Azi...

Fac parte dintr o familie bogată. Am trandafir japonez, câine care se transformă din şarpe în liliac şi viceversa, ( e vorba de lupoaica vera, cu urechile pe spate sau în sus). Am un frate cu un zâmbet excelent şi unul care nu prea face poză, dar e la fel de drăgălaş, unde mai pui, viitor medic. Am o bunică full de abnegaţie şi o mamă maestră în cumpărături de calitate (marchiză de Kaufland, contesş de Carrefour, cum spune tata). Şi, după cum se simte încă din paranteză, am un tată cu opere complete în umor. E Sf. Alexandru azi, de unde această, probabil neaşteptată explozie de afecţiune.
Cu poze de azi dimineaţă, cu tot.
Post Scriptum. Nu le am menţionat pe Cara şi Zoica, aşa că am primit observaţii. Evident, şi una şi alta au partea lor de coadă şi pitoresc în viaţa noastră.

Lowlands Festival 2007

Marius, un prieten al subsemnatei, a călătorit în Olanda, la Lowlands Festival, care a avut loc între 17 şi 19 august. Cum i s-a părut această ediţie, a cincisprezecea, veţi citi în rândurile urmatoare. Aşadar, Marius says:

Lowlands Festival se ţine la 100 de km vest de Amsterdam, iar mijloacele de a ajunge aici sunt limitate. La prima sa ediţie, festivalul a avut 7500 de spectatori pe zi, dar a ajuns anul acesta la 55000 de spectatori pe zi, cu alte cuvinte cam jumătate din acest număr, de corturi… În cele şapte spaţii imense de camping nu era loc să arunci un ac. Oare or fi atâtea corturi în România, mă întreb, sau, mă rog, atâţia oameni dispuşi să vină la un festival şi să stea acolo 3 nopţi ? Sau chiar să-şi programeze, cum fac olandezii, prezenţa la acest festival, devenit tradiţie ?
Ei se duc la Lowlands să se distreze, se duc pentru atmosferă. Publicul migrează din cort în cort şi este foarte liniştit şi senin, probabil şi datorită faptului că « fumatul » e legal în Olanda. Interesant mi s-a părut faptul că, dacă la intrare nu prezentai un act de identitate care să demonstreze că ai peste 18 ani, puteai să arăţi şi de 60, că tot ţi se punea la mână o brăţară de altă culoare, care nu permitea cumpărarea de băuturi alcoolice. Cea mai mare coadă din festival am văzut-o la un stand sponsorizat de Radion 3 FM, unde ţi se încărca, gratuit, ringtone-ul festivalului. O altă coadă era în faţa unei uriaşe construcţii din gratii sub forma unei colivii, foarte înaltă, de unde se putea vedea de sus suprafaţa festivalului. Exista şi o librărie, ceea ce mi-a plăcut. Mai erau magazine şi standuri ale Oxfam,( o cunoscută organizaţie de binefacere) de unde oamenii puteau cumpăra la preţuri mai mari obiecte de tot felul, iar banii obţinuţi urma să fie donaţi. Se organizau şi plimbări peste lac cu barca, iar noaptea, de pe celălalt mal, se vedeau jocuri de artificii şi de lumini, în timp
ce lacul era patrulat de salvamari, în cazul în care vreun înfierbântat s-ar fi aruncat, nepregătit, în apă. Bănuiesc că toată lumea pleacă de la Lowlands Festival cu o amintire plăcută, mai ales cei care, contra cost, se filmează într-un spaţiu special amenajat şi apoi îşi pot descărca de pe un site propriul clip.
Din punct de vedere muzical – care, pentru olandezi, pare a fi un motiv secundar al prezenţei la festival – lucrurile stau cam aşa : pe toată suprafaţa sunt nouă corturi mari, dintre care în două sunt cinematografe, în unul e un teatru, iar în restul de şase sunt concerte, începând din jurul orei 11 şi până spre ora 4 dimineaţa, când o dau pe chill-out. Nume mari au venit să cânte la festival. Chris Cornell, Motorhead, Kaiser Chiefs, Kasabian, (la care s-au înghesuit englezii veniţi la festival) The Killers, Gabriel Rios (un mare succes la ei !) Lacuna Coil, Mika, Nine Inch Nails, Sonic Youth şi Unkle sunt cele mai cunoscute, dar, pe lângă ele, au mai fost câteva zeci de trupe care puteau oferi oricui surprize plăcute. Mie mi-a plăcut mult recitalul Funeral For A Friend, pe care vi-i recomand.

