săptămâna asta am avut noroc, n am auzit decât de două ori că sunt rea.claudiu mi a zis "câteodată eşti foarte rea", iar laura, asemenea, "Doamne, cât de rea eşti".
Fraţii mei îmi zic uzual că am răutăţi care paralizează sau "taie respiraţia" (mihail) sau, pur şi simplu, "câteodată eşi atât de rea" (alecu). Aud prea des "nu mai fi rea" sau "nu fi rea". Mama îmi zice în continuu în diverse feluri.
Acum, sincer, eu aş vrea să se hotărască la un grad de comparaţie, că aşa mă zăpăcesc. Nu ştiu dacă sunt cam, prea, foarte, aşa sau atât de. Şi zău că nu e comod. Mai ales dacă îmi fac un tricou....
Trebuie să mi fac un tricou !
30.11.07
Queensryche
Mi se pare incredibilă preluarea lor după Pink Floyd, Welcome to the machine... nu ştiu ce alte cover-uri mai au pe albumul recent scos, aştept cu nerăbdare să l aud la maestra queensryche, prietena cătălina. Până atunci, pe city fm.
Lenea de la 18
cică ar trebui să mă duc la concertul katatonia şi am tot atâta chef cât aş avea să mă duc la o nuntă. m a frânt o lene care deăşeşte obişnuita mea voinţă, aia care acţionează la comanda trebuie să. ca să nu mă bag în pat de la 7 mi am hotărât totuşi o ieşire cu prieteni, la 8.30. prieteni... mie nu mi a venit ideea să scriu despre ei, lasă că a făcut o dana. exaltată în general - cel puţin atunci cân nu face switch cu depresia, moment în care mie îmi vine s o împuşc direct în cap ca s o omor şi dup aia în alte puncte, ca să mă distrez.
mă indispune puţin că m a băgat la categoria preţioasă "minunaţii mei", preţioasă şi în sens peiorativ. Nu de alta, dar nu mă simt prietena ei, ho, să vă explic de ce. N am răbdare cu ea şi mă comport urât (vezi dedicaţie). I adevărat că n am răbdare cu nimeni, dar parcă asta mă scoate din sărite mai rău decât majoritatea celor cu care n am răbdare.
vai ce jale de melodie, Muse asta.
Mda, deci, mă rog, mi e jenă de cuvintele drăguţe ale danei şi mi e lene să mă duc la concert, dar mi e şi ruşine că nu mă duc, să vezi ce alerg eu după un subect de articol luni, că parcă tot nu mi vine să terorizez trupa veche. ce o fi cu mine, de am devenit aşa miloasă ? Eh, poate îmi trece până luni.
mă indispune puţin că m a băgat la categoria preţioasă "minunaţii mei", preţioasă şi în sens peiorativ. Nu de alta, dar nu mă simt prietena ei, ho, să vă explic de ce. N am răbdare cu ea şi mă comport urât (vezi dedicaţie). I adevărat că n am răbdare cu nimeni, dar parcă asta mă scoate din sărite mai rău decât majoritatea celor cu care n am răbdare.
vai ce jale de melodie, Muse asta.
Mda, deci, mă rog, mi e jenă de cuvintele drăguţe ale danei şi mi e lene să mă duc la concert, dar mi e şi ruşine că nu mă duc, să vezi ce alerg eu după un subect de articol luni, că parcă tot nu mi vine să terorizez trupa veche. ce o fi cu mine, de am devenit aşa miloasă ? Eh, poate îmi trece până luni.
29.11.07
căsătorie savantă
În urma unei jumătăţi de oră pe care am împărţit o cu o altă singurătate astăseară, mă întreb. Oare unora dintre animale nu le e mai bine singure ?
Eu aş da, desigur, totul, cuiva pe care l iubesc, cu condiţia să nu îmi comenteze că vin la 11 seara acasă, că stau în fund pe podea, sprijinită pe pernele pe care i le am luat de sub cap, că beau o bere din borcan (spălat) de zacuscă, urmată de şampania trezită, deschisă în ultimele minute ale zilei mele de naştere( în particular). Şi băută din sticlă. Cică profetic ar cam fi vremea „să mă mărit”( daddy dixit). Dar pot să am camera mea ?! Aş avea nevoie, modest, de o locuinţă cam cu vreo 12 camere, socotind 2 în comun. Şi asta fără balcoane.
sau măcar să l văd atât de rar încât să mi se facă dor de el.
Eu aş da, desigur, totul, cuiva pe care l iubesc, cu condiţia să nu îmi comenteze că vin la 11 seara acasă, că stau în fund pe podea, sprijinită pe pernele pe care i le am luat de sub cap, că beau o bere din borcan (spălat) de zacuscă, urmată de şampania trezită, deschisă în ultimele minute ale zilei mele de naştere( în particular). Şi băută din sticlă. Cică profetic ar cam fi vremea „să mă mărit”( daddy dixit). Dar pot să am camera mea ?! Aş avea nevoie, modest, de o locuinţă cam cu vreo 12 camere, socotind 2 în comun. Şi asta fără balcoane.
sau măcar să l văd atât de rar încât să mi se facă dor de el.
27.11.07
Ce zi frumoasă !
am avut o zi tare frumoasă, telefonul a sunat începând de la ora 8 şi 50, cu cătălin, căruia i am şi închis, fiindcă se dormea. cătălin a fost oricum primul cu la mulţi ani ul anul ăsta, a început de p 24. Şi a dorit să fie primul... şi a reuşit !
Primele mesaje primite în legalitate, la ora 0, au fost ale selkiei şi lulu hillerin. se ştie cine nu se bagă în pat devreme !
M au sunat radu b, miki, ioana din timişoara, andrei de la 3, radu,dana, delia, andrei partoş,amma, danetta, mugurel, vlăduţ, marius chivu,mişa, amalia cu vifor,alecu şi mihail, fraţii mei, none, roxana, coca, mama badi, adică apoximativ trei sferturi din cartierul militari.
mi au scris mesaje mugurel, mihail, , dan rădulescu,tata, danetta, sânziana, cătălina, magdone, carbahal, iuliana b1,dragoş panaitescu, fratele ruxandrei, cea care m a văzut prima de ziua mea, dimpreună cu sorin, dana şi zoli. alte mesaje de la kirk şi...vodafone :)
bătălia adevărată s a dat pe messenger. mi au scris (şi mi am tocit încă o dată tastele !) liviu, andreanum, diana popescu, radu b., ruxandra de la serviciu, danetta, berti,nana iorgulescu,rockeru somer,ionut paraschiv, mary alexe şi câte şi mai câţi pe care pur şi simplu poate nu mi i aduc aminte acum.
am dat şi eu un mesaj, "cum, ai uitat ?", în urma căruia m a sunat, finalmente, şi Tav, care, zăpăuc şi mereu cu probleme persoanale, m a scăpat din vedere, dar nu l am putut eu lăsa s o facă, căci n aş fi putut dormi linştită.
familia mi a dăruit un splendid aparat de fotografiat, pe care l am folosit imediat, asta în cazul în care aţi crezut că poza tortul e uşchită de pe net!
Am avut o zi frumoasă şi pentru asta nu prea ştiu cum să vă mulţumesc tuturor!
p.s.o menţiune specială colocatarului de zi de naştere, Claudiu, care s a născut în acceaşi zi cu mine,dar cu 6 ani , 9 ore şi 5 minute mai târiziu. La mulţi ani !:)
26.11.07
Autocritica 33
Stimaţi cititori,
nu e prima şi, dacă am noroc şi mă mai ţine Şapte seri, nu va fi nici ultima dată când îmi ocup spaţiul şi vă ocup timpul cu bazne. Ce să fac, nu mă pot aduna să scriu. Îmi planificasem să ucid noua trupă veche, formată din părăsiţii Vămii. Dar e o zi prea specială ca să fiu rea, am renunţat. Şi poate că până săptămâna viitoare, când voi fi cu o săptămână mai matură, sentimentele pe care mi le-a dat albumul trupei vechi se vor mai înmuia. Deşi nu cred.
