Good To Be Bad- Moştenirea Whitesnake

Acesta este discul cu care grupul revine în lumea apariţiilor discografice, după o pauză de 11 ani. Albumul a fost lansat pe 21 aprilie în Europa, Canada şi Statele Unite, iar Germania a beneficiat de un avans de 3 zile faţă de toată lumea, poate şi datorită faptului că germană este casa de discuri cu care David Coverdale a încheiat contract pentru acest album. În fapt, albumul în întregimea lui a putut fi găsit pe internet cam de la începutul lunii martie. Materialul a “transpirat” din cauza unei greşeli a casei de discuri,care a postat pe site-ul său un link unde acesta putea fi ascultat de către eventualii sponsori şi promoteri. Pentru hackeri a fost o joacă, aşa că toţi iubitorii de Whitesnake s-au putut bucura de “Good To Be Bad” o lună şi jumătate mai devreme. David Coverdale a reacţionat calm şi cu tact sutelor de mesaje de felicitare primite pe site-ul său, având ca subiect discul încă nelansat. Şi bine a făcut pentru că, iată, la o săptămână după lansarea oficială, “Good To Be Bad” se află în top 10 cam în toată Europa: 5 în Norvegia, 6 în Germania, 7 în Marea Britanie, 10 în Suedia.
Nici o vorbă despre evoluţia discului în S.U.A. deocamdată, dar asta nu miră pe nimeni. America este cea care i-a oferit rockerului un cămin, dar niciodată un teren de joacă, sau în nici un caz unul mare, aşa cum Coverdale şi l-ar fi dorit. S-ar părea că Whitesnake nu va reuşi să aibă un turneu cumsecade de promovare în America de Nord. În schimb, după ani buni de zile, Coverdale s-a întors în Australia pentru câteva concerte care au avut un succes nesperat, iar în câteva zile grupul va debarca în America de Sud, unde fanii brazilieni îl aşteaptă cu nerăbdare. Tot bătrâna Europă este însă cea care îl primeşte cu adevărat cu braţele deschise, căci Whitesnake are peste 30 de concerte programate în lunile iunie-iulie pe continent.
Despre album, numai de bine. Coverdale a făcut un efort să pună în el tot ceea ce ne-a fermecat vreodată la Whitesnake. Se pare că, după 30 ani, acesta ar putea fi albumul bun de pus ca „message in a bottle” pentru generaţiile viitoare. Texte simple şi pătrunzătoare, (da, până şi eu sunt de acord că a abuzat de cuvântul „love”, dar dacă aşa simte omul...) armonii alunecoase, riff-uri puternice şi înşelătoare, balade care ne înlăcrimează, un look masculin şi seducător (chiar dacă ar fi mai bine să-l vedeţi pe scenă, şi nu la 1m distanţă) şi, evident, vocea aceea specială care a marcat a opta decadă a secolului trecut, dar şi iubirile noastre de mai târziu, toate sunt aici. De notat „Summer Rain”, singura baladă cu o structură absolut nouă pentru Whitesnake, – semn că şerpii mai tineri şi-au băgat coada- dar şi „All For Love” sau „Call On Me”, din care ultima mi se pare cea mai bună piesă de pe album. Cea mea cantabilă: „Lay Down Your Love”. Cea mai difuzată în fm (adică la City Fm): „All I Want All I Need”. Iar pentru 8 iulie nu vă faceţi alte planuri! Whitesnake sărbătoreşte 30 de ani la Bucureşti, şi suntem toţi invitaţi.

Paşte fericit, oriunde v aţi afla!

Niciodată norii nu vor mai fi la fel

"Închin" aceste citate norilor de azi, din Eroilor. Eraţi frumoşi chiar dacă m aţi costat in Bucureşti blocat... poate reveria mai multor oameni în trafic l ar fi eliberat.

