Tata a dat şi dă numele vieţuioarelor din familia noastră. Bunica şi mama au scăpat, deoarece s au născut suficient de devreme ca să nu aibă el un cuvânt de spus, aşa că pe una o cheamă Ileana, iar pe cealaltă, Iosefina. Mă rog, le a găsit el variantele cu Coana mare şi Coana mică sau Joe,dar să zicem că aici l a ajutat şi Caragiale, şi filmele americane cu indieni.
În schimb, când m am născut eu, tata s a dus hotărât şi i a dat mamei variante. Ana sau Simina. Cred că, în fapt, Simina i a fost pus în faţă mamei, doar pentru a fiales Ana. Deci, deşi a vrut,cu gingăşie, să o lase să creadă că a ales ea, de fapt a ales el.
La primul meu frate, situaţia s a aprins. Mama l a trimis să declar un Marius. Iar el s a întors cu un Alexandru.
Tot fără drept la replică s a petrecut şi numirea celui de al doilea frate al meu. Mama a sugerat Andrei.Îl cheamă de atunci Mihail.
Tata a botezat toţi câinii şi toate pisicile din familie, cu excepţia cockeriţei mele. Pe tine te va chema Zoica, tu eţti Pampon, el e Ulise. Căţeii au fost Max, Negruş, Zorro,Zara, iar acum avem o Veronica, Vera, Şarpe, Crocodilul cu urechi.
Eu am botezat cockerul Puc şi a murit de parvo după câteva zile. Am botezat canişa Happy, dar moartea ei a fost prematură şi tristă. El a botezat a doua canişă Cara şi trăieşte, veselă şi fericită cu excepţia zilelor cu meci şi a nopţilor de Anul Nou, de mai mult de 10 ani.
Doar cu Kiri am deprins puţin din farmecul lui tata
29.2.08
Panseu despre tata
Când eram mică şi trebuia să rezolv o problemă la matematică, evident că intra în joc TATA. El avea şi are în continuare capacitatea de a explica lucrurile pe înţelesul copiilor, dar şi al oamenilor mari. Pentru mine, totul se transforma în OI. Dacă textul problemei era " Mama s-a dus la piaţă şi a cumpărat 4 kg de mrcovi şi 3 kg de ceapă. Câte kg de legume a cumpărat mama ?" tata zicea, " uite, Momo, cum facem. Să zicem că a luat oi. Întâi 4 oi şi a mai luat încă 3 oi. Deci câte oi a luat ?"
Mă rog, nu era copilul chiar aşa tâmpit, dar aţi prins ideea. Bazinele alea obositoare, car n aveau altă treabă decât să se golească pe o parte când din alta se încerca a fi umplute, se transformau în oi băgate în staul e o parte şi mâncate de lup pe alta. Nu mai ţin minte cum se transformau în litri dup aia, probabil făcea tata ceva fermecat.
Trenurile le mai ştiţi ? Alea care venea unul spre altul cu viteze variate şi trebuia să se întâlnească - de ce, Doamne iartă mă, n am înţeles - în oraşul X a ora Y, se transformau în berbeci mitologici, care alergau (poate chiar zburau) cu viteze de 85 de km pe oră, să se dea cap în cap...
Dacă nu m ar fi născut mama Tigru, probabil că şi eu aş fi devenit o oaie. Sau... poate chiar sunt o oaie ?
Tata împlineşte azi 15 oi, dacă numărăm din patru în patru staule. La mulţi ani, tată, pardon...oaia mea fantastică !
Mă rog, nu era copilul chiar aşa tâmpit, dar aţi prins ideea. Bazinele alea obositoare, car n aveau altă treabă decât să se golească pe o parte când din alta se încerca a fi umplute, se transformau în oi băgate în staul e o parte şi mâncate de lup pe alta. Nu mai ţin minte cum se transformau în litri dup aia, probabil făcea tata ceva fermecat.
Trenurile le mai ştiţi ? Alea care venea unul spre altul cu viteze variate şi trebuia să se întâlnească - de ce, Doamne iartă mă, n am înţeles - în oraşul X a ora Y, se transformau în berbeci mitologici, care alergau (poate chiar zburau) cu viteze de 85 de km pe oră, să se dea cap în cap...
Dacă nu m ar fi născut mama Tigru, probabil că şi eu aş fi devenit o oaie. Sau... poate chiar sunt o oaie ?
Tata împlineşte azi 15 oi, dacă numărăm din patru în patru staule. La mulţi ani, tată, pardon...oaia mea fantastică !
Ce gust bun are mâncarea nesănătoasă!
Când mănânci un hamburger de la mcdo e ca şi cum ai iubi pe cine nu trebuie. Vina şi îngrijorările sunt la fel de intense ca şi gustul delicios al stării de E.
Azi noapte o persoană cu însoţitor cocker umbla buimacă prin Gara de Nord în căutarea unui ajutor bahic cât de mic. Adică într atât de mic încât să nu mai adoarmă cu televizorul funcţionând. Să l fi acceptat din partea lui Unirea sau Alexandrion era ca şi cum l ar fi acceptat pe ddtv live din garsonieră. Aşa că s a cărat demnă pe la casele de bilete ale clasei a II-a, iar când a văzut anunţul " Nu mai sunt mersuri!" s a mai liniştit puţin. Dacă până şi mersul s a terminat...
Zău că mi pare rău fiindcă nu s eu omul ăla care să fie în stare să poarte un aparat de fotografiat după el. Aş fi putut fotografia pas cu pas, poate la fel de precis ca Stănescu creşterea fetei îmbrăcată în aceeaşi rochie, transformarea unui colţ de stradă. Mi se rupe inima la fel de tare cum s a rupt rochia fetei, când a crescut şi rămas grea. Doar că eu rămăsei grea cu amintiri şi câteodată nu mai recunosc colţul de stradă unde ar trebui s o fac la dreapta.
Înainte nu eram o persoană pe care s o deranjeze multe chestii. Treceam grăbită, probabil nepăsătoare, pe lângă multe. Nu mi imaginam vreodată că o să ajung să bat în ţeava vecinilor sau că o să mă întreb cum ajung unele patrupede să se ridice în două picioare. Deşi am o vecină care calcă pe podeaua ei EGAL tavanul meu (avantaj ea) mai apăsat decât toată armata sovietică, stricându mi somnul, fragil de la o vreme, în ţevi n am bătut. Dar când am avut de a face concomitent cu o mitomană cel puţin sentimental şi cu o maimuţică încălzită de alcool, m am întrebat cum de au ajuns să se ridice. Şi să umble.
Semăn cu tata. De fiecare dată când am un rău, îl moşmondesc în mine. Îmi displace să fac părtaş pe altul la ghemul meu de fum, la ghemul meu de şerpi. Adun răul în ghem, plasat în stomac, aparent zac, dar printr un efort mai mare sau mai mic îl scot pe gură. Dimineţile, când mă trezesc, găsesc uneori pe pernă urme mici de funingine sau solzi lucind stins. Desigur, vorbim doar în metafore.
Realitatea se traduce printr un mesaj uşor neinteligibil, urmat de o erată:
" Am trimis o ciornă din greşeală!"
Şi ce să i fi răspuns ?
" Anunţă mă când treci pe curat "
Când uit orice altceva acasă, îmi fac semnul mic cu limba în gură şi merg liniştită mai departe. Dar când îmi uit telefoanele, mereu pierd. Atunci vin mesajele pe care le aştept, chiar şi aşa, din greşeală. Mereu mă caută când nu sunt. Nu e nimic nou, dar mă simt exact cum s ar simţi lumea dacă ar nimeri între nişte roţi zimţate, a căror mişcare e în contratimp: fărâme.
"Mă bucur să te aud"
"Da, da, bine. Lasă mi cartea* la portar, că te omor dacă rămân fără ea."
* Pantaleon şi vizitatoarele. Nu e pentru oricine.
Azi noapte o persoană cu însoţitor cocker umbla buimacă prin Gara de Nord în căutarea unui ajutor bahic cât de mic. Adică într atât de mic încât să nu mai adoarmă cu televizorul funcţionând. Să l fi acceptat din partea lui Unirea sau Alexandrion era ca şi cum l ar fi acceptat pe ddtv live din garsonieră. Aşa că s a cărat demnă pe la casele de bilete ale clasei a II-a, iar când a văzut anunţul " Nu mai sunt mersuri!" s a mai liniştit puţin. Dacă până şi mersul s a terminat...
Zău că mi pare rău fiindcă nu s eu omul ăla care să fie în stare să poarte un aparat de fotografiat după el. Aş fi putut fotografia pas cu pas, poate la fel de precis ca Stănescu creşterea fetei îmbrăcată în aceeaşi rochie, transformarea unui colţ de stradă. Mi se rupe inima la fel de tare cum s a rupt rochia fetei, când a crescut şi rămas grea. Doar că eu rămăsei grea cu amintiri şi câteodată nu mai recunosc colţul de stradă unde ar trebui s o fac la dreapta.
Înainte nu eram o persoană pe care s o deranjeze multe chestii. Treceam grăbită, probabil nepăsătoare, pe lângă multe. Nu mi imaginam vreodată că o să ajung să bat în ţeava vecinilor sau că o să mă întreb cum ajung unele patrupede să se ridice în două picioare. Deşi am o vecină care calcă pe podeaua ei EGAL tavanul meu (avantaj ea) mai apăsat decât toată armata sovietică, stricându mi somnul, fragil de la o vreme, în ţevi n am bătut. Dar când am avut de a face concomitent cu o mitomană cel puţin sentimental şi cu o maimuţică încălzită de alcool, m am întrebat cum de au ajuns să se ridice. Şi să umble.
