mai pasa.Timpul a trecut doar, a trecut atata timp...
Ai indepartat toate urmele, ai sters din tine doi ani si ceva din viata;te-ai intins pe masa, ai pus singur mana pe bisturiu si ai taiat din tine mult dupa ce nu mai puteai de durere, pana n-a mai ramas nimic.Ai sters mesaje, numere de telefon, adrese de mail, chiar daca stii prea bine ca n-o sa le uiti prea curand.Ai aruncat totul in cutii, claie peste gramada-poze, scrisori, haine.. bucati din viata..din viata ta.Ti-ai ascuns viata de tine-sa n-o mai vezi, sa n-o mai stii, sa nu mai fie.Te-ai golit singur, ti-ai excizat sufletul, ti-ai extirpat amintirile..Ramai fara trecut si privesti cu ochi largi si goi catre viitor si incerci sa inveti sa traiesti fara viata ta.Treci prin lume, o coaja fara miez, un invelis gol, un trup fara suflet, stai sa te surpi inauntru, dar macar esti amortit, esti bine, esti tare, te-ai desprins, nu-ti mai pasa.
Si intr-o dimineata ca oricare, suna telefonul;numarul nu-l cunosti, raspunzi..O voce pe care n-ai auzit-o de sase luni: „Sunt eu..ce mai faci?”..Raspunzi laconic la intrebari, stii ca frumos ar fi sa le pui si tu pe-ale tale, dar n-o faci, nu vrei sa afli nimic, nu vrei material pentru ganduri ulterioare.”Ma bucur ca te-am auzit. Mai vorbim..Pa”.Inchizi telefonul si stergi numarul cel nou inainte de a apuca sa-l cercetezi, inainte ca memoria sa-ti joace o festa si sa-l retina..
A trecut.Esti bine, esti tare.Te-ai desprins, nu-ti mai pasa..
Si-atunci, spune-mi, de ce tremuri?

Strada Blănari s a transformat în...

Ce zi frumoasă

Azi dimineaţă pe la 7 era aşa o lumină în cameră, încât am crezut c am lăsat vreo veioză aprinsă pe undeva!

Ediţii speciale

Azi e ziua fostului cel mai iubit dintre pământeni, totuşi unul dintre cei mai iubiţi pământeni. Nu, băi, nu Preda !

pleonasme din trafic

De ce ţi ai luat o bengoşenie de maşină, mare, poluantă, cu roata cât 2 din ale mele, dacă ocoleşti delicat, (ca o balenă) pe orice străduţă, orice mic şănţuleţ ?!
XXX
Anul trecut, pe gheţuş, am intrat cu viteza de 1km/h într un wv passat. După ce, la faţa locului, buşitul a zis că n are nimic şi să merg liniştită, pe urmă m a găsit la firmă şi a început să mi ceară bani pentru diverse chestii pe care i le "spărsesem intern", printre care şi turbosuflanta. La a treia cerere de bani, pentru o altă reparaţie "gravă" (care la acel wv costa 135 RON!!!) l am întrebat cu grijă pe om dacă e sigur că, date fiind stricăciunile majore provocate, n am omorât cumva şi vreun pasager...
Şi i am dat sfatul pe care îl repet şi Jipiştilor de azi: luaţi vă, frate, Supernova!. Nu e aşa sensibilă, nu se buşeşte uşor. Baftă !

6 a.m.

Perioade lungi uit ce binecuvântat e trezitul de dimineaţă. Devreme, când încă şi vocea de la radio tace şi macii (după anotimp) încă n au înflorit. Ce noroc că n am putut refuza încă ceva de muncit şi mai respir şi eu liniştea de cu noaptea în cap...şi, evident, lipsa cearcănelor datorată somnului de NOAPTE profundă.

dixit

"M au derutat totdeauna "absenţii", totuşi atât de prezenţi", scrie Octavian Paler în convorbirile sale cu Daniel(Enache?) Cristea. El aplică la perioada politică 1985-1989. Dar se poate aplicala aproape orice, nu ?