"Acum Akira Kumo zăreşte, foarte departe, la zece kilometri deasupra acoperişurilor Parisului, nişte nori cirus foarte delicaţi, dintr-aceia atât de arieni, atât de uşori, încât par să imite cea mai fină muselină ori să aducă cu nişte zgârieturi lăsate de un animal necunoscut, care uneori transformă cerul într-un fel de plajă de pe care valurile s-a fi retras. Îi cunoaşte prea bine. E destul de mândru să ştie că norii cirus vestesc mai degrabă, la latitudinea unde se găseşte el, sosirea vremii rele. Sunt norii lui preferaţi. I-a luat întotdeauna drept oracole sau drept nişte semne misterioase -, pe care, constata totuşi, în acelaşi timp, că era incapabil să le descifreze clar, univoc. Deseori Akira Kumo se gândea văzându-i la formele pe care le ia sperma când se întinde pe un sex foarte roz ori se răsfiră în apa din cada de baie. De data asta nu i se pare că ar semnifica ceva deosebit; sunt acolo, deasupra lui, şi astai tot. Nu izbuteşte absolut deloc să-i interpreteze; asta nu le micşorează întru nimic în ochii săi frumuseţea inefabilă şi discretă şi, poate pentru prima oară, îi iubeşte exact pentru ceea ce sunt. Apoi îşi pierde cunoştinţa, pentru că efectl salutar al şocului a trecut, iar durerea din piciorul stâng, rupt, se manifestă brusc.
Privaţi de singurul lor observator atent, norii continuă să existe peste rue Lamarck, dar în zadar şi pentru nimeni. Imensa majoritate a locuitorilor oraşului Paris nu le dă nici o atenţie; plasate la limita extremă a atmosferei terestre, ele sunt de gheaţă şi nu de apă. Trecătorii se deplasează cu ochii în jos de la un punct la altul, de la un neant la altul, fără putinţa de a le influenţ în vreun fel existenţa, fără să aibă vreo idee de ceea ce poate fi o viaţă somptuoasă şi liberă, sub cerul semeţ.
(...)

Pe la ora cinci după-amiază, Virginie Latour se află la adăpost. Se descotoroseşte de cizme şi de costumul impermeabil, îşi pregăteşte o baie, se dezbracă de tot şi se bagă în cadă. Se gândeşte că parte din cenuşa lui Akira Kumo o să rămână probabil acolo, să hrănească arborii de pe landă; în timp ce cealaltă parte, proiectată atât de brusc în cele mai înalte straturi ale atmosferei, n-o să coboare iarăşi prea curând. Virginie se gândeşte că, cu puţin noroc, cenuşa aceea va fi dusă de unul din curenţii de mare altitudine ce ne survolează neîncetat, cu peste patru sute de kilometri e oră, şi care sunt de fapt adevăraţii artizani ai vremii de mult mai jos, de pe pământ. Se gândeşte că o parte din pulberea aceea se poate întâmpla să întâlnească, în periplul ei din jurul globului, ultimele fire de praf rămase di marele vulcan Krakatoa; sau chiar ultimele rămăşiţe vitrificate, îngrozitor de radioactive, al unei fetiţe vaporizate de pe malul râului Ota, în apropiere de oraşul Hiroshima."