Fiindcă am nu am reuşit să fiu particularmente rea azi, iată-mă fără subiect de scris. Adică nu chiar fără, dar nu prea muzical. Aş putea să scriu despre cum se aude când îţi cântă cineva la telefon din stradă cea mai fredonată, cred, piesă a lumii. Dar cei care au cântat-o nu merită criticaţi. Chiar dacă sunetul a fost prost, bruiat de autobuze şi claxoane, chiar dacă vocile s-au auzit prea tare şi celelalte instrumente deloc, chiar dacă a fost, în fond, doar un urlet general pentru că la un moment dat au uitat şi textul, n-o să le fac o cronică rea. Celor care mi-au trimis cadouri pe messenger, constând în albume Paraziţii sau Voltaj – 20 de ani, n-am să le fac cunoscute id-urile, că nu vreau să aibă probleme cu legea dreptului de autor. Deja au cu aritmetica şi cronologia. 20 de ani ?!?
N-am să fac caz nici de marii absenţi de pe afiş, nume mari pentru viaţa mea de spectator, care până acum nu au apărut la fiesta. Este abia ora 17.00, mai au timp până când luminile se sting şi întreaga echipă tehnică, începând cu sunetistul şi terminând cu ultimul cărător de scule, pleacă acasă. Asta se va întâmpla târziu în noapte, după ora 00:00. Sper ca artiştii preferaţi să ajngă până atunci, din peregrinările lor veşnic candrii.
Mesajele, telefoanele şi amintirile m-au făcut astăzi cel mai busy jurnalist din lume. Niciodată în acest an nu m-am mai bucurat de atâta popularitate, recunoaştere şi apreciere. Mă simt de parcă aş fi câştigat un mare premiu şi nu ştiu cum să-l strâng mai mult în braţe, înainte de a-l ceda următorului concurent.
Joi, 29 noiembrie, când voi veţi putea începe să citiţi prin baruri şi stabilimente această mică aiurare, premiul va fi ajuns deja în braţele oricui îi este importantă acea zi. Dar astăzi, 26 noiembrie, ziua în care trebuie să-mi predau eu articolul, – să-l mai numim aşa ? – acest mare şi totuşi impalpabil premiu este în braţele mele. S-a format din toate mesajele şi telefoanele prietenilor mei, care mi-au urat la mai mulţi peste cei 33 de astăzi :)
Ana M. Călin
nu e prima şi, dacă am noroc şi mă mai ţine Şapte seri, nu va fi nici ultima dată când îmi ocup spaţiul şi vă ocup timpul cu bazne. Ce să fac, nu mă pot aduna să scriu. Îmi planificasem să ucid noua trupă veche, formată din părăsiţii Vămii. Dar e o zi prea specială ca să fiu rea, am renunţat. Şi poate că până săptămâna viitoare, când voi fi cu o săptămână mai matură, sentimentele pe care mi le-a dat albumul trupei vechi se vor mai înmuia. Deşi nu cred.
Fiindcă am nu am reuşit să fiu particularmente rea azi, iată-mă fără subiect de scris. Adică nu chiar fără, dar nu prea muzical. Aş putea să scriu despre cum se aude când îţi cântă cineva la telefon din stradă cea mai fredonată, cred, piesă a lumii. Dar cei care au cântat-o nu merită criticaţi. Chiar dacă sunetul a fost prost, bruiat de autobuze şi claxoane, chiar dacă vocile s-au auzit prea tare şi celelalte instrumente deloc, chiar dacă a fost, în fond, doar un urlet general pentru că la un moment dat au uitat şi textul, n-o să le fac o cronică rea. Celor care mi-au trimis cadouri pe messenger, constând în albume Paraziţii sau Voltaj – 20 de ani, n-am să le fac cunoscute id-urile, că nu vreau să aibă probleme cu legea dreptului de autor. Deja au cu aritmetica şi cronologia. 20 de ani ?!?
N-am să fac caz nici de marii absenţi de pe afiş, nume mari pentru viaţa mea de spectator, care până acum nu au apărut la fiesta. Este abia ora 17.00, mai au timp până când luminile se sting şi întreaga echipă tehnică, începând cu sunetistul şi terminând cu ultimul cărător de scule, pleacă acasă. Asta se va întâmpla târziu în noapte, după ora 00:00. Sper ca artiştii preferaţi să ajngă până atunci, din peregrinările lor veşnic candrii.
Mesajele, telefoanele şi amintirile m-au făcut astăzi cel mai busy jurnalist din lume. Niciodată în acest an nu m-am mai bucurat de atâta popularitate, recunoaştere şi apreciere. Mă simt de parcă aş fi câştigat un mare premiu şi nu ştiu cum să-l strâng mai mult în braţe, înainte de a-l ceda următorului concurent.
Joi, 29 noiembrie, când voi veţi putea începe să citiţi prin baruri şi stabilimente această mică aiurare, premiul va fi ajuns deja în braţele oricui îi este importantă acea zi. Dar astăzi, 26 noiembrie, ziua în care trebuie să-mi predau eu articolul, – să-l mai numim aşa ? – acest mare şi totuşi impalpabil premiu este în braţele mele. S-a format din toate mesajele şi telefoanele prietenilor mei, care mi-au urat la mai mulţi peste cei 33 de astăzi :)
Ana M. Călin
25.11.07
23.11.07
Rockstar ca Ray Charles şi soare...repetitiv
Mă apropii de ziua mea de naştere. Am întins o, de altfel, în ultimii ani, pe o săptămână, pe câteva zile în orice caz. Câteva zile de haos, în care amintiri vechi, chinuite, se răscolesc, scoţând miros de stalinskaia, de cană de metal, de trandafir, ( ce conformist, dar asta am primit) de coehlo (la fel!) şi dragoste pură. I aş cam râde în nas copwriter ului care a inventat ciocolata cu dragoste. Există una mai gustoasă, cea DIN dragoste.
Începe cam brutal, cu un om apropiat bătut şi jefuit în Bucureşti. Dar poate că trebuie, uneori, să fim zguduiţi,ca să ne auzim respiraţia. Tot răul spre bine, cum zic bătrânii, iar noi uităm.
Acum două nopţi n am avut somn. Am avut probleme cu câinele meu cocker, Kiri, care altminteri e un căţel foarte brav. Face ordine pe terase şi pune la punct schnautzeri şi boxeri în casa lor. În schimb, la casa ei, se teme de muscoi. După plimbarea de noapte am găsit unul ameţit în casă, Kiri s a ascuns în fundul ei, între vasul de la closet şi perete, şi i a bătut inima nebuneşte şi n a mişcat. I am dat de mâncare ca la hughenoţi, am înghesuit vasul acolo, în ascunzătoare, şi tot n a scos boticul să mănânce carnea apetisantă. M am simţit cam( ho, nu mă înjuraţi) ca o mămică al cărei copil simte o frică îngrozitoare de ceva, iar ea nu ştie cum să l apere. Am dormit în gheţar, cu geamurile casei deschise. Dimineaţa, soarele era orbitor, iar muscoiul zburase altundeva.
M a înjurat expresiv un nene dintr un bmw mare cât garsoniera mea. Eu am fost de vină, de la intersecţia în care aveam prioritate, dar, tocmai fiindcă nu mergea semaforul, am ales să merg mai încet şi să las şi nefericiţii de pe cedează să se „strecoare”, până la faptul că s a încadrat, cu maşina lui mare ca un muscoi fioros, cu care nu se putea „strecura”, pe banda mea, aia din stânga, când el de fapt voia înainte. Când a reuşit în sfârşit să treacă, s a întors de la volan şi mi a adresat nişte vorbe. Eu, cu ochelarii de soare care mă apărau de...soarele puternic al lui 22 noiembrie, pe undeva simţindu mă vinovată că port ochelari de soare pe un asemenea soare splendid, zâmbeam prosteşte. Ca Ray Charles.