Police Reunion – Paris 30/09/2007

La ora 16.00 porţile lui Stade de France s-au deschis. Cu jumătate de oră mai devreme decât era anunţat pe bilet. La fiecare poartă, cam 50 de persoane. În jurul orei 18.00, mai mult de jumătate de stadion era încă gol. M-am gândit că nu e un concert vândut. Aveam să aflu mai târziu că acesta fusese, de fapt, al doilea concert Police din capitala Franţei- al doilea fusese cu o zi înainte. Sold out amândouă.
După ora 18:00 a intrat în scenă trupa de deschidere, Plane Fiction, care mi-a lămurit, destul de târziu, o mare confuzie. Tot auzeam, de curând, o piesă aproape 100% Sting la City Fm. Îndoiala că e, dar şi ruşinea că ar putea fi ( şi că eu n-o ştiu) m-au împiedicat să-l întreb pe Kirk ce naiba piesă e aia. A trebuit să-l aud pe fiul lui Sting, Joe Sumner, cântând-o live, ca să-mi dau seama. Şi e greu să-ţi dai seama, dacă nu eşti pregătit, pentru că juniorul are aceeaşi voce, aceleaşi inflexiuni, aceeaşi emisie, acelaşi fel de a ciupi bass-ul ca şi seniorul. Cinevae de părere că e bun marketingul, („pentru când o fi Sting bătrân...”) dar pe mine asemănarea extremă, deşi incredibil de palidă totodată, m-a cam supărat.
Cu 5 minute înainte de începerea concertului s-a auzit în stadion „ Get Up Stand Up”, un semnal pentru public, dar şi o reverenţă discretă, făcută originilor Police.
La ora 20:00 a început concertul pentru care nici acum nu găsesc cuvinte potrivite(povestea împărţirii materialului în două părţi a fost doar o scuză. Nu ştiam şi nici acum nu ştiu exact ce să spun). Doar că, pe parcursul celor 90 de minute m-am legănat şi am cântat ca-n transă, iar acum, la aproape două săptămâni după, valuri de căldură încep să-mi readucă în minte şi inimă fragmente electrizante din concert. Bucăţi mozaicate de piese - aceeaşi uimire cu care am remarcat majorele şi optimismul vioi din tristul „ So Lonely”. Luminile şi visual-urile care nu făceau ca artiştii să pară mici pe scenă, „mâncaţi” de producţie - cu o menţiune pentru secvenţa de lumini alb- violetă, pe care am remarcat-o şi adorat-o şi în concertul lui Sting din ’95. Freamătul celor 80.000 de persoane, - „ Deci sunt 160.000 de mâini aici ? Să le vedem!”- care nu ştiau prea multe texte, dar se bucurau, cu o relaxare care nouă ne e încă nefirească, de tot ce se întâmpla pe scenă. Amatorilor de setlist, le spun că s-au cântat toate marile piese Police, de la tulburătoarea „Every Breath You Take” până la tulburătoarea „ Invisible Sun” (moment Water Aid, organizaţie pe care grupul o sprijină, în turneul european). De la frustrata „ Don’t Stand So Close To Me” până la frustrata „ Message In A Bottle”. De la magica „ Every Little Thing...” până la magica „King Of Pain”.
Celor care ascultă muzica Police cu mai mult suflet decât pricepere, ca şi mine, îmi pare rău că n-am reuşit să le transmit mai bine farmecul acestei reuniri, poate imprefecte, (cei trei parcă nu mai fac un singur tot pe scenă) dar, totuşi, în carne şi oase, pe care mulţi am aşteptat-o, şi demult.

Ana M. Călin
ce_stii_tu@yahoo.com

cadre - Paris

cadre

Azi mi a mai părut o dată rău că nu am aparat de fotografiat şi că, în continuare nu fac nimic ca să mi iau. Pe Calea Victoriei colţ cu Dacia e o curte mare, cu pajişte şi castani. Sub unul dintre ei se aşternuse covor de castane lucioase şi "găoace" ude, ţepoase. Umbră şi ploaie şi castane, toate îmi plac de când eram copil. În fiecare toamnă culeg câteva şi le ţin până în primăvara următoare. Am luat una de la Paris, dar parcă tot mai frumoase castane avem la Bucureşti.

Ieri, deşi în altă atmosferă, am mai respirat un moment de fericire pură. Pe strada mea era soare, soarele acela de toamnă, pierdut sau "mieriu", cum a zis cineva când încercam să l descriu. Pe jos, un covor bălai de frunze. O pală uşoară de vânt.

În casă e un pui colorat de toamnă. 2 vase mari cu crizanteme mov, un figaroscop cu coperta colorată, cu sting ( nu mi vine s o iau de pe masă, e tablă de cafea) o jacheta portocalie...o dezordine plăcută, familiară. Şi un pic de frig, c am lăsat/ uitat ? geamurile deschise.