a notat
Ana M. Călin

LALALILILULU

sau Lanţul amintirilor

Medicii de părinţii mei nu prea le-au avut cu rock-ul. Foarte mică fiind, prin casă nu ţin minte să fi auzit decât câte o „Chiquititta”, un „Rivers Of Babylon” sau vreun oribil BZN, printre tone de Mozart. Tata îmi cânta la culcare „Tristeţi provinciale”, ale lui Baniciu şi ale visătorului stagiar la Brăila. Mama mă speria cu cântecul acela al Andei Călugăreanu, în care veneau în sat oameni bogaţi să cumpere copii răi. Adormeam, de frică să nu mă ia şi pe mine vreunul, şi nu auzeam niciodată continuarea „N-ai nici tu, nici împăratul, bani să-mi cumpere băiatul/ Du-te-n sat, că-i mare satul / Du-te, du-te, şi-a plecat”. Mai cu o broscuţă de Radu Gheorghe, mai cu un copac cu flori, a trecut copilăria. La pubertate am dat primii 26 de lei, spre spaima familiei, nu pe un vinil Berlioz sau Debussy, ci pe „Nimic fără oameni”, al lui Valeriu Sterian. Şi acum fredonez cu un nod în gât, „Soare, unde eşti ?/ Vino să străluceşti”. Pe urmă s-a dus tata la bulgari, că aveam cu ei un meci de fotbal, şi s-a întors de acolo cu trei sticle de Pepsi un vraf de discuri, ce a găsit şi el şi i s-a părut mai civilizat. Modern Talking, C.C. Catch, Sabrina, deh, epoca. Azi îmi vine să mor de ruşine când îmi aduc aminte ce pasiune făcusem pentru Thomas Anders, dar imediat mă bufneşte râsul amintindu-mi-o pe iubita de bunică-mea, cum se cocoţa cu mine pe mobile să batem afişele în pioneze. Hai, zău, era frumuşel foc şi nici nu venea în România să ceara 100 RON pe bilet pentru un playback jegos. Mai era Madonna, care nu mi-a plăcut atunci deloc (prea „Material Girl”) şi Tina Turner, cou de foudre total, cred că dinainte de a descoperi că împărţim ziua de naştere. Mai ţin minte un bizar Elton John şi-mi dau seama că n-aveam cum să-l gust la vremea aia. În ’87 ne-am luat video şi, o dată cu el, a apărut şi prima casetă cu videoclipuri, pe care am frecat-o până când s-a demagnetizat. Mai ţin minte vag un Pet Shop Boys („Lady Godiva” oare ?), un Yazoo şi iarăşi Elton John, am căscat gura la jobenul şi bastonul lui aristocratice, dar mi-a plăcut foarte puţin videoclipul cu mireasa motociclistă. Pe atunci nu mă atrăgeau motocicletele şi gecile de piele, deci până la Led Zeppelin mai este... Luna viitoare, că nu-mi dau ăştia spaţiu.
Ana M. Călin
ce_stii_tu@yahoo.com

H.B.T.Y

În altă ordine de idei, mai avem timp să bem un pahar în cinstea domnului Robert Plant, care se aniversează azi.