Semăn cu tata. De fiecare dată când am un rău, îl moşmondesc în mine. Îmi displace să fac părtaş pe altul la ghemul meu de fum, la ghemul meu de şerpi. Adun răul în ghem, plasat în stomac, aparent zac, dar printr un efort mai mare sau mai mic îl scot pe gură. Dimineţile, când mă trezesc, găsesc uneori pe pernă urme mici de funingine sau solzi lucind stins. Desigur, vorbim doar în metafore.
Realitatea se traduce printr un mesaj uşor neinteligibil, urmat de o erată:
" Am trimis o ciornă din greşeală!"
Şi ce să i fi răspuns ?
" Anunţă mă când treci pe curat "
Când uit orice altceva acasă, îmi fac semnul mic cu limba în gură şi merg liniştită mai departe. Dar când îmi uit telefoanele, mereu pierd. Atunci vin mesajele pe care le aştept, chiar şi aşa, din greşeală. Mereu mă caută când nu sunt. Nu e nimic nou, dar mă simt exact cum s ar simţi lumea dacă ar nimeri între nişte roţi zimţate, a căror mişcare e în contratimp: fărâme.
"Mă bucur să te aud"
"Da, da, bine. Lasă mi cartea* la portar, că te omor dacă rămân fără ea."
* Pantaleon şi vizitatoarele. Nu e pentru oricine.
25.2.08
Şi iarăşi hop !
Am scăpat şi anul ăsta de Eurovision şi, surprinzător, fără prea mare scandal. S-a ales piesa aia duet cu text bilingv, în scenografia căreia Nico se uită fierbinte la Miriţă, iar Miriţă se uită fierbinte la cameră. Nu-mi place piesa, mi se pare de o tristeţe care se lamentează, are atu pe voci, dar asta nu mi se pare suficient. Totuşi, cred că sunt stupide acuzaţiile de plagiat. Sunt 3 note mari şi late, nu se pune, ce mai. Oricum, cred că cineva a stat cu acuzaţia pregătită, că prea repede a ieşit.
Îmi pare rău de „Shine”, piesa suedezilor, aş fi vrut mult mai mult să ne reprezinte ei, chiar dacă mi s-a părut ciudat să cânte pentru noi. Dar aici vin cu o completare, nu de alta, dar am auzit-o întâmplător pe Nico (altfel, o moderată de bun simţ) clamând pe tv „..şi ne bucurăm că suntem români, nu nişte suedezi”. Remarcă exagerată şi de prost gust. Piesa e foarte bună şi singurul meu necaz era că dintre atâţia artişti, comozitori şi interpreţi locali, n-a fost unul în stare să iasă cu o piesă care să ne ia maul măcar cât suedezii. Strategul de frati-miu a zis că poate dacă-i trimiteam pe blonduţi primeam şi noi nişte voturi de la nordici, care nu ne-au dat niciodată. Mai ştii, dacă şi ăia sunt nişte naţionalişti de segment, poate nu ne dădeau. Totuşi, era o idee.
Mie mi se pare că cei care ar fi capabili să scrie o piesă ca lumea nu se mai leagă la cap cu Eurovisionul, de teama scandalului. Nu e simplu să vii cu un cântec bunicel, aşa cum a făcut VH2, de exemplu, şi pe urmă să-ţi auzi vorbe că seamănă cu o chestie sau alta. Artiştii onorabili nu-şi permit aşa ceva, de aceea nu se implică sau se retrag la prima suspiciune, cum au şi făcut veteranii lui Mihai Pocorschi.
Mi se mai pare lamentabil faptul că toţi artiştii care au intrat în semifinale n-au semnat contracte în care să se oblige a fi liberi de alte angajamente în seara finalei. Din cauză că la acest lucru nu s-a gândit nimeni a ajuns să cânte în finală trioul acela trist de fete, care nu că nu aveau voce, dar nici măcar de suflu pentru o piesă live nu dispuneau. Sau să fi rămas 10 piese, să nu trebuiască a fi înlocuite. Ce se întâmpla ? Parcă faptul că membrii juriului s-au schimbat în proporţie de 50% a deranjat pe cineva !
Noroc câştigătorilor. Chiar dacă eu n-o să-i urmăresc, sper să facă treabă bună. Deşi, şi cu Belgradul de zilele astea...
Ana M. Călin
ce_stii_tu@yahoo.com
Îmi pare rău de „Shine”, piesa suedezilor, aş fi vrut mult mai mult să ne reprezinte ei, chiar dacă mi s-a părut ciudat să cânte pentru noi. Dar aici vin cu o completare, nu de alta, dar am auzit-o întâmplător pe Nico (altfel, o moderată de bun simţ) clamând pe tv „..şi ne bucurăm că suntem români, nu nişte suedezi”. Remarcă exagerată şi de prost gust. Piesa e foarte bună şi singurul meu necaz era că dintre atâţia artişti, comozitori şi interpreţi locali, n-a fost unul în stare să iasă cu o piesă care să ne ia maul măcar cât suedezii. Strategul de frati-miu a zis că poate dacă-i trimiteam pe blonduţi primeam şi noi nişte voturi de la nordici, care nu ne-au dat niciodată. Mai ştii, dacă şi ăia sunt nişte naţionalişti de segment, poate nu ne dădeau. Totuşi, era o idee.
Mie mi se pare că cei care ar fi capabili să scrie o piesă ca lumea nu se mai leagă la cap cu Eurovisionul, de teama scandalului. Nu e simplu să vii cu un cântec bunicel, aşa cum a făcut VH2, de exemplu, şi pe urmă să-ţi auzi vorbe că seamănă cu o chestie sau alta. Artiştii onorabili nu-şi permit aşa ceva, de aceea nu se implică sau se retrag la prima suspiciune, cum au şi făcut veteranii lui Mihai Pocorschi.
Mi se mai pare lamentabil faptul că toţi artiştii care au intrat în semifinale n-au semnat contracte în care să se oblige a fi liberi de alte angajamente în seara finalei. Din cauză că la acest lucru nu s-a gândit nimeni a ajuns să cânte în finală trioul acela trist de fete, care nu că nu aveau voce, dar nici măcar de suflu pentru o piesă live nu dispuneau. Sau să fi rămas 10 piese, să nu trebuiască a fi înlocuite. Ce se întâmpla ? Parcă faptul că membrii juriului s-au schimbat în proporţie de 50% a deranjat pe cineva !
Noroc câştigătorilor. Chiar dacă eu n-o să-i urmăresc, sper să facă treabă bună. Deşi, şi cu Belgradul de zilele astea...
Ana M. Călin
ce_stii_tu@yahoo.com
19.2.08
Unde-i viziunea ? (II)
Pe cuvântul meu că nu-i o scuză, ("l-am lăsat să meargă, dar nu mă uitam") dar de data asta m-am uitat la Eurovision, a doua semifinală pe ţară, fiindcă am făcut temperatură mare. Am aplaudat, aşadar, fierbinte, înlocuirea la prezentare a Danielei Nane cu Alina Sorescu. Aceasta s-a comportat foarte bine, în ciuda textelor cam subţirele, oferite de scenarişti. În camera verde însă, în locul moderatului Berti Barbera, a apărut Iuliana Marciuc, care s-a pisicit şi alintat pe lângă concurenţi de parcă ar fi fost o adolescentă aflată pentru prima oară în viaţă în preajma unor persoane cunoscute. În plus, a pus întrebări lungi, la care probabil că nu aştepta răspuns, de vreme ce imediat îi lua vorba din gură celui pe care tocmai îl întrebase ceva.
Şi componenţa juriului a avut câteva modificări, lucru care nu e corect. Atunci când jurizarea au început-o nişte oameni, tot ei trebuie s-o şi termine. Oare vor exista modificări convenabile de juriu şi în faza finală a concursului ?
Calitativ vorbind, a doua duzină de piese din concurs a respectat algoritmul primei duzini. 2-3 piese rezonabile, 2 bunicele, restul praf. Faptul că au fost aranjate aşa denotă o strategie cât de cât matură a Tvr-ului. Păi ce ne făceam dacă în prima semifinală erau 12 piese proaste, că 6 tot trebuia să alegem ?!
"Shine", piesa suedezilor care vor să reprezinte mioriţa în lupta de la Belgrad, ne-a plăcut, mie şi tuturor tinerilor din jurul meu. Cinstit, nu mă aşteptam să placă în aşa măsură şi publicului, acelaşi de săptămâna trecută (aka cel care a votat veşnica schemă cu duetul dintre operă şi pop). E o piesă amplă, frumoasă, care şi-a meritat sufragiile. Încă nu prea înţeleg eu cum vine să cânte nişte suedezi în contul României, dar mă rog. "Seven Days" - Paula Seling cu Provincialii e ok, dar nu transmite mare lucru. În strofă, vocea Paulei parcă se chinuie să cânte aşa jos. "Follow Me", a celor de la VH2, păcătuieşte prin faptul că e făcută exact,strict pentru Eurovision. Adică tăiată pe şablon, fără o idee în plus sau în minus decât se crede a fi bine pentru respectiva competiţie. "Fairytale Story" a Nicolei a fost aproape neinteligibilă la tv, parte din cauza sunetului prost, ( parcă a sunat mai rău ca săptămâna trecută) dar şi din cauza pronunţiei cântăreţei, care sşâie şi guturalizează cam mult. Nicola a declarat că expresia "fairytale story" i-a plăcut şi există, a găsit-o şi pe internet. O fi găsit-o, în urma căutării pe google, pe site-ul vreunul copilaş armean de clasa a II-a. "Come This Way" cred c-a fost votată de frica lui Moga, iar "Run Away", a lui Cătălin, datorită capitalului de imagine pe care acesta l-a dobândit anul trecut. Apropo, cât de săracă să fi fost oferta anul ăsta, dacă Nico şi Cătălin au ajuns să aibă câte două piese în concurs ?