She's Too Good For Me /Sting

She don't like to hear me sing
She don't want no diamond ring
She don't want to drive my car
She won't let me go that far
She don't like the way I look
She don't like the things I cook
She don't like the way I play
She don't like the things I say
But oh the games we play
She's too good for me
She's too good for me

She don't like the jokes I make
She don't like the drugs I take
She don't like the friends I got
She don't like my friends a lot
She don't like the clothes I wear
She don't like the way I stare
She don't like the tales I tell
She don't like the way I smell
But oh the game we play
She's too good for me
She's too good for me

Would she prefer it if I washed myself more often than I do
Would she prefer it if I took her to an opera or two
I could distort myself to be the perfect man
She might prefer me as I am

She don't want to meet my folks
She don't want to hear my jokes
She don't want to fix my tie
She don't even want to try
She don't like the books I read
She don't like the way I feed
She don't want to save my life
She don't want to be my wife
But oh the games we play
She's too good for me
She's too good for me

Emoţii pariziene

La sfârşitul săptămânii trecute am ajuns pentru prima oară la Paris. Poate nu suficient de devreme şi poate nu în postura potrivită, fiindcă se spune că e oraşul îndrăgostiţilor, iar eu am mers însoţită de fratele meu. Condiţia mea de iubitor de Police, al căror concert la Paris a fost întâiul motiv al călătoriei, m-a salvat. Dar, aşa cum vorbeam şi cu Alexandru în camera de hotel, epuizaţi după o zi de mers prin capitala Franţei, nu mai eram sigură, înainte de concert, că Police va fi „perla coroanei” din excursia noastră. Atât de mult mi-a plăcut oraşul, încât am să las pe data viitoare spectacolul. Acum o să vă povestesc despre Paris şi muzica străzilor lui seducătoare.
Dintr-un fel de evlavie turistică nu ne-am putut lipsi de vizitarea centrelor de interes maxim. Am văzut, în mers cadenţat, Arcul de Triumf, Turnul Eiffel, toate palatele mai mici sau mai mari de pe cheiul drept şi stâng al Senei şi catedrala Notre Dame. Timpanele solicitate de aterizarea pe aeroport mi-au răsunat de simfonii greoaie, iar statuile ecvestre mi-au sugerat marşuri. În zona Pigalle, prin fiecare uşă deschisă sau nu, de după fiecare geam fumuriu sau nu, răsuna tare muzica de club. Undeva era afişat, cu seriozitate, anunţul „de astăzi nu mai ţinem seri r’n’b” ! Iar în marile magazine de muzică erau reduceri „dezonorante” la toate albumele Pink Floyd, datorită aniversării a 40 de ani de la prima apariţie discografică a grupului.
Deşi a pus în joc toată măreţia lui intimidantă, Parisul nu ne-a putut păcăli. I-am descoperit sufletul şi muzica umblând aiurea pe străduţele mici din zonele sale albe şi negre. În micile bistrouri - afaceri de familie sau în cafenelele cu măsuţe întinse în stradă, măsuţe pe care abia de aveai loc să-ţi pui ţigările, scrumiera şi coatele – lucru de înţeles, căci dacă paturile de îndrăgostiţi sunt mici, ca să doarmă îmbrăţişaţi, de ce n-ar fi şi mesele, ca să bea sau să mănânce ceva cu trupurile aproape atingându-li-se ?
Am auzit muzica sacadată a Africii în piaţa de peşte, din pumnalele cu care vânzătorii spărgeau calupurile de gheaţă. Am savurat chemarea tânguitoare a musulmanilor vânzători de dulciuri caramelizate. Am inspirat, o dată cu aroma de curry, melodia sitarului care răzbătea din restaurantele indiene, în care erai îmbiat la intrare de încurajarea „we speak English also”. Muzica inimii şi a dorinţei populau, inevitabil, întreg Parisul, fie că era zi sau noapte, cu englezi sau irlandezi ameţiţi de victoria sau înfrângerea la rugby, cu un arab şoptind ireverenţios „Salope!” sau cu franţuzoaice arătându-şi, scurt, sânul, vreunui trecător, pentru ca după aceea să dispară, imposibil de urmărit, în mulţime.
Pe jos am văzut multe pagini de reviste şi ziare, citite şi aruncate în grabă de parizieni neglijenţi. Multe înfăţişau fotografii cu Sting şi cu titluri de-o şchioapă, ce elogiau primul concert al grupului la Paris, pregătind publicul pentru al doilea. Iar Sting avea o mutră atât de irezistibilă, încât, de cu o seară înainte am început să mă pregătesc, oftând visătoare, pentru marele concert.
Ana M. Călin
Mulţumesc Selkia, Mihail şi Liviu