Am mai găsit pe cineva să i spun scumpici. Prima căreia i s a spus aşa am fost eu. Mama îmi spune scumpici, înainte mai pe meritatelea, acum îmi spune mai des, că închide un ochi. Eu l am transferat unui băiat, drag mie, nu în sensul acela care vă face pe voi să zâmbiţi. Cineva la care ţin pur şi simplu. Asta a fost demult. Dar azi, în 22 spre 23 noiembrie, am mai găsit pe cineva la care ţin pur şi simplu, şi care merită acest scumpici.
În rest, e ziua mea. Mă bucur într un fel frenetic că vine, deşi îmi aduce multe amintiri şi nişte tristeţi, probabil un rid în plus, pe care oricum l aş fi căpătat cumva. Dacă cineva dinafara familiei mele ştie când e ziua mea de naştere, it means that I’m a little rockstar too...
Începe cam brutal, cu un om apropiat bătut şi jefuit în Bucureşti. Dar poate că trebuie, uneori, să fim zguduiţi,ca să ne auzim respiraţia. Tot răul spre bine, cum zic bătrânii, iar noi uităm.
Acum două nopţi n am avut somn. Am avut probleme cu câinele meu cocker, Kiri, care altminteri e un căţel foarte brav. Face ordine pe terase şi pune la punct schnautzeri şi boxeri în casa lor. În schimb, la casa ei, se teme de muscoi. După plimbarea de noapte am găsit unul ameţit în casă, Kiri s a ascuns în fundul ei, între vasul de la closet şi perete, şi i a bătut inima nebuneşte şi n a mişcat. I am dat de mâncare ca la hughenoţi, am înghesuit vasul acolo, în ascunzătoare, şi tot n a scos boticul să mănânce carnea apetisantă. M am simţit cam( ho, nu mă înjuraţi) ca o mămică al cărei copil simte o frică îngrozitoare de ceva, iar ea nu ştie cum să l apere. Am dormit în gheţar, cu geamurile casei deschise. Dimineaţa, soarele era orbitor, iar muscoiul zburase altundeva.
M a înjurat expresiv un nene dintr un bmw mare cât garsoniera mea. Eu am fost de vină, de la intersecţia în care aveam prioritate, dar, tocmai fiindcă nu mergea semaforul, am ales să merg mai încet şi să las şi nefericiţii de pe cedează să se „strecoare”, până la faptul că s a încadrat, cu maşina lui mare ca un muscoi fioros, cu care nu se putea „strecura”, pe banda mea, aia din stânga, când el de fapt voia înainte. Când a reuşit în sfârşit să treacă, s a întors de la volan şi mi a adresat nişte vorbe. Eu, cu ochelarii de soare care mă apărau de...soarele puternic al lui 22 noiembrie, pe undeva simţindu mă vinovată că port ochelari de soare pe un asemenea soare splendid, zâmbeam prosteşte. Ca Ray Charles.
Am mai găsit pe cineva să i spun scumpici. Prima căreia i s a spus aşa am fost eu. Mama îmi spune scumpici, înainte mai pe meritatelea, acum îmi spune mai des, că închide un ochi. Eu l am transferat unui băiat, drag mie, nu în sensul acela care vă face pe voi să zâmbiţi. Cineva la care ţin pur şi simplu. Asta a fost demult. Dar azi, în 22 spre 23 noiembrie, am mai găsit pe cineva la care ţin pur şi simplu, şi care merită acest scumpici.
În rest, e ziua mea. Mă bucur într un fel frenetic că vine, deşi îmi aduce multe amintiri şi nişte tristeţi, probabil un rid în plus, pe care oricum l aş fi căpătat cumva. Dacă cineva dinafara familiei mele ştie când e ziua mea de naştere, it means that I’m a little rockstar too...
20.11.07
Babilonul lui Poesis
Poesis este un grup de folk pe care mulţi l-am iubit şi care a stat pe bară ani buni de zile. De fapt, nici nu mai credeam că o să se mai dea jos de acolo, cu un Eugen Baboi emigrat în Canada (hăis) şi un Marius Baţu cântând în ţară când cu Holograf, când cu Pasărea Colibri, Mircea Baniciu sau Ducu Bertzi (cea). M-am bucurat grozav când am auzit că, după 11 ani de la lansarea frumosului "Cântec şoptit", mai scot un album. Graţie minunilor tehnice -iată că pe unele merită să le aplaudăm !- unul a înregistrat în Canada, celălalt în România şi a apărut Babilon, un disc cu zece piese compuse în bunul, dulcele stil Poesis.
Mi-e greu să comentez albumul, fiindcă cei doi compun într-un fel unic, aruncând pe fiecare ascultător în alt soi de reverie. Armoniile sunt gingaşe, picurate, vocile celor doi la fel de vibrante, iar textele sunt aceleaşi mici bucăţele de frumuseţe în rime. Nu prea înţeleg atracţia faţă de social demonstrată de piesa Babilon, chiar dacă mascată în fabulă (" La palat maimuţe viclene chefuiesc cu curvele lor/ Şi-o echipă filmează pentru televizor"). Da, ştiu şi eu că este folk, dar parcă realitatea noastră e prea schimonosită ca s-o mai cântăm. Înţeleg, în schimb, şi mă lupt de multe ori cu sentimentul Sfinxului: "La capătul lumii-am ajuns, unde nu-i nici un pod/ Şi-acum vreau să mă întorc acasă...".
Cu "Babilon" am rămas în braţe şi pot să-l ascult când vreau, dar dacă nu le-aş fi văzut şi concertul de la Casa Eliad, n-ar fi fost acelaşi lucru. În cârciuma aceea în care artiştii se simţeau mai demult acasă, şi care nu s-a schimbat nici o secundă de pe vremea folkului cu Vali Sterian, Poesis şi-a cântat albumul prietenilor. Unul din membri era emoţionat peste măsură, ("N-am mai cântat de 8 ani!" ) celălalt afişa o mască de calm. E greu când sunt numai doi ! După ce au urcat pe scena mică am închis într-un fel ochii, deşi nu mi i-am luat de la ei. Am ştiut fiecare cântec şi fiecare vers din "Cântec şoptit", deşi nu l-am mai ascultat de cel puţin 6 ani. Emoţia vocilor lor, un cuplu demult despărţit şi temporar refăcut, a sunat magic în sala micului club. Cu cântecele lui frumoase, grupul a creat o atmosferă amăgitoare, în care toţi am retrăit amintiri preţioase, am alunecat din nou în braţele iubirilor trecute şi ne-am întors acum nişte ani... al căror număr începe să-mi fie greu să-l socotesc.
Ana M. Călin
later edit: m-am gândit cum să scap de nodul din gât de la Poesis... şi am găsit. O să scutur puternic din cap la concertul din 30 noiembrie al Katatonia, Subscribe şi Abigail. La Preoteasa...
12.11.07
Nu mai miroase a interzis !
Sâmbătă seară am avut zi de relache şi, vai mie, m-am apropiat de televizor. După ce cu o săptămână înainte, dar vineri, îl deschisesem la timp pentru a-l auzi pe dl. Bănică făcându-şi „mia culpa” pentru nuş’ ce chestie, pentru ca apoi să-şi facă mea culpa pentru „mia culpa”, sâmbăta asta l-am deschis din timp pentru Megastar. Cu o jumătate de oră mai devreme, adică exact cât să prind premiera lui „Pimp my bedroom”. Cu această ocazie, mare stupefacţie mare şi siguranţa că lui bietul Ralu Filip îi face de 6 luni: Paraziţii sunt la televizor !