Lumea lui Fish

Tot dintr-o tâmpenie din aia cu pescuit casete am ajuns şi la Marillion. Având norocul stupid al oricărui fel de începător, dar şi –după aceea – purtând povara imensă a ascultării, cu grijă şi atenţie, a altor albume, cu mult mai grele şi mai aride, primul produs Marillion cu care am făcut cunoştinţă a fost însuşi „Misplaced Childhood”.
M-a atras titlul, în care am regăsit şi imaginat cele mai ascunse temeri ale mele (but childhood never ends, nu-i aşa ?). Discul ăsta nu l-am putut împărţi cu nimeni ani în şir. Nu ştiam ce să povestesc despre el, într-atât de bizară şi bogată mi se părea curgerea lui neîntreruptă. Atunci a fost şi una din perioadele în care am detestat radioul, mi se părea handicapant să retezi „Kayleigh”, care e legată ca şi capul de trunchi de „Lavender”.
N-am fost niciodată bună la clasificări, aşa că dacă mi-aţi cere să vă spun ce face Fish pe acest album, m-aş cam bâlbâi. În genuri muzicale ar fi un rock progresiv, pe de altă parte, un psihiatru l-ar putea prezenta ca exponent al schizofreniei. Omul nu poate fi strâns pe paleta de expresie, e nedrept pentru el. Este unul din acei (puţini) solişti care, fie cântă fără să se cruţe nici o secundă, fie posedă o tehnică atât de evoluată încât ne duce pe toţi de nas, făcându-ne să-l credem nebun. Echivalent cu scoţian ?
După zeci de ore petrecute în compania „ Misplaced Childhood” , am început să sap cu o oarecare teamă după alte albume Marillion. Recunosc, fără supărare, că am apreciat la fel de corect contribuţia lui Steve Hogarth, solistul care i-a urmat lui Fish, şi căruia bănuiesc că numai uşor nu i-a fost. „Seasons End” şi „Holidays In Eden” sunt continuări sau noi capitole la saga „Misplaced Childhood”. Primul mi se pare un album matur, bine construit pe o bază componistică solidă, dar de o strălucire stinsă, cu excepţia single-ului neîndoios comercial, „Easter”. Al doilea, deşi a înregistrat un succes de vânzări mai mic, îmi pare cel de-al doilea album, ca valoare, în ierarhia Marillion, semn că şi „transplantarea” lui Hogarth a reuşit. Dacă aceste două albume au mers uşor, m-am războit în schimb la sânge cu „Script For A Jester’s Tear”, “Fugazi” (considerat de mulţi perla ascunsă a coroanei Marillion) şi „Clutching At Straws”, albume prolixe din epoca Fish, dar pe care acea eu care funcţiona răscolind pur şi simplu după discuri, şi nu documentându-se cu all mighty www le-a descoperit în altă ordine decât cea cronologică.
După ’99 alţi zei ai rock-ului au intervenit brutal în viaţa mea, alt fel de muzică a început să mă atragă, iar pe Marillion i-am uitat. Abia dacă am tras cu urechea la cel mai recent album al lor, „Somewhere Else”, şi am descoperit, cam neplăcut, că temele sunt relativ aceleaşi.
Acum puţină vreme am găsit „Return To Childhood”, dublul album live lansat de Fish anul trecut, la aniversarea de 20 de ani de la „Misplaced Childhood”. Îl ascult de câteva săptămâni, într-o frenezie caracteristică primei mele tinereţi, şi mă surprinde felul în care acest album şi acest solist mă cuceresc exact în aceeaşi manieră ca acum 15 ani. Asta nu mai ştiu dacă e de bine sau de rău.
Ana M. Călin
ce_stii_tu@yahoo.com

A Song for Lidia

era în "Regele pescar" o Lidia foarte zăpăcită şi graţioasă, pe care o iubea personajul lui Robin Williams. Filmul e din 1993 sau 4 şi ar trebui să l vedeţi, mie mi pare că îi face mare cinste lui Terry Gilliam.
Cam în aceeaşi perioadă (95, ca să fim exacţi) am cunoscut o şi eu pe Lidia vieţii mele. Îşi dădea copilul Nana în clasa I şi era, după cum mai târziu mi a mărturisit, puţin îngrijorată, când a văzut puştoaica zăpăcită, cu rochie largă, ce avea să fie învăţătoarea fiicei ei. S o mut, să n o mut ? Ulterior, eu pentru Nana, Lidia, Ştefan şi Ştefăniţă am devenit, probabil, cel mai iubit învăţător de pe pământ. Iar Iorguleştii, pentru mine, cea mai iubită familie care nu era familia mea. Echilibrul, balansul, discreţia şi eleganţa Lidiei au ţinut Iorguleştii legaţi, aşa cum miezul unei flori leagă petalele. Ar fi trebuit s o cunoaşteţi pe Lidia, ca să înţelegeţi. Acum, însă, nu se mai poate.

Have A Nice Day !

Acu', dimineaţă, am ieşti cu Kiri afară, ca de obicei. Tot ca de obicei, am strâns după ea, cu punga. Trec pe lângă o tanti REBU, din acelea care mătură fără tragere de inimă, cu o pubelă trasă lângă ele. Mă gândesc că a golit deja coşurile din drumul ei şi arunc punguţa - legată la gură - în pubelă. La care tanti începe să ţipe, n aveţi voie, doamnă, să aruncaţi aici mizeria câinelui. Rămân perplexă, iar tanti continuă şi nici în coşuri nu aveţi voie să aruncaţi, că nu strânge nimeni din coşuri şi se împute !!!
Şi unde să arunc, întreb eu, năucită şi, având, tot ca de obicei, o replică mai proastă decât administraţia.
Nu ştiu, zice dânsa, amabilă, îl duceţi acasă !