De departe cea mai enervantă prezenţă a serii a fost acea domnişoară Iris, care culegea ultimele impresii ale concurenţilor, înainte ca aceştia să urce pe scenă. Fiecare intervenţie a ei a constat în câte un panseu imbecil, de genul „Muzica e stenograma iubirii” ...Păcat că mi-am dat seama târziu că toate începeau cu „muzica e...” şi continuau cu o tâmpenie, că v-aş fi putut delecta cu mai multe. Dar mai e şi finala, nu ? Până atunci fac exerciţii: muzica e limba mare a ceasului, pauza de masă a sufletului şi constanta Universului. Dixit.
Ana M. Călin
http://ce-stii-tu.blogspot.com
Şi componenţa juriului a avut câteva modificări, lucru care nu e corect. Atunci când jurizarea au început-o nişte oameni, tot ei trebuie s-o şi termine. Oare vor exista modificări convenabile de juriu şi în faza finală a concursului ?
Calitativ vorbind, a doua duzină de piese din concurs a respectat algoritmul primei duzini. 2-3 piese rezonabile, 2 bunicele, restul praf. Faptul că au fost aranjate aşa denotă o strategie cât de cât matură a Tvr-ului. Păi ce ne făceam dacă în prima semifinală erau 12 piese proaste, că 6 tot trebuia să alegem ?!
"Shine", piesa suedezilor care vor să reprezinte mioriţa în lupta de la Belgrad, ne-a plăcut, mie şi tuturor tinerilor din jurul meu. Cinstit, nu mă aşteptam să placă în aşa măsură şi publicului, acelaşi de săptămâna trecută (aka cel care a votat veşnica schemă cu duetul dintre operă şi pop). E o piesă amplă, frumoasă, care şi-a meritat sufragiile. Încă nu prea înţeleg eu cum vine să cânte nişte suedezi în contul României, dar mă rog. "Seven Days" - Paula Seling cu Provincialii e ok, dar nu transmite mare lucru. În strofă, vocea Paulei parcă se chinuie să cânte aşa jos. "Follow Me", a celor de la VH2, păcătuieşte prin faptul că e făcută exact,strict pentru Eurovision. Adică tăiată pe şablon, fără o idee în plus sau în minus decât se crede a fi bine pentru respectiva competiţie. "Fairytale Story" a Nicolei a fost aproape neinteligibilă la tv, parte din cauza sunetului prost, ( parcă a sunat mai rău ca săptămâna trecută) dar şi din cauza pronunţiei cântăreţei, care sşâie şi guturalizează cam mult. Nicola a declarat că expresia "fairytale story" i-a plăcut şi există, a găsit-o şi pe internet. O fi găsit-o, în urma căutării pe google, pe site-ul vreunul copilaş armean de clasa a II-a. "Come This Way" cred c-a fost votată de frica lui Moga, iar "Run Away", a lui Cătălin, datorită capitalului de imagine pe care acesta l-a dobândit anul trecut. Apropo, cât de săracă să fi fost oferta anul ăsta, dacă Nico şi Cătălin au ajuns să aibă câte două piese în concurs ?
De departe cea mai enervantă prezenţă a serii a fost acea domnişoară Iris, care culegea ultimele impresii ale concurenţilor, înainte ca aceştia să urce pe scenă. Fiecare intervenţie a ei a constat în câte un panseu imbecil, de genul „Muzica e stenograma iubirii” ...Păcat că mi-am dat seama târziu că toate începeau cu „muzica e...” şi continuau cu o tâmpenie, că v-aş fi putut delecta cu mai multe. Dar mai e şi finala, nu ? Până atunci fac exerciţii: muzica e limba mare a ceasului, pauza de masă a sufletului şi constanta Universului. Dixit.
Ana M. Călin
http://ce-stii-tu.blogspot.com
14.2.08
Sea of love
Nu e un film de artă, dar nu e o prostie, e un film pe care e plăcut să l vezi.
Sfârşitul anilor 80, bag seamă, e puternic în exprimare, e esenţa întregii decade.
Ea e o femeie care şi caută fericirea în anunţuri matrimoniale.
Too bad, fiindcă el e poliţistul care a pornit pe o pistă greşită şi caută o criminală care şi alege victimele din anunţuri.
Premisa e la marginea absurdului cu ridicolul, dar totuşi funcţionează.
El o întâlneşte pe ea şi se îndrăgosteşte, dar doar pe jumătate. Spiritul lui de poliţist ocupat cu o crimă nerezolvată nu i dă pace. Dar nici nu i poate rezista suspectei. Ea e foarte eighties, când îl iubeşte dă ture şi fornăie pe nas. Când îl detestă stă bonţată sau merge repede pe stradă. E singurul film în care l am văzut pe Pacino umilit, alergând să ţină pasul (lui mic) cu o gagică pe stradă.
Mutra lui de golan, cu ochii lui de poliţist, ea cu talie de viespe, blondă cu buze rujate şi taioare pe talie fac toţi banii. Adică ăia 6.9 ron, îl mai găsiţi prin oraş.
Sfârşitul anilor 80, bag seamă, e puternic în exprimare, e esenţa întregii decade.
Ea e o femeie care şi caută fericirea în anunţuri matrimoniale.
Too bad, fiindcă el e poliţistul care a pornit pe o pistă greşită şi caută o criminală care şi alege victimele din anunţuri.
Premisa e la marginea absurdului cu ridicolul, dar totuşi funcţionează.
El o întâlneşte pe ea şi se îndrăgosteşte, dar doar pe jumătate. Spiritul lui de poliţist ocupat cu o crimă nerezolvată nu i dă pace. Dar nici nu i poate rezista suspectei. Ea e foarte eighties, când îl iubeşte dă ture şi fornăie pe nas. Când îl detestă stă bonţată sau merge repede pe stradă. E singurul film în care l am văzut pe Pacino umilit, alergând să ţină pasul (lui mic) cu o gagică pe stradă.
Mutra lui de golan, cu ochii lui de poliţist, ea cu talie de viespe, blondă cu buze rujate şi taioare pe talie fac toţi banii. Adică ăia 6.9 ron, îl mai găsiţi prin oraş.
Sea of love - replici pentru Valentin
Frank : You wanna know why I got married ? I was 37 and was no married. That’s whyI got married.
Helen: You know why I got married. A guy says “I love you”. I knew him about a week.
Frank: You were playing hard to get.
Helen: Yeah. It didn’t last.
Frank: Mine neither. The wedding lasted longer than the marriage.
piesa rămâne totuşi o minunăţie, mai ales varianta mea preferată, cu Robert Plant şi The Honeydrippers
Helen: You know why I got married. A guy says “I love you”. I knew him about a week.
Frank: You were playing hard to get.
Helen: Yeah. It didn’t last.
Frank: Mine neither. The wedding lasted longer than the marriage.
piesa rămâne totuşi o minunăţie, mai ales varianta mea preferată, cu Robert Plant şi The Honeydrippers
Alcoolul ucide
E plăcut să ai în casă un film la care ţii pe dvd. Alergi după el prin oraş şi l găseşti, la câteva zile după ce a fost lansat o dată cu România Liberă.
Când colo, peste ce dai pe copertă ?
Alcoolul ucide, dar un alcolist ca Pacino mi ar plăcea pe aici, prin jur.
Sebastian says
(…) eşti un om ostenit. Opreşte-te, stai un ceas locului.Priveşte. Pune mâna pe asta şi vezi că e o piatră, ia în mână asta şi vezi că e o bucată de lemn. Uite aici un cal, uite aici o masă, uite o pălărie.
Crede în lucrurile acestea, trăieşte cu ele, deprinde-te să le priveşti cumsecade, fără să cauţi dincolo de ele tremurătoare fantome. Întoarce-te la aceste lucruri simple, sigure, resemnează-te să vieţuieşti cu ele, în orizontul lor scăzut, în familia lor modestă. Şi priveşte în afară, lasă-te pe tine în grija anotimpurilor, a foamei a setei: viaţa se va descurca cu tine, cum se descurcă liniştit cu un pom, cu un animal”.
Dar cine îmi va spune mie însumi aceleaşi lucruri ? Şi cine mă va învăţa cum să le învăţ eu cel dintâi ?
(Mihail Sebastian / De două mii de ani)
Crede în lucrurile acestea, trăieşte cu ele, deprinde-te să le priveşti cumsecade, fără să cauţi dincolo de ele tremurătoare fantome. Întoarce-te la aceste lucruri simple, sigure, resemnează-te să vieţuieşti cu ele, în orizontul lor scăzut, în familia lor modestă. Şi priveşte în afară, lasă-te pe tine în grija anotimpurilor, a foamei a setei: viaţa se va descurca cu tine, cum se descurcă liniştit cu un pom, cu un animal”.
Dar cine îmi va spune mie însumi aceleaşi lucruri ? Şi cine mă va învăţa cum să le învăţ eu cel dintâi ?
(Mihail Sebastian / De două mii de ani)
13.2.08
Ploaie de vară
Tot timpul mi am dorit să te apăs. Să las un semn, o urmă pe tine, un ceva care să arate că eu şi nimeni alta mai importantă decât mine AM trecut pe aici. Am inventat cuvinte şi ocupaţii care nu se întâlneau cu vârsta şi importanţa ta, am încercat gesturi reprobabile, am fost provocatoare, am scris rânduri pentru care mi aş fi muşcat mâinile mai târziu, dacă nu le aş fi dat send. Am plâns mai scurt decât ploile de vară şi am încercat să mi te apropii geografic şi istoric, uneori mai mult decât anatomic.