Originalii Cheloo şi cu Ombladon plus un Freaka Da Disk prezintă şi aproape că fac acest show în care unui tânăr obişnuit i se modifică dormitorul în direcţia cool.
După 30 de secunde de auzit vorba lor dulce, amintiri vechi mi s-au activat. Primul contact cu Paraziţii l-am avut în 1996, când am ascultat LP-ul „Nimic normal”, în scopul de a-i face o cronică. Venită de pe plaiuri zeppeliniene şi familiarizată cu hip hop-ul doar din „Walk This Way” a lui Aerosmith şi Run DMC, am făcut o criză. Limbajul lor mi s-a părut insuportabil, inacceptabil, inadmisibil şi gata. Trei ani mai târziu, Bogdan Albu aducea la Atomic casetele de making of de la videoclipul „Bagabonţi 99”, urmând ca eu să pun cap la cap o emisiune, care trebuia să conţină şi interviuri cu cei 2. Mi-aduc aminte cum, la ora 10 dimineaţa, pe o terasă din Herăstrău, artiştii au deschis gura doar după câte o cinzeacă de rom, lucru care m-a îngreţoşat şi amuzat în egală măsură. Nu spuneau deloc prostii şi dădeau cu argument la cap industriei muzicale, care se afla pe atunci într-o stare parcă mai bună decât azi – era mai copil. „Alcoolul este viaţa şi viaţa e alcool” şi „Munca e frumoasă ca femeia, evident la vârsta treia” erau deja pe buzele tuturor, ca multe alte rime de-ale lor, inspirate, nu zic, dar imposibil de rostit de către mine. Asta nu m-a împiedicat să fiu revoltată când C.N.A-ul a început să-i urgisească. Am aplaudat din regie recitalul lor din casa Big Brother şi am huiduit amenda uriaşă primită de Prima. Mi-a plăcut videoclipul lui „Jos cenzura!” şi i-am dat dreptate lui Larry Flint: oamenii trebuie să aibă libertate de exprimare.
4 ani mai târziu, iată, Paraziţii intră la o oră de maximă audienţă, din nou la Prima. Într-o vreme în care ni se limitează dreptul la fumat şi ni se recomandă să nu bem sau consumăm zahăr sau grăsimi, fac şi ei un pas în spate şi acceptă să apară pe post, cu toate vorbele de duh cenzurate. Fac mişto de băiatul din Caracal, căruia îi recomandă cu cruzime mult sex şi puţin bun gust, râd de scenariu, de echipă şi chiar de ei înşişi, bip-uiţi de 3 ori în 2 cuvinte. Problema e că, păşind cu nonşalanţă în afara underground-ului, punându-se în lumina de „prime time” a reflectoarelor, cei 2 băieţi inteligenţi nu mai au farmec şi nici autenticitate. După cum există vorbe care sună apetisant şoptite în dormitor, dar arată groaznic scrise pe un zid din centrul Bucureştiului, tot aşa, prin expunerea la teve, Paraziţii pierd un ingredient necesar succesului lor de acum înainte - aroma de interzis.
Ana M. Călin
ce_stii_tu@yahoo.com
Originalii Cheloo şi cu Ombladon plus un Freaka Da Disk prezintă şi aproape că fac acest show în care unui tânăr obişnuit i se modifică dormitorul în direcţia cool.
După 30 de secunde de auzit vorba lor dulce, amintiri vechi mi s-au activat. Primul contact cu Paraziţii l-am avut în 1996, când am ascultat LP-ul „Nimic normal”, în scopul de a-i face o cronică. Venită de pe plaiuri zeppeliniene şi familiarizată cu hip hop-ul doar din „Walk This Way” a lui Aerosmith şi Run DMC, am făcut o criză. Limbajul lor mi s-a părut insuportabil, inacceptabil, inadmisibil şi gata. Trei ani mai târziu, Bogdan Albu aducea la Atomic casetele de making of de la videoclipul „Bagabonţi 99”, urmând ca eu să pun cap la cap o emisiune, care trebuia să conţină şi interviuri cu cei 2. Mi-aduc aminte cum, la ora 10 dimineaţa, pe o terasă din Herăstrău, artiştii au deschis gura doar după câte o cinzeacă de rom, lucru care m-a îngreţoşat şi amuzat în egală măsură. Nu spuneau deloc prostii şi dădeau cu argument la cap industriei muzicale, care se afla pe atunci într-o stare parcă mai bună decât azi – era mai copil. „Alcoolul este viaţa şi viaţa e alcool” şi „Munca e frumoasă ca femeia, evident la vârsta treia” erau deja pe buzele tuturor, ca multe alte rime de-ale lor, inspirate, nu zic, dar imposibil de rostit de către mine. Asta nu m-a împiedicat să fiu revoltată când C.N.A-ul a început să-i urgisească. Am aplaudat din regie recitalul lor din casa Big Brother şi am huiduit amenda uriaşă primită de Prima. Mi-a plăcut videoclipul lui „Jos cenzura!” şi i-am dat dreptate lui Larry Flint: oamenii trebuie să aibă libertate de exprimare.
4 ani mai târziu, iată, Paraziţii intră la o oră de maximă audienţă, din nou la Prima. Într-o vreme în care ni se limitează dreptul la fumat şi ni se recomandă să nu bem sau consumăm zahăr sau grăsimi, fac şi ei un pas în spate şi acceptă să apară pe post, cu toate vorbele de duh cenzurate. Fac mişto de băiatul din Caracal, căruia îi recomandă cu cruzime mult sex şi puţin bun gust, râd de scenariu, de echipă şi chiar de ei înşişi, bip-uiţi de 3 ori în 2 cuvinte. Problema e că, păşind cu nonşalanţă în afara underground-ului, punându-se în lumina de „prime time” a reflectoarelor, cei 2 băieţi inteligenţi nu mai au farmec şi nici autenticitate. După cum există vorbe care sună apetisant şoptite în dormitor, dar arată groaznic scrise pe un zid din centrul Bucureştiului, tot aşa, prin expunerea la teve, Paraziţii pierd un ingredient necesar succesului lor de acum înainte - aroma de interzis.
Ana M. Călin
ce_stii_tu@yahoo.com
Ediţie specială
Astă seară în jurul orei 24:00 fulgi mari de zăpadă s au aşezat pe haina mea neagră şi,încăpăţânaţi, au rezistat până în casă.
A nins la Bucureşti !
A nins la Bucureşti !
8.11.07
o noapte furtunoasă
Graţie Danei am fost la teatru, la O Noapte Furtunoasă, montată de Gelu Colceag. Este un spectacol volant, care joacă în funcţie de ce săli găseşte libere şi ce program au artiştii. Care sunt Maia Morgentsern )veta( , Medeea Marinescu )ziţa(, Doru Ana )titircă(, George Ivaşcu )chiriac(, Mircea Rusu )Nae( , Gyuri Pascu )Rică Venturiano( şi nu ştiu cine în rolul lui spiridon, da n orice caz era fată, ruşine mie, că m am uitat şi pe afiş.