MUZICA LUI MURAKAMI

“Eu sunt un tip mai retras. Nu-mi şade bine în lumina reflectoarelor. Mai bine zis sunt un fel de anexă. Ca o salată coleslaw, o porţie de cartofi prăjiţi sau celălalt membru din Wham !”, scrie Haruki Murakami în primele pagini din „În noapte”.
E năstruşnic, nu, ca un scriitor să pună în gura personajului său o astfel de comparaţie. Deşi foarte nimerită, (căci, zău, cine-l mai ştie pe celălalt Wham ?) e neaşteptată ca o ploaie subţire de vară. Asta dacă n-aţi mai citit deloc Murakami. Dacă v-aţi mai rătăcit prin cărţile lui (senzaţia de labirint pe axele spaţiu şi timp este, uneori, covârşitoare) ştiţi deja că muzica ( mă rog, şi mâncarea, dar asta sigur e povestea altcuiva) este unul din elementele care ajută cititorul – poate doar ca firul Ariadnei - să se menţină cât de cât cu mintea întreagă, în vârtejul creat de toate întâmplările ciudate, dar atât de verosimile, pe care le povesteşte japonezul. Într-un restaurant Denny’s, în mijlocul nopţii, „În surdină se aude Go Away Little Girl a lui Percy Faith, pe care, fireşte, nimeni nu o ascultă”. Un tânăr s-a apucat să studieze la trombon pentru că, după ce a ascultat Five Spot After Dark interpretat de Curtis Fuller „am simţit cum mi se ridică solzii de pe ochi”. Un barman schimbă discurile vinil încet, cu grijă. „ Apasă pe un buton şi acul coboară. Un hârâit uşor, apoi începe Sophisticated Lady a lui Duke Ellington. Harry Carney, cu un solo molcom la clarinet bas.” Întrebat de ce preferă CD-urilor vinilurile, pe care trebuie să stai tot timpul să le schimbi, el răspunde zâmbind „Păi, e noapte. Până dimineaţă nu mai circulă trenurile. La ce să mă grăbesc ? „ În toaleta barului, unde reflexia din oglindă a lui Mari rămâne acolo câteva clipe după ce fata iese, singurele care pot avea pretenţia că fixează realitatea (as we know it ) sunt cele două cântece care se revarsă din boxe în timpul scenei : Pet Shop Boys – Jealousy şi apoi Hall And Oates –I Can’t Go For That. Chinuitorul de femei - sau cel care fură conştiinţe ? – ascultă, ca să-şi poată vedea liniştit de treabă în noapte, muzică de Bach, mai exact Suita engleză, în interpretarea lui Ivo Pogorelich. Între timp, în camera fetei care doarme de două luni şi nu vrea să se trezească, „Tăcerea e mai profundă cu o treaptă”, adică, tot ca-n muzică, a coborât cu o notă. Mai e nevoie să vă recomand să... ascultaţi Murakami ?
Ana M. Călin
ce_stii_tu@yahoo.com
Traducerea romanului îi aparţine Iulianei Oprina

esemesuri

ce fac oamenii pe furtună grozavă, cu fulgere şi trăsnete şi pe mare şi pe uscat ? Stau cu murakami în braţe şi scriu semeseuri cui s o nimeri. Pare se că s a nimerit bine :)

eu: N am şi eu cui să i trimit un mesaj, ţi l trimit ţie. La mare la 2 Mai plouă cu fulgere grozave.Aici pe terasa împuţită sunt întâmpinate cu ovaţii, de parcă sfârşitul ar fi aproape, ca de o lungime de geană. e frumos şi trist şi într un colţ, sinistru.murakami e cu minela masă şi privşte lung "în noapte". se simte cum inimile palpită, sub zăpuşeala care nu se dă dusă cu una cu două ore de ploaie. palpită, fericite sau oftând, mai departe. încă un pas mai departe.

el: dacă murakami ar fi cu tine la masă aş veni pe patine cu rotile să i spun că l am înţeles mai bine ca pe sadoveanu. Eu sunt la U. şi mă gândesc că am mai putea vorbi la un moment dat.

eu:

5.08. - NIMIC DE SCRIS

Crăp, mor de ciudă. Pentru că aş fi scris un articol grozav despre concertul pe care l-am văzut sâmbătă spre duminică 5.08 în Vamă la Şoni. Că numele Zoiei Alecu, al lui Vlady Cnejevici şi al lui Mircea Baniciu au fost de ajuns ca Vama Veche să se cureţe în ochii mei de toată urâţenia grotescă cu care e machiată. Şi să rămână frumoasă, adolescentină, sub vocile clare ale maeştrilor. Aş fi scris cu bucurie cum m-am dus la un concert având scrisă în cap, dinainte, cronica unui succes anunţat. Cum glasul Zoiei Alecu, atât de bun, curat, concret şi negreşit a creat mici confuzii la masa noastră, care m-au indignat din toată inima, playback or not. Apoi cum duetul fermecat Baniciu („ dintr-un arhitect tinerel şi frumuşel am ajuns un muzician grăsuţ şi jovial”) Cnejevici ( fără autocaracterizări citate) a luat în stăpânire scena şi a deschis fără efort toate uşile spre toate sufletele. Spre cântatul tare, spre râsul sănătos, spre nostalgia dulce, spre privirile înmuiate de lacrimi. Cum toate cântecele acelea marca Baniciu sau Phoenix sau Pasărea Colibri au rezonat puternic în inima mea şi cum fiecare mi-a lăsat, mi-a adus sau mi-a luat ceva. Tristeţile provinciale şi locuinţele de vară, fredonate de tata copiilor lui mici, Canadiana, în al cărei videoclip m-am lăudat cum a jucat căţelul meu, (sau mai bine zis cum a dat cu capul de pereţii cabinei telefonice pe bătrânica din rol) Dealul cu dor, pur şi simplu o preferinţă muzicală personală, al cărei refren mă surprind cântându-l când mi-e puţin greu. Cum a apărut la un moment dat, spre finalul serii, dl. Mircea Vintilă care, la insistenţele hotărâte ale plătitorilor de 20 de roni, a urcat pe scenă şi şi-a cântat Miruna şi altele. Cum spectacolul a avut un final, apoi un al doilea final, urmate de un al treilea şi al patrulea final, până când rotunjimea recitalului s-a stricat sau nu într-o lăbărţată fericire, pe mese. Aş fi scris atâta, Doamne, şi acuma nu mi-a rămas decât să mă oftic la greu că spectacolul s-a întins de sâmbătă pe duminică 5.08, când vestea a ajuns la corturi şi de când nu mai pot să scriu mare lucru, fiindcă cel mai frumos din oraşul acesta a părăsit, pe nesimţite, o viaţă.
Ana M. Călin
ce_stii_tu@yahoo.com

Încă un pas R.I.P.

Dacă vă vine să fiţi trişti, zâmbiţi frumos hârcei şi treceţi mai departe strigând "Sunt cel mai frumos din oraşul acesta".

Nepieritoarele găleţi…

De ce nu se gândeşte nimeni că şi uneltele de curăţat trebuie…curăţate uneori ?
Câteodată mă apucă spaima când văd ce jeg e pe găleţile de plastic, alea cu care dimpreună cu mopul fac curat în casă. Sau ce praf combinat cu stropi se aştern pe flacoanele cu domestos, mr proper etc. Paradoxal, sunt cele mai murdare obiecte din toată casa. Ei ?

Interviul Bernard Fowler

Găsiţi aici varianta scrisă, lungă şi neprelucrată a interviului cu Bernard Fowler din 15 iulie. Pentru colecţionari, el va apărea în varianta restrânsă în ediţia din 9 august a Dilemei Vechi.
Rep : Cum te-ai apropiat de muzică, având în vedere că, iniţial, te pregăteai pentru o carieră în baschet ?

Bernard Fowler: E o poveste interesantă. M-am hotărât după un meci de baschet ! Cântam pe stradă cu nişte puşti şi prietenul unei fete pe care o cunoşteam din „cartier” m-a auzit cântând şi, cum avea nevoie de un solist pentru trupa lui, m-a invitat să cânt cu el. Când am început să cânt cu trupa asta, dragostea mea pentru baschet s-a terminat.

Rep: Cum ajunge un muzician să poată acoperi atâtea genuri muzicale ( n.r. cântă blues, rock, r’n’b, jazz) ?

B. F.: Habar n-am. Este o întrebare pe care trebuie să i-o adresezi Celui de Sus, fiindcă eu nu ştiu ce să-ţi răspund. De obicei, dacă un cântec sau un gen mă face să mă simt bine cântându-l, atunci îl cânt. Şi sunt un om dispus să încerce orice.

Rep: Ce trebuie să facă un puşti în U.S.A. ca să ajungă să cânte într-o formaţie şi apoi să semneze un contract cu o casă de discuri ?

B. F.: Să nu renunţe. Când eu m-am apucat să cânt, ştiam că trebuie să capăt experienţă şi vânam anunţurile din ziare, cele cu „caut vocalist”. Mergeam la audiţii pentru orice fel de trupă, indiferent că era de rock, soul sau blues. Ascultam mult blues, pentru că ai mei sunt din Sud, din North Carolina, şi datorită lor am ascultat de mic multă muzică veche şi bună.