Am desfăcut sticle, am ascultat muzici, am văzut filme, mi am dorit să fiu mai deşteaptă şi mai îngăduitoare, am învăţat figuri din clipuri, mi am croit haine şi păreri deloc analizabile în context verbal. M am vrut interesantă, plăcută, curtenitoare şi împăciuitoare, serviabilă şi atrăgătoare, înţeleaptă şi cu apetit. Am băut, am umblat, am fumat, am condus, am ocolit, am adăugat, am scăzut, m am legănat în mine însămi ca de o durere necunoscută, ceva între penibil şi înalt. M am pierdut cu firea, m am îmbătat, am dansat, am sărit, am stat cuminte şi mai presus de toate aştept. Şi mă uit la mine ca la bătrânele broaşte din atlasuri şi nu mi vine să cred că mai aştept.
pe repeat e david coverdale - wherever you may go - haimailăsaţi l naibiidetitluşiartistobsesivşiconcentraţi văpeatmosferă
Am desfăcut sticle, am ascultat muzici, am văzut filme, mi am dorit să fiu mai deşteaptă şi mai îngăduitoare, am învăţat figuri din clipuri, mi am croit haine şi păreri deloc analizabile în context verbal. M am vrut interesantă, plăcută, curtenitoare şi împăciuitoare, serviabilă şi atrăgătoare, înţeleaptă şi cu apetit. Am băut, am umblat, am fumat, am condus, am ocolit, am adăugat, am scăzut, m am legănat în mine însămi ca de o durere necunoscută, ceva între penibil şi înalt. M am pierdut cu firea, m am îmbătat, am dansat, am sărit, am stat cuminte şi mai presus de toate aştept. Şi mă uit la mine ca la bătrânele broaşte din atlasuri şi nu mi vine să cred că mai aştept.
pe repeat e david coverdale - wherever you may go - haimailăsaţi l naibiidetitluşiartistobsesivşiconcentraţi văpeatmosferă
12.2.08
Unde-i viziunea ?
După o pauză de 2 ani şi din cauza, mai degrabă decât datorită unei mahmureli rebele, sâmbătă seara m-am uitat la televizor, la prima preselecţie Eurovision. Un lucru bun este că TVR-ul n-a mai pus opulenţă în organizarea acestui concurs măcinat de scandaluri puerile, care i-au erodat în timp strălucirea. Un lucru rău este că fastul nu a existat deloc, decorul a fost chiar sărac, cadrele urâte, ca şi tăieturile pe cadru. Un lucru bun este că au prezentat Iulian Vrabete ( nu atât de nevricos şi dispus să dea vina pe organizatorii din cască în permanenţă, ca Dan Teodorescu) şi Berti Barbera ( mi s-a părut puţintel plictisit). Un lucru prost a fost alegerea Danielei Nane în rolul de co-prezentator, şi mă rog s-o schimbe sâmbăta asta. Actriţa, frumoasă de pica în rochia ei violet, a dat bâlbe peste bâlbe, a avut greşeli de dicţie inacceptabile pentru un absolvent de teatru şi a făcut pauze penibile, care probabil le-au dat bătăi de inimă spiriduşilor tvr-işti din cască.
În rest, toate-s vechi şi nouă toate la Eurovision, semifinala pe ţară. Juriul a fost de acord aproape în unanimitate să acorde maximum de puncte unei piese interpretate în duet de Nico şi Vlad Miriţă, aceeaşi ciorbă lungă şi dramatică de pe vremea Monicăi şi a lui Marcel. „N-avem piese să placă, trimitem nişte voci să-i spargă”, par să fi gândit juraţii, cu excepţia, pare-mi-se, a lui Adrian Ordean. Piese au fost câteva, cam acelea care s-au calificat pentru faza următoare. Mie mi-a plăcut mult piesa Tabasco, „Love Is All I Need”, la al cărei sound proaspăt am ciulit urechile. Mi-a plăcut moderat piesa lui Cătălin, semnată de Marius Moga, care dacă vrea poată să scoată din el şi chestii rezonabile (apropo, „Angels” mi se pare o piesă bună, n-aveţi decât să urlaţi!). Mi-a aproape plăcut „Prea mici sunt cuvintele”, cântată de Leo Iorga şi Pacifica. Dacă atunci când e difuzată în playlistul City Fm mă cam enervează clişeele din text, faţă de piesele din concurs a sunat chiar bine. Mă enervează că a fost votată acea „Key Of Life”, care beneficiază de patent căluşăresc, dar de text într-o engleză sumară, ceea ce o face să arate ca un ţăran din Ialomiţa, care candidează pentru Parlamentul Britanic. Nu c-aş avea ceva cu vreunul, dar transpunerea temei populare în scheme de sintetizator e jenantă. Românii au avut însă altă părere, „ las’ să mergem noi cu ale noastre, că-i mai bine”,şi-au scos-o pe locul 2.
Nu în ultimul rând, pot să vă spun că am avut un mic şoc văzând o doamnă şi un domn de culoare, participând cu câte o piesă la preselecţia noastră. Oare România o fi bătut palma cu Trinidad Tobago s-o ajute la EUROvision ? Sau poate că e un semn de europenizare şi globalizare socială a ţării noastre ? Că atunci da, atunci îmi place, şi oricum cântă mai bine în engleză decât Simona Nae.
Mi-a plăcut să-i revăd pe Holograf, dar nu m-am bucurat să-i aud în varianta de sunet propusă de Tvr, care, se pare, nu are destule canale de sunet să-i încapă. Din sunetul Holograf, în live destul de bogat, a rămas la televizor vocea lui Bittman şi o sârmuliţă casantă compusă din toate celelalte instrumente, mai mult bass, mai puţin chitară şi clapă. De ce se mai face tămbălău ca trupele să cânte live, dacă oricum le auzim mai prost decât pe cd ? Măcar pe ăla îl dai mai tare şi gata.
11.2.08
pentru mâine
Înţeleg că ai viaţa ta. Ştiu că eu nu fac parte din ea decât tangenţial, deşi emoţionant, uneori noaptea, alteori la un drum lung sau în vreo situaţie tristă. Înţeleg şi că eşti politicos, dar şi că ţii suficient la mine încât să nu mi poţi refuza o conversaţie. Înţeleg că sunt un capriciu, o acadea, un autocompliment, o mângâiere pentru tinereţea ta trecută.
Înţeleg că ţi face plăcere să joci acest joc fără urmări.
Dar nu mă mai chinui. Nu mă mai păcăli. Nu mă mai minţi. Nu mă mai face să cred într un mâine care nu există. Pentru că eu sunt bleagă şi te am crezut întotdeauna. Că mâine o să suni. Că mâine o să vii. Că mâine o să fie mai bine, măcar pentru câteva minute. Că mâine există. De câţiva ani de zile trăiesc între un ieri din ce în mai îndepărtat şi un mâine incert, care nu se materializează niciodată. Trec din ieri în mâine şi – mi s a întâmplat aseară !- când mă surprind trăind AZI, nu ştiu cine sunt.
Ţi s a întâmplat vreodată să te trezeşti la un moment dat, complet îmbrăcată, cu mâinile pe volan, cu muzica huruind în cap şi să...cine sunt ? unde sunt ? ce fac acum ? unde mă duc ? de unde vin ? O senzaţie de dezorientare cumplită, căreia nu i poţi pune capăt decât după câteva zeci de secunde lipsite de sens ca o gaură neagră. Sunt Ana. Tocmai am ieşit de la benzinărie şi conduc. Merg la un concert, parcă. Probabil că vin de acasă.
Încerc să mi imaginez, amuzată, că fişa de metal, plină de circuite ce răspândesc lumini verzi, a intrat strâmb în sertăraşul ei, şi m am pierdut o clipă în spaţiu şi timp. Dar de ce nu mă pierd niciodată amintindu mi de ieri sau sperând pentru mâine ?
Înţeleg că ţi face plăcere să joci acest joc fără urmări.
Dar nu mă mai chinui. Nu mă mai păcăli. Nu mă mai minţi. Nu mă mai face să cred într un mâine care nu există. Pentru că eu sunt bleagă şi te am crezut întotdeauna. Că mâine o să suni. Că mâine o să vii. Că mâine o să fie mai bine, măcar pentru câteva minute. Că mâine există. De câţiva ani de zile trăiesc între un ieri din ce în mai îndepărtat şi un mâine incert, care nu se materializează niciodată. Trec din ieri în mâine şi – mi s a întâmplat aseară !- când mă surprind trăind AZI, nu ştiu cine sunt.
Ţi s a întâmplat vreodată să te trezeşti la un moment dat, complet îmbrăcată, cu mâinile pe volan, cu muzica huruind în cap şi să...cine sunt ? unde sunt ? ce fac acum ? unde mă duc ? de unde vin ? O senzaţie de dezorientare cumplită, căreia nu i poţi pune capăt decât după câteva zeci de secunde lipsite de sens ca o gaură neagră. Sunt Ana. Tocmai am ieşit de la benzinărie şi conduc. Merg la un concert, parcă. Probabil că vin de acasă.
Încerc să mi imaginez, amuzată, că fişa de metal, plină de circuite ce răspândesc lumini verzi, a intrat strâmb în sertăraşul ei, şi m am pierdut o clipă în spaţiu şi timp. Dar de ce nu mă pierd niciodată amintindu mi de ieri sau sperând pentru mâine ?
10.2.08
Viaţa lui Pi
Citesc ici colo prin blogosferă cronici defavorabile la cartea lui Martel.
M am gândit că eu nu s cine ştie ce cititoare, dar mi a plăcut.
N am acum prea mult timp să cotrobăiesc după citate, dar să spunem că e o carte altfel.
În partea I mie mi s au părut grozave descrierile animalelor şi comportamentelor animale, pe care foarte puţini avem cum să le observăm-studiem personal.