Probabil că dac aş fi ştiut dinainte distribuţia, poate puţin şi regia, nu m aş prea fi dus. Am fost luată repede, mergi sau ba, mi am scuipat în tricou să nu fie vreo Beatrice Rancea şi am zis da.Adică exact cum se face şi n cazuri mai grave, din care nu mai ai ieşire, ca dintr o sală de spectacol (mă rog, mie mi s a întâmplat ca şi de la un concert talisman să nu pot pleca, că încuiaseră uşile, dar...). Îmi fac “mia” culpa, vorba maestrului Bănică jr., (cum, numai eu am fost bolnavă vineri seară şi m am uitat la Dansez pentru tine să văd, ăia cum dreq fac rating ?) pentru post prejudecăţi, pentru că spectacolul a fost bun. Eu făceam nazuri la M.M., care mi s a părut că n ultimul timp se întrecea pe sine în cabotinism, la George Ivaşcu, răsuflat cu feţişoara i angelică, de atâtea schetchuri de televiziune, poate şi la Mircea Rusu, fratele întru teatralul ,în sensul nasol, al lui Marius Bodochi. Iar pe dl. Gelu Colceag l am cam ocolit cam de pe vremea când urmăream cu nesaţ câte 14 spectacole pe lună la Nottara, cu Păguboşii. Nu m am gândit niciodată că nu era dânsul de vină că m am îndrăgostit eu de George Alexandru...
Ca de fiecare dată când, C. a observat, mă lasă cheful de scris exact în mijlocul subiectului, continuu la liniuţă.
- Veta – cu o notă isterică, dar trecând prin foarte multe stări – majoritatea false, ceea ce face din ea o femeie în toată puterea cuvântului, şi nu s misogină – afişând o sexualitate fanată de nesigură ce a fost, şi a găsit în M.M. o interpretă grozavă. E şi femeia soldat, şi pisicuţa dând din şolduri cu glas moale, şi femeia căreia nu i ar trebui, dar nu i strică unul în plus. Dragostea chinuită pe care i o poartă lui Chiriac reiese cu claritate din toate scenele directe. Dialogul de pe scară, ea sus- el jos, (mi aduce mereu aminte de La Medeleni vorba asta) jelania de la capul „mortului” cu capul pe lighean şi finalul în care ii explică lui Chiriac ce e, ce e, sunt savuroase. Îi atribui de drept cuvânt adjectivul, deşi ar mai putea fi folosit mai jos. Iar vânătaia de la ochi e o chestie discutabilă, eu mi am tradus o văzând cum calcă pe lopată....
- Titircă – Doru Ana a fost pentru mine o revelaţie. L am văzut foarte puţin în teatru şi, după cum l am văzut în film, eram puţin convinsă că are ce căuta...acolo. Titircă, în viziunea lui Colceag, l a prins perfect. A făcut un rol autentic, de ticălos prost bonom. Afişând o falsă gentileţe faţă de doamna casei, dându se semi doct, când de fapt e un analfabet, urlând după onoarea nereperată doar fiindcă avea spectatori, pe Nae şi Chiriac. P afară e vopsit gardul sau cel puţin aşa am înţeles eu.
- Chiriac – dată fiind diferenţa – comică- de statură dintre iapa Morgenstern şi ştrumful Ivaşcu, s a găsit o notă pentru punerea ei în scenă. Tot comică, evident. Avem un Chiriac mânios nevoie mare de faţă cu Titircă, faţă de a cărui onoare consimte mai mult sau mai puţin ipocrit – în fond, el se află tot timpul în poziţia de stăpân al inimii femeii. Dar avem un Chiriac debil, fricos, care se ascunde după canapea când aude strigăt de Titircă, şi nu pricepe cum simpla replică „ Vezi tu cuţitul ăsta ? “ (citat inexact, la ora asta trebuia să dorm!) nu i provoacă Vetei căderi în genunchi. Se hotărăşte cu greu să şi taie o buca’ de venă, într o situaţie în care Romeo and Juliet s ar fi aruncat la unison din avion. Face pe bărbatul când i se dă ocazia, dar preferă poala moale a Vetei, când Titircă e în rond, şi doarme liniştit, ştiind că femeia îl va trezi. Onoarea lui rămâne nereperată până la final.
- Nae- preţios şi sferto-doct, el pare să ştie tot ce se petrece. Are un ton insinuant, deşi abia la sfârşit remarcă mâna lui Chiriac pe crupa Vetei. Citeşte cum numai un elev nepriceput o mai face în clasa a II-a şi nu pricepe nimic din citit, decât că se combate cu el. El şi cu Titircă, arivişti de gradul I, găsesc, cu inocenţă ipocrită, că e corect ca cine suge sângele poporului, să plătească. Asta în condiţiile în care toţi 3 sunt în stare să l scoată la izirgiţ pe amărâtul cu lingoare, de care până şi Veta cea rănită ştia că e cu adevărat bolnav.
- Spiridon este marea găselniţă a piesei. Un gând fugar, de la începutul primului lui monolog, m a făcut să l asemăn cu Puc cel din Shakespeare. Palmele şi suldămile lui Titircă au făcut acest mic animal mai deştept. Ştie cum să se descurce şi să i ciupească, necreştineşte, pe cei aflaţi la ananghie sentimentală (vezi Ziţa, Rică). El ştie într adevăr tot ce se petrece în curtea stăpânului, dar cum îi e mai cald aşa, preferă să colcoşească aventura. Pe tonul său nazal, uneori uşor neinteligibil, o învaţă pe Ziţa să şi frazeze corect episola de la Rică, în timp ce aceasta o citeşte cu voce tare – „O, Aurora...păi eu sunt Ziţa!!!”. Putem fi siguri, astfel, c a citit o înainte de a i o înmâna angelului. În timpul primul său monolog, în sală mirosea vag a marijuana, off comment.
- Ziţa – ca orice tânără, e preocupată de amor, cu o vagă nuanţă de materialism sentimental. Superficialitatea ei este una pusă în pagină cu o măiestrie care te face, aproape, s o deteşti. Adică la asta se dau junii frumoşi de la Vocea Patriotului Naţionale ? Momentul de forţă este la citirea epistolei venturiene, la care pretenţiile ei de domnişoară jună cultivată pălesc în faţa cruntei realităţi. Ucenicul mahalagiu Spiridon o ajută să citească cu accentele corecte, aşa încât tânăra să nu înţeleagă alte drăcii ! Nuanţă confirmată, de altfel, şi de textul original (citat aproximativ) „dar ce, ţaţo, noi mergem la Union pentru comedie...mergem şi noi să mai vedem lumea”- fapt pe care l întâlneşti la tot pasul astăzi. În rest, cred că se potrivea mai bine cu pastramagiul...
- Rică Venturiano –iarăşi stau şi mă întreb dacă Regizorul nu a conturat cumva cu intenţie un personaj mai slab. Singurele lui tresăriri de personalitate sunt atunci când se teme c ar putea fi omorât în bătaie de Titircă &co şi când aude formula blestemată „ consimt amândoi şi vor să şi pună pirostriile”, la care ar fugi mâncând pământul, dacă două braţe grele nu l ar ţintui pe scaun. Astfel, el scheaună „ familia e celula de bază”, vrând nevrând, că asta i treaba. Ascuns în dulap, el răspunde la ciocănituri cu OCUPAT, şi i ia ceva timp până se prinde că, deşi în casa şi dulapul altuia, e de bine. Fanfaron şi neformat, nu reacţionează la zbânţuielile din pept ale coanei Veta, care deşi ar fi vrut să l facă scăpat, ca să n aibă dureri de cap cu loialul Chiriac, parcă parcă...l ar fi rezolvat.
Toate liniuţele duc spe Regizor. Pălăria jos, domnule Colceag ! Şi tichia de sub ea, Danei, că m a luat prea repede ca să spun nu, cum sper să nu mi se întâmple des.