Rep: Anul trecut ai lansat, în sfârşit, şi primul tău disc solo, “Friends With Privileges”, pe care cântă o grămadă de nume mari din muzica mondială: Waddy Wachtel, Dave Abruzzi, Steve Lukather, Joe Elliott, Ron Wood (care cântă o piesă la saxofon pe album)… Ce ne poţi să îmi spui despre acest album ?

B.F. : Titlul albumului spune destul de mult. Toţi aceşti oameni sunt oameni pe care am avut onoarea să-i cunosc şi să cânt cu ei, de-a lungul anilor.Aşa că i-am invitat să cânte, la rândul lor, pe discul meu.

Rep: În urmă cu 25 de ani aveai un succes imens cu piesa Beach Boys „Don’ t Make Me Wait”. Atunci l-ai cunoscut pe Chris Blackwell, fondatorul Island Records şi ştiu că ai o poveste interesantă, legată de această întâlnire.

B.F.: Da’ ştiu că ţi-ai făcut temele !
Pe vremea aceea Beach Boys era o trupă ai cărei membri locuiau împreună, ceea ce încuraja creaţia. În perioada aceea l-am cunoscut pe Larry Le Van, un foarte cunoscut dj din New York, pe care mulţi îl consideră părintele house-ului. El era dj rezident la clubul Paradise Garage, locul de unde vine de fapt termenul muzical „garage”. Prima editare a cântecului a fost făcută de către un mic label independent, care se numea West End. Cred că aşa l-a auzit Chris Blackwell şi a decis să ne ofere un contract. Curios este faptul că Chris ne-a trimis imediat în turneu în Anglia, pentru o lună, deşi single-ul nu fusese încă lansat acolo.Era o piesă destul de neobişnuită, un fel de groove cu chitară, iar în cluburile unde concertam, englezii se uitau la noi ca la nebuni. Plecam din America, unde single-ul era foarte cunoscut şi mergeam în Anglia, unde nu ne cunoştea nimeni, ceea ce ne-a descurajat destul de mult. Pe urmă, la o săptămână după ce ne-am întors din Anglia, au început să sune telefoanele de peste ocean : „ single-ul e fantastic, a luat viteză în Anglia ! “ (n.r. „ Don’t Make Me Wait” a fost nr. 1 în topurile dance din America). După asta l-am cunoscut pe producătorul Bill Lazwell, care mi-a devenit prieten şi cu care am înregistrat piese pentru un album ce s-a numit „One Down”. Eu am scris şi am cântat 2 piese pentru acest album şi, cum aveam probleme în trupă, ( Beach Boys) discul ăsta a marcat şi despărţirea mea de ei. Bill Lazwell, acest mare producător, este omul care mi-a făcut cunoştinţă cu Mick Jagger.

Rep: Să nu ajungem aşa repede la Mick Jagger. Să vorbim despre Tackhead, de exemplu.
Nu am cum să-l sar pe Mick Jagger, pentru că povestea Tackhead trece prin el. Era în ’84 sau ’85 şi aveam zece zile de pauză de turneu, eram în turneu cu Herbie Hancock. Exact când intram în casă, a sunat Bill Lazwell şi mi-a zis să mă duc la Londra. Nici n-am vrut să aud iniţial, dar m- a convins până la urmă. Am ajuns la Londra, l-am cunoscut pe Mick Jagger şi am tras voci pentru albumul său solo, „She’s The Boss”. Apoi am plecat în turneu cu Mick Jagger. Avea o super trupă, formată din Joe Satriani, Steven Philips şi Doug Wimbisch, oameni mari, de care ştiam, dar pe care nu avusesem ocazia să-i cunosc. Într-o seară m-am dus să-l văd pe Doug la Ritz Live House, unde cânta cu formula originală Tackhead. Auzindu-i, mi-am zis, „mamă, ce bine sună, singura chestie care lipseşte e o voce. A mea”. După ce ne-am terminat treaba cu Jagger, Doug m-a chemat la Londra. Credeam că o să cânt un singur cântec, dar am rămas în Anglia doi ani şi jumătate, cântând cu Tackhead.

Rep: Cum ai ajuns să te simţi ca peştele în apă în atâtea stiluri muzicale ?
B.F.: Mai degrabă îmi place să mă gândesc la mine ca la un cameleon. Orice ating, devin.
Rep: Ai putea să mă transformi în aur.
B.F. Sau aş putea să-mi fac mâna verde ( n.r. bluza reporterului era verde).