Teoria norilor
Stephane Audeguy
Traducere de Dan Petrescu
Editura Nemira

Mă mut în Brazzaville

Prietenul meu, Marius Chivu, împreună cu încă două fete inimoase (sper să fi înţeles bine numărul, că de gender nu mă îndoiesc, nu ştiu companie mai potrivită pentru Chivu) s-a hotărât să facă pe 9 mai, ora 21.00, la clubul Session, un concert cu o cosmopolită trupă indie, pe numele său Brazzaville.
Şi zice Chivu „ ia ascultă şi tu, fată, şi vezi dacă-ţi plac”. Eu, care atât de bine mă înţeleg cu el în gusturi muzicale, încât nu ascult niciodată piesele zăpăcite pe care mi le trimite, iar el râde de mine şi Coverdale-ul meu întruna, am zis „Da,da” şi n-am ascultat albumul până azi, (luni) când mi se apropia termenul de trimis articolul şi am intrat, ca de obicei, în panică. Rămăsese că dacă-mi place trupa să scriu şi eu un mizilic, că trecu omul revista în lista cu promisiuni media pentru sponsori (ăia de care n-a făcut rost, aşa că luaţi-vă bilet de 40 de lei de la bilet.ro sau alte instituţii).
Aşadar, acum pe seară m-am înspăimântat. Dacă nu-mi place Brazzaville, pe care nu ţin minte să-i mai fi ascultat, până la acest „21st Century Girl”, ce mă fac?
Şi, oftând, mă pun pe ascultat albumul, cel mai recent din 6. După o piesă, ( omonima titlului LP-lui) i-am scris lui Marius că-mi plac. După a doua ( „Aging Queens”) l-am întrebat de unde iau bilet. După a treia („Anabel”) mă gândeam deja cum o să-mi conving amicii să mergem la concert. Abia la a patra mi-am revenit din ambiţiile de prozelitism şi m-am decis să ascult pur şi simplu această trupă cu o muzică atât de aerisită, plăcută, aproape minimală. Vocea americanului David Brown, liniştitoare şi adâncă, îmi pare o moştenitoare înzestrată a glasului maestrului Cohen. În spatele ei îşi fac loc încet tot felul de armonii picurate, din clapă, acordeon, pian sau saxofon. De-a lungul celor câteva ore de audiţie, acest oraş muzical a căpătat contururi şi culoare, sunete şi arome de negăsit, toate la un loc, într-un oraş real.
M-a ajutat şi site-ul, pe care am vrut să-l consult în încercarea patetică de a-mi face o documentare decentă. În loc de date şi nume, acolo am găsit numai poveşti care au construit „oraşul”. Astfel, „Brazzaville is dedicated to the naive idea that the world is a beautiful place filled with wonder. We believe that there is another reality, just below the surface of our waking world, in which all is well”.
M-au topit şi povestirile lui David Brown despre turneul său din Rusia ( una din piesele albumului, „The Clouds In Camarillo” , face furori în Est) şi am râs cu lacrimi la răspunsul pe care l-a dat unui jurnalist turc, care l-a întrebat cum s-a simţit să lucreze cu grei ca Macy Gray, Tom Waits şi Leonard Cohen: “ N-am lucrat nciodată cu Macy Gray. Am dat mâna cu ea odată, la Londra, şi m-a umplut de 7-Up. Cum mi-e teamă de chestiile lipicioase, nu pot spune c-am avut o senzaţie prea plăcută. Nici cu Tom Waits sau Leonard Cohen n-am lucrat, dar şi cu ei am dat mâna. Mâna lui Waits e ca a unui muncitor, iar a lui Cohen e moale, ca a unui aristocrat”. Ha!
Ana M.Călin
ce_stii_tu @ahoo.com
www.brazzaville-band.com

Drăguţu' e asaltat...

ENJOY!

Litera Whitesnake

E ceasul 5. Dar de care?
E aproape 5 ceasul.
Unele magazine, ca cele din apropierea gărilor şi autogărilor, se deschid la 7.
Asta înseamnă că eu sunt trează când mulţi oameni -unii din ei lucrează la magazine- abia se trezesc şi şi sorb în linişte gălbenuşul. Şi, mai mult, sunt trează în timp ce mulţi alţi oameni visează încă dulce, la primul ceas al dimineţii. Îşi visează poate visele lor sau poate alte năstruşnicii. Visele lor.
Mă gândesc la ale mele. Multe s au cam împlinit, dar într un fel atât de... (oniric) încât câteodată nici nu ştiu dacă nu cumva le am visat. Trebuie, ca atunci, în vremurile rele, să mă ciupesc de mâini sau să ridic jaluzelele. E zi, e noapte? E 2 ceasul, dar de care? Am visat atâta bucurie sau am inspirat o prin nările mele mici?