Probabil că dac aş fi ştiut dinainte distribuţia, poate puţin şi regia, nu m aş prea fi dus. Am fost luată repede, mergi sau ba, mi am scuipat în tricou să nu fie vreo Beatrice Rancea şi am zis da.Adică exact cum se face şi n cazuri mai grave, din care nu mai ai ieşire, ca dintr o sală de spectacol (mă rog, mie mi s a întâmplat ca şi de la un concert talisman să nu pot pleca, că încuiaseră uşile, dar...). Îmi fac “mia” culpa, vorba maestrului Bănică jr., (cum, numai eu am fost bolnavă vineri seară şi m am uitat la Dansez pentru tine să văd, ăia cum dreq fac rating ?) pentru post prejudecăţi, pentru că spectacolul a fost bun. Eu făceam nazuri la M.M., care mi s a părut că n ultimul timp se întrecea pe sine în cabotinism, la George Ivaşcu, răsuflat cu feţişoara i angelică, de atâtea schetchuri de televiziune, poate şi la Mircea Rusu, fratele întru teatralul ,în sensul nasol, al lui Marius Bodochi. Iar pe dl. Gelu Colceag l am cam ocolit cam de pe vremea când urmăream cu nesaţ câte 14 spectacole pe lună la Nottara, cu Păguboşii. Nu m am gândit niciodată că nu era dânsul de vină că m am îndrăgostit eu de George Alexandru...
Ca de fiecare dată când, C. a observat, mă lasă cheful de scris exact în mijlocul subiectului, continuu la liniuţă.
- Veta – cu o notă isterică, dar trecând prin foarte multe stări – majoritatea false, ceea ce face din ea o femeie în toată puterea cuvântului, şi nu s misogină – afişând o sexualitate fanată de nesigură ce a fost, şi a găsit în M.M. o interpretă grozavă. E şi femeia soldat, şi pisicuţa dând din şolduri cu glas moale, şi femeia căreia nu i ar trebui, dar nu i strică unul în plus. Dragostea chinuită pe care i o poartă lui Chiriac reiese cu claritate din toate scenele directe. Dialogul de pe scară, ea sus- el jos, (mi aduce mereu aminte de La Medeleni vorba asta) jelania de la capul „mortului” cu capul pe lighean şi finalul în care ii explică lui Chiriac ce e, ce e, sunt savuroase. Îi atribui de drept cuvânt adjectivul, deşi ar mai putea fi folosit mai jos. Iar vânătaia de la ochi e o chestie discutabilă, eu mi am tradus o văzând cum calcă pe lopată....
- Titircă – Doru Ana a fost pentru mine o revelaţie. L am văzut foarte puţin în teatru şi, după cum l am văzut în film, eram puţin convinsă că are ce căuta...acolo. Titircă, în viziunea lui Colceag, l a prins perfect. A făcut un rol autentic, de ticălos prost bonom. Afişând o falsă gentileţe faţă de doamna casei, dându se semi doct, când de fapt e un analfabet, urlând după onoarea nereperată doar fiindcă avea spectatori, pe Nae şi Chiriac. P afară e vopsit gardul sau cel puţin aşa am înţeles eu.
- Chiriac – dată fiind diferenţa – comică- de statură dintre iapa Morgenstern şi ştrumful Ivaşcu, s a găsit o notă pentru punerea ei în scenă. Tot comică, evident. Avem un Chiriac mânios nevoie mare de faţă cu Titircă, faţă de a cărui onoare consimte mai mult sau mai puţin ipocrit – în fond, el se află tot timpul în poziţia de stăpân al inimii femeii. Dar avem un Chiriac debil, fricos, care se ascunde după canapea când aude strigăt de Titircă, şi nu pricepe cum simpla replică „ Vezi tu cuţitul ăsta ? “ (citat inexact, la ora asta trebuia să dorm!) nu i provoacă Vetei căderi în genunchi. Se hotărăşte cu greu să şi taie o buca’ de venă, într o situaţie în care Romeo and Juliet s ar fi aruncat la unison din avion. Face pe bărbatul când i se dă ocazia, dar preferă poala moale a Vetei, când Titircă e în rond, şi doarme liniştit, ştiind că femeia îl va trezi. Onoarea lui rămâne nereperată până la final.
- Nae- preţios şi sferto-doct, el pare să ştie tot ce se petrece. Are un ton insinuant, deşi abia la sfârşit remarcă mâna lui Chiriac pe crupa Vetei. Citeşte cum numai un elev nepriceput o mai face în clasa a II-a şi nu pricepe nimic din citit, decât că se combate cu el. El şi cu Titircă, arivişti de gradul I, găsesc, cu inocenţă ipocrită, că e corect ca cine suge sângele poporului, să plătească. Asta în condiţiile în care toţi 3 sunt în stare să l scoată la izirgiţ pe amărâtul cu lingoare, de care până şi Veta cea rănită ştia că e cu adevărat bolnav.
- Spiridon este marea găselniţă a piesei. Un gând fugar, de la începutul primului lui monolog, m a făcut să l asemăn cu Puc cel din Shakespeare. Palmele şi suldămile lui Titircă au făcut acest mic animal mai deştept. Ştie cum să se descurce şi să i ciupească, necreştineşte, pe cei aflaţi la ananghie sentimentală (vezi Ziţa, Rică). El ştie într adevăr tot ce se petrece în curtea stăpânului, dar cum îi e mai cald aşa, preferă să colcoşească aventura. Pe tonul său nazal, uneori uşor neinteligibil, o învaţă pe Ziţa să şi frazeze corect episola de la Rică, în timp ce aceasta o citeşte cu voce tare – „O, Aurora...păi eu sunt Ziţa!!!”. Putem fi siguri, astfel, c a citit o înainte de a i o înmâna angelului. În timpul primul său monolog, în sală mirosea vag a marijuana, off comment.
- Ziţa – ca orice tânără, e preocupată de amor, cu o vagă nuanţă de materialism sentimental. Superficialitatea ei este una pusă în pagină cu o măiestrie care te face, aproape, s o deteşti. Adică la asta se dau junii frumoşi de la Vocea Patriotului Naţionale ? Momentul de forţă este la citirea epistolei venturiene, la care pretenţiile ei de domnişoară jună cultivată pălesc în faţa cruntei realităţi. Ucenicul mahalagiu Spiridon o ajută să citească cu accentele corecte, aşa încât tânăra să nu înţeleagă alte drăcii ! Nuanţă confirmată, de altfel, şi de textul original (citat aproximativ) „dar ce, ţaţo, noi mergem la Union pentru comedie...mergem şi noi să mai vedem lumea”- fapt pe care l întâlneşti la tot pasul astăzi. În rest, cred că se potrivea mai bine cu pastramagiul...
- Rică Venturiano –iarăşi stau şi mă întreb dacă Regizorul nu a conturat cumva cu intenţie un personaj mai slab. Singurele lui tresăriri de personalitate sunt atunci când se teme c ar putea fi omorât în bătaie de Titircă &co şi când aude formula blestemată „ consimt amândoi şi vor să şi pună pirostriile”, la care ar fugi mâncând pământul, dacă două braţe grele nu l ar ţintui pe scaun. Astfel, el scheaună „ familia e celula de bază”, vrând nevrând, că asta i treaba. Ascuns în dulap, el răspunde la ciocănituri cu OCUPAT, şi i ia ceva timp până se prinde că, deşi în casa şi dulapul altuia, e de bine. Fanfaron şi neformat, nu reacţionează la zbânţuielile din pept ale coanei Veta, care deşi ar fi vrut să l facă scăpat, ca să n aibă dureri de cap cu loialul Chiriac, parcă parcă...l ar fi rezolvat.
Toate liniuţele duc spe Regizor. Pălăria jos, domnule Colceag ! Şi tichia de sub ea, Danei, că m a luat prea repede ca să spun nu, cum sper să nu mi se întâmple des.
Meseria de artist
După concertul cu Deep Purple m-am tot gândit cum e şi cu meseria asta de artist, în specializarea sa muzical-comercială. Căci, în fond, e o meserie, chiar dacă una atât de atipică încât dă pe dinafara oricărei categorii, chiar şi a celei foarte îngăduitoare, de „meserii liberale”.