Rep: Acum 15 ani ai lucrat cu Yoko Ono, pe albumul “Walking On Thin Ice”. Ce poţi să-mi povesteşti despre asta ? Şi, o curiozitate, cum e în particular Yoko Ono ? Pare o persoană atât de rece...

B.F. : Am cunoscut-o tot datorită lui Bill Lazwell. El m-a sunat şi mi-a zis, „ Uite, trag un disc cu Yoko. Dar nu te bucura prea repede, pentru că întâi vrea să ştie data naşterii tale şi ora exactă la care te-ai născut”. Făcea nişte diagrame, să vadă dacă este compatibilă cu muzicienii pe care şi-i alegea pentru lucrul în studio... şi eu am ieşit bine, se pare. Altminteri, mi s-a părut o persoană normală, defel rece. Poate că am am avut un avantaj şi prin faptul că Sean era mic, îl lua cu ea la studio, iar eu mă jucam foarte mult cu el.

Rep: Sunt copleşit . Te-ai gândit să scrii o carte despre câte ţi s-au întâmplat, din punct de vedere muzical ?

B.F.: Toată lumea scrie cărţi acum. Aşa că şi eu abia ACUM mă gândesc la asta.

Rep: Cum a fost să cânţi cu Michael Hutchence, de exemplu ?
L-am cunoscut tot pe neaşteptate. Eram un mare admirator al său şi când am ajuns în Australia cu Mick ( n.r. Jagger) am făcut cunoştinţă cu sora lui Hutchence, dar fără să am habar a cui soră este. Într-o seară, într-un club, ea a venit şi mi-a zis, „Hai să-ţi fac cunoştinţă cu fratele meu.”. Când am văzut că-mi face cunoştinţă cu Hutchence...am rămas interzis ! Apoi l-am întâlnit pe Michael în diverse studiouri, în te miri ce colţ al lumii şi am simţit cum se creează o legătură aparte între noi. Ţineam foarte mult la el. Şi trebuie să spun că am fost cu el pe scenă ultima oară când el s-a aflat pe o scenă. Se întâmpla în Los Angeles, la Viper Room. În camera mea de hotel, Adam de la Counting Crows, Brian din trupa lui Zakk Wylde, Pride and Glory, Steve Salas, Michael şi cu mine repetam cântecele pe care urma să le cântăm la Viper Room. Atunci a fost prima şi ultima dată când am cântat cu Hutchence. La o săptămână după aceea el s-a sinucis, iar mie mi s-a frânt inima. Asta fiindcă eu am crezut tot timpul că el era sortit să fie următorul Mick Jagger.

Rep: Un alt nume greu cu care ai colaborat este trompetistul Herb Alpert, pe un album al său, de pe care single-ul „Dorita” a făcut furori la acea vreme.

B.F. Cum albumul era produs de Doug Wimbisch şi Will Calhoun, de la Living Colour, nu e de mirare că m-au chemat să cânt. Single-ul acesta nu avea text, aşa că pur şi simplu am cântat ceva în spaniolă, un text pentru un cântec pe care îl compusesem eu mai demult, fiindcă mi s-a părut că se potriveşte cu starea cântecului acesta. „Dorita” a promovat excepţional albumul. Şi pentru că m-ai tot întrebat cu ce am rămas de pe urma fiecărei colaborări de genul acesta, am să-ţi răspund că nu sunt sigur cu ce anume rămân. Dar simt, ştiu că o parte rămâne în inima mea. Aşa încât eu am mereu în inima mea ceva de dat şi de primit, se creează un fel de flux.

Rep: Cu Charlie Watts ai înregistrat nişte albume de jazz. Cât înseamnă jazz-ul în formarea unui muzician ?

B.F.: Mult. Înveţi mult din jazz. Auzi chestii pe care, în mod normal, nu le auzi niciodată.

Rep: Cum e Charlie Watts, ca muzician de jazz ? Tu poţi să ne spui, pentru că ai fost la „şcoala” lui Herbie Hancock.

B.F. :Charlie Watts ESTE un tobar de jazz. El cântă rock cu Rolling Stones, dar este tobar de jazz. Şi asta v-ar spune şi el, dacă l-aţi întreba, aşa încât nu am mai mult ce să vă spun.

Rep: Atunci să ne întoarcem la Mick Jagger şi prima ta colaborare cu el, pentru albumul „She’s The Boss”, din 1985.