În partea a II-a, tragedia lui Pi este înfăţişată poate puţin pompos, lucru care m a şi făcut să mă gândesc la ea ca la o metaforă. Mie mi s a părut mai ok aşa, nu cred că aş fi putut îndura descrierea unui om care mănâncă o bucată de talpă de gheată sau un alt om. Pe alţii văd că aceste fragmente i au lăsat reci. Pe mine nu. Însuşi faptul că m am pus în locul lui Pi, că m am gândit cu înfrigurare ce m aş fi făcut în locul lui (aş fi fost moartă, cu siguranţă) e o dovadă că nu.
În partea a III-a, poate mai puţin reuşită, ni se fac cunoscute înregistrările discuţiilor unor ofiţeri de asigurări cu proaspăt salvatul Pi. Totuşi, transformarea la care Pi a fost supus în timpul celor 227 (sau 37? ) zile pe mare, este cu atât mai evidentă şi puternică atunci când este pus în faţa unor oameni "normali".
După părerea mea, dragi simpli cititori, nu este o pierdere de vreme să citiţi cartea. Bag seama că ar trebui să recomand traducerea de la Humanitas.
Citesc Haruki Murakami - Salcia oarbă, fata adormită şi, nu pot scrie altfel decât în engleză, I love every second of it. Ca de fiecare dată, când paginile se împuţinează, încep să trag de timp. Noroc că i vorba de nuvele şi am mai putut citi ceva în paralel.
Adică Teoria norilor de Stephane Audeguy. Deşi titlul e o dulceaţă, cartea merge foarte greu. Abia am trecut de premisă (un quaker englez dă numele de astăzi ale norilor). Dar mă încăpăţânez, mi a recomandat o Alexandru. Chiar şi pentru a mă lăuda că am citit o carte cu un asemenea titlu, o s o duc până la capăt.
that s a joke, people.
M am gândit că eu nu s cine ştie ce cititoare, dar mi a plăcut.
N am acum prea mult timp să cotrobăiesc după citate, dar să spunem că e o carte altfel.
În partea I mie mi s au părut grozave descrierile animalelor şi comportamentelor animale, pe care foarte puţini avem cum să le observăm-studiem personal.
În partea a II-a, tragedia lui Pi este înfăţişată poate puţin pompos, lucru care m a şi făcut să mă gândesc la ea ca la o metaforă. Mie mi s a părut mai ok aşa, nu cred că aş fi putut îndura descrierea unui om care mănâncă o bucată de talpă de gheată sau un alt om. Pe alţii văd că aceste fragmente i au lăsat reci. Pe mine nu. Însuşi faptul că m am pus în locul lui Pi, că m am gândit cu înfrigurare ce m aş fi făcut în locul lui (aş fi fost moartă, cu siguranţă) e o dovadă că nu.
În partea a III-a, poate mai puţin reuşită, ni se fac cunoscute înregistrările discuţiilor unor ofiţeri de asigurări cu proaspăt salvatul Pi. Totuşi, transformarea la care Pi a fost supus în timpul celor 227 (sau 37? ) zile pe mare, este cu atât mai evidentă şi puternică atunci când este pus în faţa unor oameni "normali".
După părerea mea, dragi simpli cititori, nu este o pierdere de vreme să citiţi cartea. Bag seama că ar trebui să recomand traducerea de la Humanitas.
Citesc Haruki Murakami - Salcia oarbă, fata adormită şi, nu pot scrie altfel decât în engleză, I love every second of it. Ca de fiecare dată, când paginile se împuţinează, încep să trag de timp. Noroc că i vorba de nuvele şi am mai putut citi ceva în paralel.
Adică Teoria norilor de Stephane Audeguy. Deşi titlul e o dulceaţă, cartea merge foarte greu. Abia am trecut de premisă (un quaker englez dă numele de astăzi ale norilor). Dar mă încăpăţânez, mi a recomandat o Alexandru. Chiar şi pentru a mă lăuda că am citit o carte cu un asemenea titlu, o s o duc până la capăt.
that s a joke, people.
8.2.08
Bombăneli de dimineaţă
Mica mea problemă este lipsa de punctualitate.
De fapt, nu o am eu (şi am martori pentru asta !) ci am o problemă CU ea, când se iveşte la alţii.
M am trezit la 8 ca să spăl căţeaua ( frizerul mi a zis să vin cu ea spălată de acasă, că i se tocesc foarfecile, daaaa?) pentru că la 9 era programată la tuns.
La 9 cobor fără căţea să mă scuz încă 5 minute, ca să n o aduc chiar udă - da, mi e frică să nu răcească. Domnul frizer nu a venit, dar vine la 9.15... Tocmai bine, dar sunteţi sigură ? Mai bine vă las nr de telefon ? Nuuu, cp vine.
Evident, am coborât cu câine jilav la 9.15 şi domnu e abia la Pieptănari în metrou, mai bine vă luam numărul...
Am plecat bombănind. Sigur, de ce să nu cobor eu cu animala jilavă de 2 x ? Că şansele de a răci sunt mai mari chiar decât dublu.
Acu poate se găseşte vreunu să mi comenteze că ce mi fac atâtea probleme pentru un câine. Io zic să sssst.
De fapt, nu o am eu (şi am martori pentru asta !) ci am o problemă CU ea, când se iveşte la alţii.
M am trezit la 8 ca să spăl căţeaua ( frizerul mi a zis să vin cu ea spălată de acasă, că i se tocesc foarfecile, daaaa?) pentru că la 9 era programată la tuns.
La 9 cobor fără căţea să mă scuz încă 5 minute, ca să n o aduc chiar udă - da, mi e frică să nu răcească. Domnul frizer nu a venit, dar vine la 9.15... Tocmai bine, dar sunteţi sigură ? Mai bine vă las nr de telefon ? Nuuu, cp vine.
Evident, am coborât cu câine jilav la 9.15 şi domnu e abia la Pieptănari în metrou, mai bine vă luam numărul...
Am plecat bombănind. Sigur, de ce să nu cobor eu cu animala jilavă de 2 x ? Că şansele de a răci sunt mai mari chiar decât dublu.
Acu poate se găseşte vreunu să mi comenteze că ce mi fac atâtea probleme pentru un câine. Io zic să sssst.
7.2.08
De ce?
mi se pare mizerabil să vrei să mai stai puţin şi să nu mai ai ţigări. şi cristipas e la moscova... el e furnizorul meu preţios de ţigări pall mall, 3 pachete.
nu pot să dorm pentru că sunt puţin îngrijorată. om pe care l iubesc are o perioadă grea. şi nu am cum să i iau norii cu mâna. şi asta mă macină.
- unii oameni au probleme, puiule.
- ce sunt acelea probleme, mami ?
- nişte lucruri care nu se pot rezolva sau se rezolvă foarte greu.
- de ce ?
nu pot să dorm pentru că sunt puţin îngrijorată. om pe care l iubesc are o perioadă grea. şi nu am cum să i iau norii cu mâna. şi asta mă macină.
- unii oameni au probleme, puiule.
- ce sunt acelea probleme, mami ?
- nişte lucruri care nu se pot rezolva sau se rezolvă foarte greu.
- de ce ?
6.2.08
În curând...
Simt o nevoie nebună să mă protejez de urât, dar nu ştiu dacă efortul pe care l fac mă va aduce la alienare sau la nesimţire. Parcă i mai bună ultima, dar mai nobilă prima.
Nu mă uit la televizor, în nici un caz la ştiri. Ocolesc toate subiectele neplăcute, nu le enumăr, ştiţi voi care. Strâng după căţelul meu pe stradă, uneori şi după alţi căţei, iar în rest privesc senină pe sus şi până acum am fpst păzită de surprize din acelea care se lasă cu mirosuri grele şi câştiguri nesperate la loto. N aş putea spune că am nevoie nici de unele, nici de altele.
Rareori, când aflu câte o ştire neplăcută -mai discută prietenii - cad atât de rău în cap " adică cum ne a vândut bordurile ???", încât risc să mor de nervi şi nefericire şi n am chef. Mi s or buşi mie 4-6 ani din viaţă din cauza stresului şi nervilor pe care mi le provoacă noroiul, funcţionarele de la administraţia financiară, claxoanele, videanu, cardurile, risipa oribilă de hârtie şi furnizorii, dar n am de gând să simt fiecare secundă din aceşti ani pe piele, în dureri de inimă şi morţi mici de neuroni.
Când e coadă cu îmbrânceli scot cartea şi citesc.
Când e noroi mă uit la stele.
Când pute, îmi bag nasul în tricou.
Când prietenii vorbesc de corupţie şi birocraţie îmi pun mâinile la urechi şi cânt tare lalala.
Când mi se pare prea de tot, încerc să transform în ceva frumos.
Azi, de de exemplu, am văzut o coajă de banană pe capota unui jeep negru strălucitor şi m am gândit " ce frumos contrast face !". Sau am fost la poştă şi am citit la coadă, percepând intens privirile unui domn care căuta să se convingă dacă sunt întreagă la cap. Am început sp citesc tare povestea cu mătuşa săracă de pe umărul tânărului, de Murakami. În poştă s a făcut linişte şi el s a convins. Şi am mai trecut printr o intersecţie în care veneam cu automobilul de pe cedează şi nu mă lăsa nimeni, luând mâinile de pe volan şi punându le ostentativ la ochi.
Nu văd, nu aud...când o să încetez să mai vorbesc ?
p.s sper ca prietena andreanum, al cărei post din 6 februarie l a inspirat pe al meu, să nu se supere prea tare. Eu m am supărat niţel, pentru că după ce am început să citesc acest post despre noroi, am rămas prosită pe pagină şi nu m am oprit până când nu am terminat de citit. Cam exact aşa cum rămân când văd un anumit program de lab1 (scuze!) şi mi se deschide gura, lăsând să iasă un firicel... mă simt de parcă am băut cucută !