Nimeni nu poate hotărî la ce vârstă poate deveni un om artist. Această meserie nu necesită studii. Dar nici nu există şcoli a căror absolvire să ateste faptul că artistul va fi un angajat bun. Pot fi studiate instrumentele, dar nu şi virtuozitatea. Compoziţia, dar nu originalitatea. Creativitatea, dar nu talentul. Fiecare artist îşi face, aşadar, meseria cam cum şi de când îl taie capul. În aceste condiţii, el este greu de încadrat în câmpul muncii. Nu este angajat decât metaforic de către public. Nu are salariu fix şi nici nu este plătit pe criterii de performanţă. Dacă a lucrat bine o piesă nu primeşte primă, dar nici dacă a cântat prost într-un concert nu e sancţionat cu 5 %. Ar fi interesant un experiment în care salariul artistului să fie plătit după prestaţia sa în cadrul contractului de muncă încheiat cu publicul. Asta nu se întâmplă decât în cazul artiştilor stradali, dar aceia sunt de fapt şomerii acestei meserii, iar în stradă nu există obligaţia de a plăti pentru actul artistic la care ai asistat. În schimb, când pătrunzi într-un spaţiu destinat muncii artistului eşti constrâns să plăteşti dinainte, fără a avea siguranţa că vei asista la un act artistic. Asta pentru că intervin alte cel puţin două criterii care nu se dau măsurate defel. Cheful sau capacitatea artistului de a-şi face meseria cum trebuie. În principiu, la un avocat, medic sau profesor nu se pune problema să aibă mai puţin chef să-şi practice meseria la Adunaţii Copăceni decât la Bucureşti. La unii de meserie artist aud că da. Artistul îşi permite să-şi facă meseria mai lejer atunci când are în faţă un public mai prost cotat, mai nepregătit sau mai puţin numeros.
Există şi situaţia în care artistul, ca angajat, nu are sau nu mai are capacitatea de a-şi exercita meseria . Dacă dăm la o parte factorii exteriori şi subiectivi, de care răspund producătorii, organizatorii sau mama natură, rămân cei obiectivi. Angajatul de meserie artist are o vârstă sau o condiţie care nu îi permite să-şi practice meseria în aşa fel încât rezultatele muncii sale să fie apreciate. În acest caz, cine îi poate semna pensionarea ?
Ana M. Călin
Aştept opinii la ce_stii_tu@yahoo.com
Nimeni nu poate hotărî la ce vârstă poate deveni un om artist. Această meserie nu necesită studii. Dar nici nu există şcoli a căror absolvire să ateste faptul că artistul va fi un angajat bun. Pot fi studiate instrumentele, dar nu şi virtuozitatea. Compoziţia, dar nu originalitatea. Creativitatea, dar nu talentul. Fiecare artist îşi face, aşadar, meseria cam cum şi de când îl taie capul. În aceste condiţii, el este greu de încadrat în câmpul muncii. Nu este angajat decât metaforic de către public. Nu are salariu fix şi nici nu este plătit pe criterii de performanţă. Dacă a lucrat bine o piesă nu primeşte primă, dar nici dacă a cântat prost într-un concert nu e sancţionat cu 5 %. Ar fi interesant un experiment în care salariul artistului să fie plătit după prestaţia sa în cadrul contractului de muncă încheiat cu publicul. Asta nu se întâmplă decât în cazul artiştilor stradali, dar aceia sunt de fapt şomerii acestei meserii, iar în stradă nu există obligaţia de a plăti pentru actul artistic la care ai asistat. În schimb, când pătrunzi într-un spaţiu destinat muncii artistului eşti constrâns să plăteşti dinainte, fără a avea siguranţa că vei asista la un act artistic. Asta pentru că intervin alte cel puţin două criterii care nu se dau măsurate defel. Cheful sau capacitatea artistului de a-şi face meseria cum trebuie. În principiu, la un avocat, medic sau profesor nu se pune problema să aibă mai puţin chef să-şi practice meseria la Adunaţii Copăceni decât la Bucureşti. La unii de meserie artist aud că da. Artistul îşi permite să-şi facă meseria mai lejer atunci când are în faţă un public mai prost cotat, mai nepregătit sau mai puţin numeros.
Există şi situaţia în care artistul, ca angajat, nu are sau nu mai are capacitatea de a-şi exercita meseria . Dacă dăm la o parte factorii exteriori şi subiectivi, de care răspund producătorii, organizatorii sau mama natură, rămân cei obiectivi. Angajatul de meserie artist are o vârstă sau o condiţie care nu îi permite să-şi practice meseria în aşa fel încât rezultatele muncii sale să fie apreciate. În acest caz, cine îi poate semna pensionarea ?
Ana M. Călin
Aştept opinii la ce_stii_tu@yahoo.com
5.11.07
Ce oraş frumos -partea 2
am ajuns în veliko tîrnovo, un oraş la 200 km de bucureşti, frumos cum nu se mai poate sau aşa mi s a părut mie. străzile înclinate şi în unghiuri mai mari de 40 nu prea mi s au părut de încredere, aşa că am parcat supernova unde s a putut.
întâi ne a dus liviu să mâncăm, mişcare destul de greşită, pentru că după aceea leneşele din noi au început să comenteze la traseul uşor alergat pe care ni l a trasat singurul dintre noi care mai fusese acolo. trebuie să urcăm...cuuuum, să urcăm ? avem de mers până acolo- şi ne arăta, peste acoperişurile terasate, o cetate care părea cumplit de departe....cuuuum, până acolo ?
presupun că unul din puţinele momente în care mişa şi ana nu l au gâdilat pe liviu la nervi a fost la masă. El e mare iubitor de bucătărie bulgărească. adoră "pâinea" lor tradiţională, în fapt un fel de plăcintă cu aluat şi brânză. îi place şi răchia, îi plac şi toate amestecurile acelea de legume cu carne şi şuncă şi caşcaval puse în vas de pământ la cuptor. acuma a mâncat un fel de tigaie picantă, cu carne, şuncă, slănină, parcă nişte legume şi multă ceapă călită, grrrr....
Mişa, care e mai sclifosită cu mâncarea şi cu care aveam emoţii din acest punct de vedere, s a declarat mulţumită de stratul ei de caşcaval la cuptor, peste stratuş de şuncă slabă file, peste stratul de piure, toate la tavă yena. a dat la o parte doar stratul de roşii, că nu i plac calde. norocul meu.
eu, pe de altă parte, nu sunt un fan al acestei bucătării, dar nici a vreunei alteia. am mâncat ceva care arăta foarte bine, un piept de pui cu sos de brânză, dar care mai avea, sub acoperişul de ou omletă şi castraveţi acri din oţet, şi ciuperci şi...evident, şuncă, de care nu scapi la nici un fel.
veliko tîrnovo este un orăşel adorabil, aşezat între dealuri. pe lângă străzi asfaltate are şi cartierele vechi, pietruite şi cu străzi pe care se poate strecura cu greutate o maşină. Plus "alei" cu trepte formate tot din pietre neregulate.
Fotografii cu srăduţe şi magazine nu avem, deoarece singurul cu aparat ca lumea, Liviu, nu este turist japonez şi face numai fotografii cu subiect şi încadratură, nu poze simple şi drăguţe cu rol de stimulare a memoriei, cum fac sus numiţii pe oriunde trec. Aflu acum de la Mişa că are ea unele valabile, poate mi le dă şi mie. să vi le arăt şi vouă.
Am cules câteva adrese de hanuri şi hoteluri de acolo şi vreau să mă întorc pentru o scurtă vacanţă liniştită. Nu aş putea spune când, însă. Dar mă voi întoarce.
Ce oraş frumos - partea 1
Aseară(sâmbătă) pe la 11, în timp ce mă rodea gândul obişnuit "aş vrea să fac ceva frumos într o zi liberă", Liviu says ceva despre Veliko Tîrnovo. Cum dintr o povestire anterioară ştiam că e la aproximativ 200km de Bucureşti, m a trăsnit: păi hai până acolo mâine !