B.F.: Cel mai interesant este felul în care l-am cunoscut pe Mick. Bill Lazwell m-a chemat atunci la Londra şi m-a luat cu maşina de la aeroport, dar nu mi-a spus unde urmează să mergem. Pe drum, însă, m-a întrebat, „Auzi, dar ţie îţi plac Stones-ii ? “.
“ Bineînţeles că-mi plac. Primul disc pe care mi l-a dăruit tatăl meu a fost Twelve By Five, a fost primul meu disc !”. Dintr-una într-alta, ajungem în faţa unei case, ne deschide un tip destul de musculos şi ne spune „El e în camera aia”. Eu îl întrebam pe Bill din ochi „ Care el ?”. Când am intrat în cameră, mi s-au înmuiat picioarele. Mick stătea pe jos şi cânta la chitară ! Mă uitam la el şi nu-mi venea să cred că e Mick Jagger ! M-am întors spre Bill şi am bătut mărunt din buze „ De ce naiba nu mi-ai zis unde mă aduci ?”. Eram de-a dreptul blocat. El m-a invitat lângă el, pe podea, am stat şi am cântat toată noaptea, iar a doua zi eram deja în studio şi trăgeam voci pentru album.

Rep: Cum e să fii alături pe scenă şi în afara scenei cu Rollling Stones, unul din cele mai puternice branduri din lume ?

B.F. : Eu aş spune că este cel mai puternic brand din lume ! Este, fără îndoială, o onoare. Sunt cu ei de 20 de ani şi pot să vă spun un singur lucru: acolo nu se îmbătrâneşte. În afara scenei e o mare familie. Le ştiu familiile, le ştiu copiii şi nepoţii... sunt oameni care au lucrat cu Stones-ii chiar mai mult de 20 de ani, dar nu 20 de ani consecutiv. Eu sunt singurul care lucrează cu ei de 20 de ani încontinuu, aşa că...cred că mă plac !

Rep: Cum e să faci parte din maşinăria Rolling Stones, să participi la compunerea, înregistrarea şi naşterea unui disc al lor ?

B.F.: Noi suntem o maşinărie care funcţionează perfect, dar asta se întâmplă în turneu. Când se compune, nu e vorba de o maşină, se porneşte de la ceva foarte mic. E un privilegiu să fii acolo când începe să se nască un cântec. Şi el se naşte ca la toată lumea, dintr-o mică idee, un acord de chitară sau aşa ceva.

Rep: Te-am văzut cântând cu Brian Johnson şi Roger Daltrey într-un club. Cum ţi se pare cântarea de club faţă de cea de pe stadion ?

B.F.: Evident, mult mai intimă şi mai plăcută. Simţi publicul mult mai aproape în club. Îţi dăruiesc mai mult decât cei 50.000 de oameni de pe un stadion, fără supărare. Când nu sunt în turneu, eu cânt într-un club din L.A., care se numeşte The Joint, în fiecare luni seara. Mi se pare o modalitate bună de a ţine legătura cu publicul. În plus, dacă vreun muzician vine în oraş, i se spune de club şi mulţi vin şi iese un jam session de frumuseţea.

Rep: Singura colaborare pe care n-o înţeleg este cea cu Johnny Rotten... Ce ai putut lucra cu el ?

B.F.: Am tras vocile şi am făcut toate aranjamentele vocale pentru “ P.I.L.Album Album”, un album excelent, pe care cântă şi Steve Vai ( n.r. şi de care noi nu auzisem până în acel moment !).

Rep: Ultima mea întrebare este de ce ai scos un album solo abia acum ?

B.F. Pot să vă povestesc întâi de ce am compus acest album aşa cum e el. Sunt foarte multe genuri în care se cântă pe „Friends With Privileges”, asta pentru că eu însumi sunt ataşat de toate aceste genuri, dar şi pentru că, în zilele noastre, oamenii îşi pot cumpăra o singură melodie de pe un album, cea care le place. Iar la întrebarea ta pot să-ţi răspund că eu compun de mult timp şi pentru mine, fiindcă atunci când Rolling Stones nu lucrează trebuie să fac ceva. Eu nu-mi doream, însă, neapărat un album, ci o trupă. Numai că o trupă este foarte geu de ţinut. Sunt atâtea oferte tentante pentru muzicieni, încât e greu să-i ţii. E greu şi să ai grijă de ei şi să negociezi cu fiecare. Aşa că am preferat să fac un album, al meu, iar despre trupă, mai vorbim. Poate ne vedem aici, în România, prin octombrie-noiembrie anul acesta, cu trupa mea şi cântecele mele, ce ziceţi ?

A consemnat Cristi Chirculescu
Traducerea şi adaptarea Ana M. Călin