Nu mă uit la televizor, în nici un caz la ştiri. Ocolesc toate subiectele neplăcute, nu le enumăr, ştiţi voi care. Strâng după căţelul meu pe stradă, uneori şi după alţi căţei, iar în rest privesc senină pe sus şi până acum am fpst păzită de surprize din acelea care se lasă cu mirosuri grele şi câştiguri nesperate la loto. N aş putea spune că am nevoie nici de unele, nici de altele.
Rareori, când aflu câte o ştire neplăcută -mai discută prietenii - cad atât de rău în cap " adică cum ne a vândut bordurile ???", încât risc să mor de nervi şi nefericire şi n am chef. Mi s or buşi mie 4-6 ani din viaţă din cauza stresului şi nervilor pe care mi le provoacă noroiul, funcţionarele de la administraţia financiară, claxoanele, videanu, cardurile, risipa oribilă de hârtie şi furnizorii, dar n am de gând să simt fiecare secundă din aceşti ani pe piele, în dureri de inimă şi morţi mici de neuroni.
Când e coadă cu îmbrânceli scot cartea şi citesc.
Când e noroi mă uit la stele.
Când pute, îmi bag nasul în tricou.
Când prietenii vorbesc de corupţie şi birocraţie îmi pun mâinile la urechi şi cânt tare lalala.
Când mi se pare prea de tot, încerc să transform în ceva frumos.
Azi, de de exemplu, am văzut o coajă de banană pe capota unui jeep negru strălucitor şi m am gândit " ce frumos contrast face !". Sau am fost la poştă şi am citit la coadă, percepând intens privirile unui domn care căuta să se convingă dacă sunt întreagă la cap. Am început sp citesc tare povestea cu mătuşa săracă de pe umărul tânărului, de Murakami. În poştă s a făcut linişte şi el s a convins. Şi am mai trecut printr o intersecţie în care veneam cu automobilul de pe cedează şi nu mă lăsa nimeni, luând mâinile de pe volan şi punându le ostentativ la ochi.
Nu văd, nu aud...când o să încetez să mai vorbesc ?
p.s sper ca prietena andreanum, al cărei post din 6 februarie l a inspirat pe al meu, să nu se supere prea tare. Eu m am supărat niţel, pentru că după ce am început să citesc acest post despre noroi, am rămas prosită pe pagină şi nu m am oprit până când nu am terminat de citit. Cam exact aşa cum rămân când văd un anumit program de lab1 (scuze!) şi mi se deschide gura, lăsând să iasă un firicel... mă simt de parcă am băut cucută !
Prostii decorative
Dintr un motiv care mi rămâne în continuare aproape necunoscut, n am mai purtat bijuterii de aproape 3 ani, iar acum cam 2 ani m am oprit şi din cumpăratul lor.
I adevărat, n am purtat nciodată multe odată, şi nici des. Mi am format în timp un gust pe care nu ştiu cui îl datorez, dar n am putut vreodată să l ignor. La ţinute nu port mai mult de un accesoriu şi, în general detest „pachetele” constând în inel, cercei şi colier. Habar n am de ce. Poate că nu mi place să mi se vâre în ochi faptul că aia e poartă cu aia şi cu ailaltă. Sau poate sunt o fire prea sport.
Am o grămăjoară impresionantă de cercei din aceia mici, cu filet. De la cei cu „love” inscripţionat, până la scaune, vrăjitoare, soarele şi luna, broaşte ţestoase, tălpi, mânuţe şi urechi, ( în urechi ?) n am ratat nimic. Poate doar craniile. Cum niba să port cranii în urechi ? Eu sunt rockăriţă mainstream !
Cei mai dragi rămân unii care atârnă, sub forma unor mutre lungi. Sunt splendizi şi mi i a dăruit Monica B. La acea serbare de Crăciun a clasei a II-a, la care eu eram învăţător, iar grupul Cargo invitat, (1996, lansaseră albumul de colinde) serbare de care am să vă mai povestesc eu când...
Ai doilea cei mai dragi i am primit de la Cristina Ioniceanu, colega mea de la Atomic, o prietenă dragă cu ochi de pisică şi maniere de domniţa Ruxandra, de care nu am mai dat de ceva timp, că nu mi răspunde la telefon. Nu vi i pot descrie exact, dar sunt ca nişte dreptunghiuleţe de argint grele cu un strate de...poate email în culori splenţate, pe deasupra.
Ai treilea cei mai dragi sunt de la mama şi tata, nişte bumbi aur, pe care mi i au făcut cadou, ce clasic, când am împlinit 18 ani, în urma unui dialog scurt:
- Ce ţi doreşti de ziua ta ? (ei amabili)
- Orice, numai aur nu ( eu cu vârsta, plictisită de clişee şi excese părinteşti şi desiguuur ştiindu le pe toate).
Inutil să vă spun că pe lângă cercei am mai primit şi un inel şi o brăţară. Vestea şi mai bună e că nu sunt set, nici măcar aurul nu e la fel la toate 3. O veste excelentă este că inelul e chiar frumos, are o potcovioară/ cataramă cu diamant, ho, că e foarte mic, de mărimea unei marcasite. Vestea CEA mai bună e că le păstrează mama, pentru că eu în prostia mea le aş fi vândut demult. Vestea mai puţin bună este că la un moment dat le voi purta cu mare drag.
Mai sunt şi cerceii cu turcoaze, cumpăraţi tot de mama într o perioadă când magazinele de mâncare erau goale, dar rafturile de bijuterii gemeau. În aceeaşi perioadă, mama mea cred că nu se putea hotărî dacă să mi dea o bătaie bună sau o pereche de cercei. Mi a luat cercei. Cu oarecum mintea mea de acum, eu mi aş fi dat vreo 3 bătăi bune.
La inele ne complicăm. Sunt mai multe care mi plac şi probabil de aceea am încetat să le port. Îmi e greu să decid că unul mi e mai simpatic decât altul şi, ca să nu nedreptăţesc pe nimeni, nu am mai pus niciunul. Totuşi, e unul (acum înnegrit şi vai de el, dar şi ar reveni dacă „mi aş da eu interesul”) pe care l iubesc puţin mai mult, în afară de sus numitul aurici, care e by default.
L am cumpărat de la un Festival de Motociclişti la Snagov şi nu e ceea ce credeţi. Nici o limbă de dragon, nici un oscior, nici un fulger. Tot inelul e o împletitură, un joc de delfini. Trec dintr într unul în altul şi par argint viu. Şi povestea despre cum l am cumpărat e haioasă, dar nu voi trăi în trecut mai mult decât o fac deja, aşa că nu v o spun.
Ultima mea achiziţie, care a devenit deja amintire ( am dăruit o unei prietene într o seară pur şi simplu) este o brăţară. N am fost niciodată prietenă cu brăţările şi mor de ciudă din cauza asta.
Întotdeauna mi s a părut că brăţările sunt suprem feminine. Cele mari, impunătoare, se zgâriau de masa de calculator, masa de mâncat, masa de la cârciumă, tot felul de mese. Da, sunt felul ăla revoltător de gagică, care cam stă cu coatel pe masă. Cele mici, subţiri adorabile, se strâmbau sau îmi intrau în piele. Cele din materiale neconvenţionale mi au provocat răni sau alergii ( cum ar fi cea de piele, cumpărată de la HHS, pe vremea când era Dănuţ copropietar, poveste pe care iarăşi n o s o dezvolt).
Am una din biluţe mici de turcoaze, la care mă uit cu amor, pentru că mi a cumpărat o Iuliana în 2006 de ziua mea, când am fost împreună la Munchen să l vedem pe Coverdale ( azi mi a zis un coleg că mai am puţin şi l beatific şi n am ştiut exact dacă trebuie să roşesc sau să l împuşc în cap). Am purtat o azi, ocazie cu care am şi început să mă gândesc de când şi de ce n am mai purtat bijuterii.
Ultima mea achiziţie, spuneam, a ajuns, sper, la încheietura subţire a D. E o brăţară splendidă, dar tânără, dintr un argint care se încolăceşte în jurul mâinii, iar la capăt are două bile mari din murano verde proasăt cu margarete prin el. M am îndrăgostit de ea când am văzut o şi ... gata. De fapt, cu vreo 6 ani înainte, când umblam să mi iau maşină, mă îndrăgostisem de o broscuţă vw veche, ce fusese folosită la o reclamă connex şi era toată colorată în verde cu margarete pe ea. Habar n aveam dacă funcţiona, dar se vindea cu 1900 de dolari şi eu am palpitat să o cumpăr, până când a intervenit drastic tata şi mi am luat supernova ! Această brăţară a fost, aşadar, răsplata traumei trăite în tinereţe, cumva. Dovada că trauma a trecut rapid este faptul că n am purtat brăţara decât o dată, ocazie cu care am izbit cu bilele de masă şi m am simţit foarte neconfortabil, fie şi pentru faptul că încercam să atrag lumii atenţia ce brăţară splendidă am, făcând gesturi largi cu mâna dreapta. Numai dreapta, că stânga am păstrat o mereu pentru ceas, deşi vreo 7 ani n am purtat (nici) ceas. Îmi dădeam seama că devin afectată, dar roşeam şi gesticulam, roşeam şi gesticulam. Mai bine c a ajuns la D., poate o va trata ca pe o brăţară normală.
De fapt, cred că asta e problema mea cu bijuteriile. Nu reuşesc să le tratez ca pe nişte obiecte decorative şi atât. Fiecare vine dintr o anumită perioadă şi a strâns în ea o căldură anume, o amintire puternică, un sentiment al ei. Numai ce aşez una pe piele şi sunt îmbibată în acel timp, foarte fericit, sau foarte trist, dar în orice caz trecut, din care nu mă mai pot extrage cu uşurinţă.