O zi care începe cu un croissant cu lapte se poate sfârşi rău? Păi am fost la serviciu, am gândit un promo adorabil, am schimbat un promo din cauza unei decizii prosteşti, (enervant) apoi am montat o emisie plină de britney. Am scăpat de efecte şi rendere pe la 1:30, m ajuns într un loc unde se pune rock, că doar nu era să dorm cu britney! Am nimerit doar cu barmanul care a dat din proprie iniţiativă playlist-ul la litera whitesnake. Am ascultat zâmbind peste o oră.

Visele mele nu sunt mari. Dar sunt aşa de imateriale,încât pot să jur că s au împlinit, chiar dacă încă le visez.


p.s. nu pot să scriu încă nimic altceva despre o carte pe care o citesc în continuare, decât că vă rog s o citiţi. Teoria norilor - Stephane Audeguy

Drăguţu'

http://video.news.sky.com/skynews/video/?&videoSourceID=1312744

Feist – The Reminder

De Feist am auzit prima oară exact în momentul în care a început să cânte în cd player-ul meu. M-a furat cu vocea ei atât de familiară şi melancolică încât părea pentru început comună. Mai precis spus făcea parte dintr-un loc comun mai multor voci care sunt în stare să transmită mult, deşi fără a excela în registru. În vocea ei se întâlnesc P.J Harvey cu Norah Jones şi puţintel cu Kate Bush, dar ele plus încă ceva fac o voce nouă. Una care preferă notele înalte, pe care le scoate puţin sugrumat sau puţin voalat, dar care face cu o uşurinţă uimitoare trecerea la registrul grav. Ascultând-o, am avut senzaţia ciudată că e o voce cu o existenţă aparte, separată chiar şi de posesoarea ei.
Orchestrarea pieselor este minuţioasă şi delicată, iar sunetul obţinut de întâlnirea vibrafonului cu pianul şi al trompetei cu acordeonul este uşor, evanescent şi creează aceeaşi atmosferă mică pe care un colţ de geam aburit de către un copil reuşeşte să o dea unei camere severe.
Ca aproape toţi artiştii independenţi, care doresc să facă ştiută lumii substanţa muzicii lor, şi nu vreun single anume (care să-i umple de succes şi bani în timp scurt) Feist a pus pe acest al treilea album o grămadă de piese, (13) foarte unitare şi foarte diferite totodată. Le adună, cum este şi firesc, sound-ul, dar le diferenţiază tema şi felul în care fiecare este tratată de această voce cameleonică.
Preferatele mele? “The Park”, care are o întoarcere de frază muzicală graţioasă, ca evantaiul în dansul unei japoneze. “The Limit To Your Love” pentru versuri şi dezamăgire: „There’s a limit to your love/ Like a waterfall in slow motion/ Like a map with no ocean,/ There’s a limit to your love”. “Sealion” şi „Past In Present” pentru exuberanţă şi referinţele din muzica anilor ’50-’60 şi „Intuition” pentru că seamănă mult cu ceea ce cred eu.

Ana M. Călin
foto: Universal

Un primar de orientare pop-rock ?