Mişa a marşat, Liviu a înviat, îngrijorându mă. Nu e un om cu care să faci glume de genul ăsta, pentru ca duminică dimineaţa să i spui " mi e somn, hai c o lăsăm pe altă data". Aşa că am grăbit plecarea de la bar şi am reuşit să adorm pe la 1. Poate, totuşi, d aia i am şi propus lui Liviu, ca să fiu obligată să mi respect promisiunea. Că dacă era Mişa, care se trezeşte greu sau deloc, nu era nici o problemă, poate chiar s ar fi bucurat la telefonul matinal care ar fi anunţat o că se amână, iar dumneaei s ar fi întors satisfăcută pe cealaltă parte, în patu i călduţ.
Dar aşa, eu m am trezit la 7:40, Mişa la 8:00, (am sunat o în urma mesajului "te ai trezit ?", rămas, evident, fără răspuns) în vreme ce Liviu (prefer să cred că de emoţia plecării) ar fi fost în picioare de la 5:30. Ce papară mi ar fi tras dacă mă răzgândeam ! Sau... ?
După o aiurare prin oraş, datorată Ştirbeiului închis, cu schimbat bani la Universitate, am luat o spre Giurgiu, cu inima strânsă. N aveam rovignietă. "Las' că găsim sigur la benzinării" e o vorbă pe care o ştiu foarte bine şi s a adeverit. Nici o benzinărie nu avea. Până la cea dintre Jilava şi 1 Decembrie, din care am ieşit făcându mi cruce, am încercat la toate.
La aceea, însă, povestea a fost peste aşteptări:
eu: bună ziua, rovigniete aveţi ?
nenea: avem, dar nu vă putem da decât de luni.
eu (disperată şi gândindu mă că mai bine demonstrez bună credinţă cumpărând una care se eliberează începând cu data de luni): păi...daţi mi de luni, măcar să se vadă că eu am vrut să iau !
nenea: n aţi înţeles. noi suntem simpli angajaţi, doamnă. şeful staţiei nu vine sâmbăta şi dumineca, iar nouă ne e teamă să nu greşim ceva, că e belea cu rovignietele astea, aşa că până vine dânsul, nu vindem.
eu: bine, dar...
nenea: doamnă, ne pare rău, dar nu vă putem ajuta...
graţie angajaţilor P. am circulat în ilegalitate până la giurgiu, la ieşirea din ţară, unde am cumpărat în sfârşit dreptul de a circula prin ea pentru o lună...
Uşor,ca o pană albă, graţie îngrijirilor primite de la "doctorul" Pascal, supernova MOM s a strecurat în bulgaria, cu preţul a 25 ron pentru podul prieteniei şi a încă 5 euro pentru buvignietă.
În Russe era o zi de toamnă plăcută, cu râurile de frunze galbene care mi plac atât de mult, şi cu foarte puţine hârtii pe jos. Şi cu un exchange pe care l am găsit deschis înainte de cel la care şi propusese Liviu - un ghid cam drastic de data asta!* - să ne ducă. Trebuia să schimbăm euro cumpăraţi din Bucureşti pe leva bulgarilor, fiindcă România nu vinde încă valuta surorii drăguţe din UE.
Post scriptum pentru prieten !
Terminasem de scris această povestire partea uno şi verificam dintr un obicei creat tot de el (!) intrările pe blog...mă amuză în general prin ce căutări ajung oamenii aici, nu pe toţi ? Şi dau peste una : Led Zeppelin / Baby I'm Gonna liviu :)Am ai zic că eu când o să mor, o să mor de râs...
Mişa a marşat, Liviu a înviat, îngrijorându mă. Nu e un om cu care să faci glume de genul ăsta, pentru ca duminică dimineaţa să i spui " mi e somn, hai c o lăsăm pe altă data". Aşa că am grăbit plecarea de la bar şi am reuşit să adorm pe la 1. Poate, totuşi, d aia i am şi propus lui Liviu, ca să fiu obligată să mi respect promisiunea. Că dacă era Mişa, care se trezeşte greu sau deloc, nu era nici o problemă, poate chiar s ar fi bucurat la telefonul matinal care ar fi anunţat o că se amână, iar dumneaei s ar fi întors satisfăcută pe cealaltă parte, în patu i călduţ.
Dar aşa, eu m am trezit la 7:40, Mişa la 8:00, (am sunat o în urma mesajului "te ai trezit ?", rămas, evident, fără răspuns) în vreme ce Liviu (prefer să cred că de emoţia plecării) ar fi fost în picioare de la 5:30. Ce papară mi ar fi tras dacă mă răzgândeam ! Sau... ?
După o aiurare prin oraş, datorată Ştirbeiului închis, cu schimbat bani la Universitate, am luat o spre Giurgiu, cu inima strânsă. N aveam rovignietă. "Las' că găsim sigur la benzinării" e o vorbă pe care o ştiu foarte bine şi s a adeverit. Nici o benzinărie nu avea. Până la cea dintre Jilava şi 1 Decembrie, din care am ieşit făcându mi cruce, am încercat la toate.
La aceea, însă, povestea a fost peste aşteptări:
eu: bună ziua, rovigniete aveţi ?
nenea: avem, dar nu vă putem da decât de luni.
eu (disperată şi gândindu mă că mai bine demonstrez bună credinţă cumpărând una care se eliberează începând cu data de luni): păi...daţi mi de luni, măcar să se vadă că eu am vrut să iau !
nenea: n aţi înţeles. noi suntem simpli angajaţi, doamnă. şeful staţiei nu vine sâmbăta şi dumineca, iar nouă ne e teamă să nu greşim ceva, că e belea cu rovignietele astea, aşa că până vine dânsul, nu vindem.
eu: bine, dar...
nenea: doamnă, ne pare rău, dar nu vă putem ajuta...
graţie angajaţilor P. am circulat în ilegalitate până la giurgiu, la ieşirea din ţară, unde am cumpărat în sfârşit dreptul de a circula prin ea pentru o lună...
Uşor,ca o pană albă, graţie îngrijirilor primite de la "doctorul" Pascal, supernova MOM s a strecurat în bulgaria, cu preţul a 25 ron pentru podul prieteniei şi a încă 5 euro pentru buvignietă.
În Russe era o zi de toamnă plăcută, cu râurile de frunze galbene care mi plac atât de mult, şi cu foarte puţine hârtii pe jos. Şi cu un exchange pe care l am găsit deschis înainte de cel la care şi propusese Liviu - un ghid cam drastic de data asta!* - să ne ducă. Trebuia să schimbăm euro cumpăraţi din Bucureşti pe leva bulgarilor, fiindcă România nu vinde încă valuta surorii drăguţe din UE.
Post scriptum pentru prieten !
Terminasem de scris această povestire partea uno şi verificam dintr un obicei creat tot de el (!) intrările pe blog...mă amuză în general prin ce căutări ajung oamenii aici, nu pe toţi ? Şi dau peste una : Led Zeppelin / Baby I'm Gonna liviu :)Am ai zic că eu când o să mor, o să mor de râs...
1.11.07
La mijloc de nicăieri
De câteva săptămâni m am împrietenit cu miercuri noaptea. Azi am văzut în lumina farurilor asfaltul proaspăt ud de la prima ploaie a lui noiembrie, aşternut cu frunze abia căzute. Nişte forme mici, neregulate, pe careaproape că le auzeam din maşină strigând „ mă doare”. Iluzia vocilor mici, delirante, noaptea adâncă şi fumurie m au trimis din nou în spaţiile netemporale din Murakami.Acolo unde nu e viaţă, moarte sigur nu găseşti.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)