Nu pot purta nimic pe mâna stângă. Orice am încercat vreodată pe ea m a strâns, m a jenat sau mi s a părut diform. Posibil că într o anumită emisferă (habar n am care pe ce mână lucrează şi nu vreau să spun prostii mai mari ca astea) păstrez gândul că mâna stângă e destinată unei singure bijuterii. Nu ca însemn de stare civilă, ci ca însemnul unei iubiri veşnice, cotropitoare, sufocante, cu care nu poţi înghiţi, dar fără de care nu poţi respira. Nu sunt prima proastă care mai gândeşte aşa, le mai ştiu pe Lorelei,(Teodoreanu) Meredith Gray şi Carrie Bradshaw, o panoplie tâmpită, dar celebră, romantică şi simpatică. Mă duc la culcare consolată, aşadar.
p.s. am rămas datoare colierelor, dar ele merită să mi stric finalul (am început să scriu gândindu mă la finaluri, ceea ce nu e bine) Cel mai frumos şi drag colier este unul pe care l am primit de la Ruxandra, prietena mea care nu mai vorbeşte cu mine de
câţiva ani, nu mai ştiu de câţi, dar sper şi mă sperii totodată că din motive mai importante decât cel pe care l am înţeles atunci. E un colier cu un firicel de argint tare, care are în centru 3 forme lunguieţ regulate de murano cred. Nu pot să l port că mi se strâmbă la gât, dar îl văd şi îmi aduc aminte tot timpul de ea, cu jale. În rest, nu am coliere, ci mai degrabă pandantive deosebite, atârnate pe lanţuri foarte subţiri( am o oarece oroare de cele groase, cred că e fizică, deci nu ţine de gust).
Unul din cele 2 dragi este un pandantiv de argint, cu o piatră albastră, adus de fratele meu din America. E potrivit pentru gâtul unei prinţese, pe o panglică neagră de catifea. Nu l am purtat deât de câteva ori, de teamă să nu l pierd şi din sentimentul general pe care sper să l înţeleagă de aici. Şi mai am un A mare de tipar, cu urechiuşă dublă,primit de la tata de Mărţişor. Tot de teamă să nu l pierd, nu l am prea purtat. Dar este acolo...
p.s.2 şi când mă gândesc că toată ziua mi a fugit prin minte un text telenovelistic de genul " mâinile ei n au mai purtat inele de când n au mai fost sărutate de buzele lui" nu mi vine să cred că am scris ceva atât de realist ! Cred că mi a fost ruşine...
I adevărat, n am purtat nciodată multe odată, şi nici des. Mi am format în timp un gust pe care nu ştiu cui îl datorez, dar n am putut vreodată să l ignor. La ţinute nu port mai mult de un accesoriu şi, în general detest „pachetele” constând în inel, cercei şi colier. Habar n am de ce. Poate că nu mi place să mi se vâre în ochi faptul că aia e poartă cu aia şi cu ailaltă. Sau poate sunt o fire prea sport.
Am o grămăjoară impresionantă de cercei din aceia mici, cu filet. De la cei cu „love” inscripţionat, până la scaune, vrăjitoare, soarele şi luna, broaşte ţestoase, tălpi, mânuţe şi urechi, ( în urechi ?) n am ratat nimic. Poate doar craniile. Cum niba să port cranii în urechi ? Eu sunt rockăriţă mainstream !
Cei mai dragi rămân unii care atârnă, sub forma unor mutre lungi. Sunt splendizi şi mi i a dăruit Monica B. La acea serbare de Crăciun a clasei a II-a, la care eu eram învăţător, iar grupul Cargo invitat, (1996, lansaseră albumul de colinde) serbare de care am să vă mai povestesc eu când...
Ai doilea cei mai dragi i am primit de la Cristina Ioniceanu, colega mea de la Atomic, o prietenă dragă cu ochi de pisică şi maniere de domniţa Ruxandra, de care nu am mai dat de ceva timp, că nu mi răspunde la telefon. Nu vi i pot descrie exact, dar sunt ca nişte dreptunghiuleţe de argint grele cu un strate de...poate email în culori splenţate, pe deasupra.
Ai treilea cei mai dragi sunt de la mama şi tata, nişte bumbi aur, pe care mi i au făcut cadou, ce clasic, când am împlinit 18 ani, în urma unui dialog scurt:
- Ce ţi doreşti de ziua ta ? (ei amabili)
- Orice, numai aur nu ( eu cu vârsta, plictisită de clişee şi excese părinteşti şi desiguuur ştiindu le pe toate).
Inutil să vă spun că pe lângă cercei am mai primit şi un inel şi o brăţară. Vestea şi mai bună e că nu sunt set, nici măcar aurul nu e la fel la toate 3. O veste excelentă este că inelul e chiar frumos, are o potcovioară/ cataramă cu diamant, ho, că e foarte mic, de mărimea unei marcasite. Vestea CEA mai bună e că le păstrează mama, pentru că eu în prostia mea le aş fi vândut demult. Vestea mai puţin bună este că la un moment dat le voi purta cu mare drag.
Mai sunt şi cerceii cu turcoaze, cumpăraţi tot de mama într o perioadă când magazinele de mâncare erau goale, dar rafturile de bijuterii gemeau. În aceeaşi perioadă, mama mea cred că nu se putea hotărî dacă să mi dea o bătaie bună sau o pereche de cercei. Mi a luat cercei. Cu oarecum mintea mea de acum, eu mi aş fi dat vreo 3 bătăi bune.
La inele ne complicăm. Sunt mai multe care mi plac şi probabil de aceea am încetat să le port. Îmi e greu să decid că unul mi e mai simpatic decât altul şi, ca să nu nedreptăţesc pe nimeni, nu am mai pus niciunul. Totuşi, e unul (acum înnegrit şi vai de el, dar şi ar reveni dacă „mi aş da eu interesul”) pe care l iubesc puţin mai mult, în afară de sus numitul aurici, care e by default.
L am cumpărat de la un Festival de Motociclişti la Snagov şi nu e ceea ce credeţi. Nici o limbă de dragon, nici un oscior, nici un fulger. Tot inelul e o împletitură, un joc de delfini. Trec dintr într unul în altul şi par argint viu. Şi povestea despre cum l am cumpărat e haioasă, dar nu voi trăi în trecut mai mult decât o fac deja, aşa că nu v o spun.
Ultima mea achiziţie, care a devenit deja amintire ( am dăruit o unei prietene într o seară pur şi simplu) este o brăţară. N am fost niciodată prietenă cu brăţările şi mor de ciudă din cauza asta.
Întotdeauna mi s a părut că brăţările sunt suprem feminine. Cele mari, impunătoare, se zgâriau de masa de calculator, masa de mâncat, masa de la cârciumă, tot felul de mese. Da, sunt felul ăla revoltător de gagică, care cam stă cu coatel pe masă. Cele mici, subţiri adorabile, se strâmbau sau îmi intrau în piele. Cele din materiale neconvenţionale mi au provocat răni sau alergii ( cum ar fi cea de piele, cumpărată de la HHS, pe vremea când era Dănuţ copropietar, poveste pe care iarăşi n o s o dezvolt).
Am una din biluţe mici de turcoaze, la care mă uit cu amor, pentru că mi a cumpărat o Iuliana în 2006 de ziua mea, când am fost împreună la Munchen să l vedem pe Coverdale ( azi mi a zis un coleg că mai am puţin şi l beatific şi n am ştiut exact dacă trebuie să roşesc sau să l împuşc în cap). Am purtat o azi, ocazie cu care am şi început să mă gândesc de când şi de ce n am mai purtat bijuterii.
Ultima mea achiziţie, spuneam, a ajuns, sper, la încheietura subţire a D. E o brăţară splendidă, dar tânără, dintr un argint care se încolăceşte în jurul mâinii, iar la capăt are două bile mari din murano verde proasăt cu margarete prin el. M am îndrăgostit de ea când am văzut o şi ... gata. De fapt, cu vreo 6 ani înainte, când umblam să mi iau maşină, mă îndrăgostisem de o broscuţă vw veche, ce fusese folosită la o reclamă connex şi era toată colorată în verde cu margarete pe ea. Habar n aveam dacă funcţiona, dar se vindea cu 1900 de dolari şi eu am palpitat să o cumpăr, până când a intervenit drastic tata şi mi am luat supernova ! Această brăţară a fost, aşadar, răsplata traumei trăite în tinereţe, cumva. Dovada că trauma a trecut rapid este faptul că n am purtat brăţara decât o dată, ocazie cu care am izbit cu bilele de masă şi m am simţit foarte neconfortabil, fie şi pentru faptul că încercam să atrag lumii atenţia ce brăţară splendidă am, făcând gesturi largi cu mâna dreapta. Numai dreapta, că stânga am păstrat o mereu pentru ceas, deşi vreo 7 ani n am purtat (nici) ceas. Îmi dădeam seama că devin afectată, dar roşeam şi gesticulam, roşeam şi gesticulam. Mai bine c a ajuns la D., poate o va trata ca pe o brăţară normală.
De fapt, cred că asta e problema mea cu bijuteriile. Nu reuşesc să le tratez ca pe nişte obiecte decorative şi atât. Fiecare vine dintr o anumită perioadă şi a strâns în ea o căldură anume, o amintire puternică, un sentiment al ei. Numai ce aşez una pe piele şi sunt îmbibată în acel timp, foarte fericit, sau foarte trist, dar în orice caz trecut, din care nu mă mai pot extrage cu uşurinţă.