Am aflat cu surprindere că Dan Bittman candidează la postul de primar al sectorului 1, din partea Partidului Ecologist Român, şi încă nu ştiu dacă să mă bucur sau nu. Solistul Holograf este şi el cetăţean al Bucureştiului şi, probabil, e la fel de sătul ca noi ceilalţi de trafic, de praf, de lipsa copacilor şi omniprezenţa firelor şi cablurilor de tot felul, profilate pe cerul capitalei. Fapt care îl face, iată, să pună în joc tot capitalul de imagine obţinut cinstit, în atâţia ani de muncă pe scenă şi, mai recent, pe sticlă. Figura asta au mai încercat-o şi alţi artişti care, însă, s-au mulţumit să devină deputaţi şi senatori din partea unui partid idiot, care nu susţine, doar distruge. Popularitatea le-a pălit, stau toţi cuminţi în băncile Parlamentului şi tac chitic şi gata.
Dacă ar câştiga, Bittman ar fi cu siguranţă un primar „ jucător”. Firea impulsivă şi mintea ascuţită îl ajută încă de acum, din campanie. Întrebat dacă n-ar trebui să se priceapă cât de cât la treburile primăriei, spre a putea să conducă una, solistul a replicat candid „Pentru ce? Se vede clar, după ce treabă au făcut, că nici ceilalţi primari nu s-au priceput!”, adăugând că el, spre deosebire de predecesori, are cu adevărat dorinţa de a mai curăţa puţin sectorul 1. Faptul că e dispus să se murdărească pe mâini încercând să dezlege iţele guvernării unui sector ne face să-l credem.
Pe de altă parte, parcă-mi pare rău de el. Nu este candidatul unui partid care să existe cu adevărat pe scena politică. Nu ştiu nici dacă acest partid mişcă ceva în domeniul care-i dă numele, dar asta pentru că nu sunt eu informată, poate. Eu am văzut cu ochii mei doar copaci tăiaţi cu ocazia summit-ului, copaci uscaţi din cauza săpăturilor şi cablurilor din aer, copaci tăiaţi pentru a face loc traseului şi tribunelor pentru Formula 3 sau pentru lărgirea drumurilor. Aşa că, fără să vreau, mă întreb ce ar putea face un primar, fie el şi Dan Bittman, fără spatele unui partid puternic sau fără ajutorul unui consiliu. Asta am învăţat-o de la foştii primari de sector sau generali, care, după ce au fost aleşi, se văitau că au mâinile legate de consiliul cel forma din adversari.
Pe urmă, mă întreb, este dispus unul din cei mai mondeni solişti români să se lipsescă de viaţa dulce până acum ? Un rocker poate fi frivol, dar un primar? Va mai avea el timp să se urce pe scenă ? Şi dacă da, câţi vor ţipa că în loc să aibă grijă de deszăpezire, el lălăie pe o scenă din Predeal? Va mai avea el chef să zâmbească unor fane, după concert? Câţi fotografi de scandal vor fi pe urmele lui?
Cred că Dan Bittman nu-şi dă seama foarte bine în ce se bagă. Şi dacă totuşi o face, are admiraţia şi susţinerea mea. Mulţi dintre noi au renunţat să lupte pentru ceva mai mult decât liniştea şi bunăstarea lor prezente. Dacă Bittman a găsit în el puterea de a lupta pentru viitor, atunci eu zic să-l votăm. La câte greşeli am făcut în trecut, la urne, nu mai contează una. Măcar asta e plăcută!

Un interviu frumos cu o persoană specială

Găsiţi aici.

http://www.jurnalul.ro/articole/120393/omul-cu-cesaria-crede-in-povesti-

Culmea

Mai femeie de carieră decât mine nu se pune. Spuneţi mi cine e aia care şi cumpără carte, (rătăcirile unei fete...) cd, ( jimi hendrix 7,99?!?!) cafea, demachiante, detergent, balsam, role de curăţat, mr.muscolo, (slavă Domnului, doar în varianta de curăţat) balsam şi detergent din acelaşi loc ? Aia care e...e la fel ca mine.

BRYAN ADAMS – 11

(or 10 - maybe 12 ?)