Nu pot purta nimic pe mâna stângă. Orice am încercat vreodată pe ea m a strâns, m a jenat sau mi s a părut diform. Posibil că într o anumită emisferă (habar n am care pe ce mână lucrează şi nu vreau să spun prostii mai mari ca astea) păstrez gândul că mâna stângă e destinată unei singure bijuterii. Nu ca însemn de stare civilă, ci ca însemnul unei iubiri veşnice, cotropitoare, sufocante, cu care nu poţi înghiţi, dar fără de care nu poţi respira. Nu sunt prima proastă care mai gândeşte aşa, le mai ştiu pe Lorelei,(Teodoreanu) Meredith Gray şi Carrie Bradshaw, o panoplie tâmpită, dar celebră, romantică şi simpatică. Mă duc la culcare consolată, aşadar.
p.s. am rămas datoare colierelor, dar ele merită să mi stric finalul (am început să scriu gândindu mă la finaluri, ceea ce nu e bine) Cel mai frumos şi drag colier este unul pe care l am primit de la Ruxandra, prietena mea care nu mai vorbeşte cu mine de
câţiva ani, nu mai ştiu de câţi, dar sper şi mă sperii totodată că din motive mai importante decât cel pe care l am înţeles atunci. E un colier cu un firicel de argint tare, care are în centru 3 forme lunguieţ regulate de murano cred. Nu pot să l port că mi se strâmbă la gât, dar îl văd şi îmi aduc aminte tot timpul de ea, cu jale. În rest, nu am coliere, ci mai degrabă pandantive deosebite, atârnate pe lanţuri foarte subţiri( am o oarece oroare de cele groase, cred că e fizică, deci nu ţine de gust).
Unul din cele 2 dragi este un pandantiv de argint, cu o piatră albastră, adus de fratele meu din America. E potrivit pentru gâtul unei prinţese, pe o panglică neagră de catifea. Nu l am purtat deât de câteva ori, de teamă să nu l pierd şi din sentimentul general pe care sper să l înţeleagă de aici. Şi mai am un A mare de tipar, cu urechiuşă dublă,primit de la tata de Mărţişor. Tot de teamă să nu l pierd, nu l am prea purtat. Dar este acolo...
p.s.2 şi când mă gândesc că toată ziua mi a fugit prin minte un text telenovelistic de genul " mâinile ei n au mai purtat inele de când n au mai fost sărutate de buzele lui" nu mi vine să cred că am scris ceva atât de realist ! Cred că mi a fost ruşine...
5.2.08
Nu-mi plac roşiile !
De-a lungul timpului mi s-a spus de câteva ori, mai mult sau mai puţin voalat, că ar trebui să mă abţin de la a critica vreun produs muzical dacă nu am creat vreodată unul.
Abia acum câteva săptămâni mi-am dat seama că acest reproş se naşte în general din mai mult decât întâlnirea dintre dezacord şi enervarea de moment, aşa că am început să mă gândesc mai atent la el.
A critica înseamnă a aprecia calităţile sau defectele unor oameni, lucruri, stări de fapt sau opere. Primele, cele mai simple şi mai ambigue propoziţii critice sunt “asta îmi place, asta nu îmi place” şi se pot referi la absolut orice. Deşi lacunare, ele sunt în fond cele mai puternice forme de a accepta sau refuza ceva. Se întâmplă însă foarte rar să trebuiască să spui DE CE ÎŢI place un anumit lucru, (un album, de exemplu) decât de ce NU îţi place. “Ce-ţi place la mine ?” e o întrebare pe care o pun doar iubitele răsfăţate. Aşa că doar nesuferitul “nu-mi place” rămâne în colimator. Acesta o reprezintă pe scârboasa critică !
Ei bine, “nu îmi place” la o supă înseamnă că nu-ţi place gustul, la o rochie culoarea sau felul în care îţi vine, la o zi însorită, soarele, la una friguroasă, frigul şi aşa mai departe. La o carte înseamnă că nu te-a a interesat, atras, că nu s-a potrivit felului tău de a înţelege faptele descrise în carte, că limbajul a fost prea greoi sau intriga prea simplă. La o anumită piesă muzicală înseamnă că nu te-a încălzit, că nu ţi-a adus aminte de nimic din trecutul tău, că nimic nu a vibrat în tine la ascultarea ei, că nu ţi-a dat nici un imbold, (mai ţineţi minte “Gata, ştiu, îmi vând casetofonul”?) că nu ţi-a accelerat pulsul şi tot aşa.
Gustul faţă de o rochie sau o zi cu soare e personal, veţi spune. Păi şi ce, gustul faţă de muzica Vama Veche nu e? Dacă ne-ar plăcea tuturor aceeaşi culoare, ca şi aceeaşi legumă sau muzică, lumea ar fi uniformă, lipsită de viitor şi de roşii.
…Atâta vreme cât nu ai creat nimic, nu ai dreptul să vorbeşti. Dar cum vine asta, când în fiecare clipă, şi cel mai umil muritor îşi creează viaţa sa ? În fiecare moment gândim şi avem o părere cât de mică, creată din experienţa altor gânduri şi păreri anterioare.
Şi, până la urmă, de ce ar trebui să fie mai puţin permis să spun că nu-mi place albumul X decât să spun că nu-mi place supa de roşii ? Că nici supa de roşii n-am inventat-o eu !
Cred că pe unii îi deranjează faptul că părerile critice (însemnând alea de rău, că de alea de bine nu s-a legat nimeni până acum, cel puţin în cazul meu) sunt exprimate în scris şi tipărite pe hârtie, putând fi citite de mai mulţi oameni. Care, vezi Doamne, o să creadă întocmai ce citesc şi se vor manifesta ca atare, fără să-şi mai pună în funcţiune propriul aparat … critic. Cât de puţină încredere au aceşti nemulţumiţi în publicul lor ! De mâine nu mai mâncaţi roşii?!
Ana M. Călin
ce_stii_tu@yahoo.com
Abia acum câteva săptămâni mi-am dat seama că acest reproş se naşte în general din mai mult decât întâlnirea dintre dezacord şi enervarea de moment, aşa că am început să mă gândesc mai atent la el.
A critica înseamnă a aprecia calităţile sau defectele unor oameni, lucruri, stări de fapt sau opere. Primele, cele mai simple şi mai ambigue propoziţii critice sunt “asta îmi place, asta nu îmi place” şi se pot referi la absolut orice. Deşi lacunare, ele sunt în fond cele mai puternice forme de a accepta sau refuza ceva. Se întâmplă însă foarte rar să trebuiască să spui DE CE ÎŢI place un anumit lucru, (un album, de exemplu) decât de ce NU îţi place. “Ce-ţi place la mine ?” e o întrebare pe care o pun doar iubitele răsfăţate. Aşa că doar nesuferitul “nu-mi place” rămâne în colimator. Acesta o reprezintă pe scârboasa critică !
Ei bine, “nu îmi place” la o supă înseamnă că nu-ţi place gustul, la o rochie culoarea sau felul în care îţi vine, la o zi însorită, soarele, la una friguroasă, frigul şi aşa mai departe. La o carte înseamnă că nu te-a a interesat, atras, că nu s-a potrivit felului tău de a înţelege faptele descrise în carte, că limbajul a fost prea greoi sau intriga prea simplă. La o anumită piesă muzicală înseamnă că nu te-a încălzit, că nu ţi-a adus aminte de nimic din trecutul tău, că nimic nu a vibrat în tine la ascultarea ei, că nu ţi-a dat nici un imbold, (mai ţineţi minte “Gata, ştiu, îmi vând casetofonul”?) că nu ţi-a accelerat pulsul şi tot aşa.
Gustul faţă de o rochie sau o zi cu soare e personal, veţi spune. Păi şi ce, gustul faţă de muzica Vama Veche nu e? Dacă ne-ar plăcea tuturor aceeaşi culoare, ca şi aceeaşi legumă sau muzică, lumea ar fi uniformă, lipsită de viitor şi de roşii.
…Atâta vreme cât nu ai creat nimic, nu ai dreptul să vorbeşti. Dar cum vine asta, când în fiecare clipă, şi cel mai umil muritor îşi creează viaţa sa ? În fiecare moment gândim şi avem o părere cât de mică, creată din experienţa altor gânduri şi păreri anterioare.
Şi, până la urmă, de ce ar trebui să fie mai puţin permis să spun că nu-mi place albumul X decât să spun că nu-mi place supa de roşii ? Că nici supa de roşii n-am inventat-o eu !
Cred că pe unii îi deranjează faptul că părerile critice (însemnând alea de rău, că de alea de bine nu s-a legat nimeni până acum, cel puţin în cazul meu) sunt exprimate în scris şi tipărite pe hârtie, putând fi citite de mai mulţi oameni. Care, vezi Doamne, o să creadă întocmai ce citesc şi se vor manifesta ca atare, fără să-şi mai pună în funcţiune propriul aparat … critic. Cât de puţină încredere au aceşti nemulţumiţi în publicul lor ! De mâine nu mai mâncaţi roşii?!
Ana M. Călin
ce_stii_tu@yahoo.com
2.2.08
Scarlett
10 miliarde de femei au văzut filmul. 1 miliard l a văzut de mai multe ori. 1 milion a plâns. O sută de mii i au ţinut partea lui Scarlett. Zece mii, lui Rhett. O mie s-au îndrăgostit de el. O sută şi ar fi dorit să se nască atunci. Zece s au sinucis. Una i a scris unui fost iubit, azi noapte "why weren t you more like rhett butler ?"
1.2.08
Cross the fingers
26 iunie WHITESNAKE si Def Leppard
27 iunie Bon Jovi (agrement)
Dacă prietenul meu Albert din UK nu e foarte ameţit, am bilet la ambele.
Concertele sunt la Londra.
Dragă David...
foto by inegalabila Iuliana, pe care era s o bat de cât l a orbit cu blitzul...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)