Îl ascult de vreo 3 zile încontinuu, aşteptând să apară revelaţia. În maşină, în trafic, legat sau când schimb de pe radio. Acasă, în timp ce spăl vase, fac socoteli, citesc, mă uit pe pereţi sau mă pun să adorm. Adică de la începutul dimineţii până spre mijlocul nopţii. Mi-a luat 3 zile ca să-mi dau seama că exact asta e ideea: ce, cum şi cât cântă Bryan Adams pe albumul ăsta şi dintotdeauna nu (te) deranjează niciodată cu nimic şi uneori se potriveşte de minune.
Are aceeaşi voce, voalată, răguşită într-un fel grizonat, fără să urce deloc, fără să coboare prea mult, o voce medie, plăcută. Are aceeaşi orchestraţie, de ani buni de zile, fără să exceleze în minuni tehnologice, de parcă ar înregistra în acelaşi studio şi ar mixa în aceleaşi setări indiferent de an, anotimp şi evenimente. Are un sound fresh, dar cu o tentă nostalgică, liniştit şi plăcut. Are acelaşi tip de piese, cu armonii şi ritm identice. Mai trage un pic, mai lasă un pic, mai accelerează puţin, se mai pierde în iubita chitară rece din când în când. Numai hazardul şi câteodată sprijinul unui film de succes (la gagici) au făcut ca unele din piesele sale să devină hit. „Have You Ever Really Loved A Woman?”, „Everything I Do I Do It For You”, „All For Love” , „Run To You” sau „Cloud No.9” puteau fi oricând piesele 1, 2, 4, 5 şi 9 de pe acest album. Dar acestea n-au primit deocamdată ajutor din partea unei fermecătoare poveşti de dragoste ca-n Robin Hood, a uneia de vitejie, ca-n Cei trei muşchetari ...sau măcar măcar al vreunei priviri languroase de-ale lui Johnny Depp sau (de gustibus!) Marlon Brando.
De la însuşi creatorul sensibilului - până la smiorcăială- vers „When you can see your unborn child in her eyes/ You know you really love a woman” nu ne putem aştepta la prea mare ajutor. Dintotdeauna, figura lui denotă o timiditate extremă şi o neplăcere prost ascunsă în comunicarea cu camera şi blitzul. Toate fotografiile lui sunt instantanee sau din unghi, nu priveşte în faţă mai niciodată. E frumuşel, dar cu ajutorul photoshop-ului sau/şi al machiajului care îi eludează imprefecţiunile, iar când e filmat pe viu camera nu are voie să se apropie sub 6 metri, nici cu trepiedul, nici cu lentila.
Cântă relativ înflăcărat şi câteodată profund despre o „she”, dar nimeni nu i-a putut atribui vreodată cu certitudine rolul de îndrăgostit.Acest fel de himeră pe care nimeni nu pare să aibă forţa să o transforme vreodată într-un bărbat adevărat reuşeşte totuşi să se impună. Fără să se străduiască, fără să exagereze, fără să exceleze în vreun fel, se face recunoscut la radio sau aiurea. Piesele sale sunt comode, ca un pulover vechi şi moale, pe care-l alegi pe pipăite din dulap şi îl pui pe tine în casă, când nu eşti încă sigură că a venit primăvara. Şi speri cumva să nu se destrame până anul viitor.
Ana M. Călin

?!

Acum vreun sfertde oră, când am deschis maşina de spălat să pun ceva într-însa sau cum s o mai scrie cuvântul ăsta, am remarcat că pe albul ei strălucitor au apărut nişte pete...nişte depuneri...de praaaaf!?!?!

sunt cam derutată. păi cum să se murdărească maşina de SPĂLAT! Cum să trebuiască să fie şi ea...spălată ?! E ca şi cum ai jigni o! Mă rog, aşa mi am dat eu seama că am o categorie de lucruri pe care nu cred că ar trebui să le spăl/ curăţ....şi invit rău voitorii să şi ia pofta în cui dacă se pregăteau să spună ceva neplăcut (cum că ce o fi şi la asta acasă sau poate şi farfuriile intră în categoria asta? şi ale răutăţi).

Mă rog, conform cu această dovadă de logică, pe care am crezut o de nezdruncinat, doctorii n ar trebui niciodată să se îmbolnăvească, scriitorii să vorbească şi profesorii să înveţe...d aia m am făcut eu învăţătoare..că într adevăr, nici mie nu prea mi a plăcut şcoala.