2007
Astăzi dimineaţă am încercat să i pun câinelui lanţul cu chei la gât, (în loc de lesă) iar pe periuţa de dinţi am turnat deodorant (adică l am frecat în lungul periuţei, că e solid!!!) în loc de pastî de dinţi.
2006 (aceeaşi perioadă)
Mi am pus telefoanele în frigider. Nemaiavând nici unul, m am sunat de pe fix. Nu se auzea nimicuţa, dovada supremă că frigiderul stă bine cu antifonarea. I adevărat, nu şi cu răcitul.
2005 (idem)
Am pierdut maşina 3 zile, deoarece bineînţeles, nu am mai ştiut unde am parcat o. Nefiind, din fire, răbdătoare, am lăsat o naibii, până când "m a chemat" ea.
2004
Mi am uitat cheile în uşă. Pe dinafară. venită într o zi de la muncă, bolnavă de căldură (şi de altele, probabil) mi am aruncat lenjeria la gunoi.
2002 şi restul
Nu mai ţin minte mare lucru. Decât că în mod constant numesc savoniera cu numele plafonierei şi invers.
28.5.07
CE CIRC MIŞTO !
Mie mi-a plăcut concertul Gogol Bordello, mi s-a părut că a fost făcut cu cap. Începând cu trupele de deschidere, care nu puteau fi mai bine alese, pentru gipsy punk-ul ce avea să urmeze. Nightlosers e o trupă care mi-a transmis bună dispoziţie mereu, dar cu ocazia acestui concert la scenă mare, am remarcat nivelul înalt de profesionalism la care grupul a ajuns, în toţi aceşti ani (ştiu că sună a rom tricolor, dar altcumva să zic nu-mi vine). Jimi El Lako, pe lângă că e un chitarist foarte bun, merge din ce în ce mai zdravăn cu vioara, ( mi s-a părut, pe alocuri, că l-a bătut la fund pe căruntul viorist de la GB) iar integrarea acestui instrument în bluesul ardelenesc marca Nightlosers e totală. Despre Shukar Collective nu ştiu dacă zic prea clar. Am răspuns un firav "Da, poate că aşa o fi" la afirmaţia hotărâtă a prietenei cu care am fost la concert : "Băi, decât manele, mai bine asta, nu ?!". Poate că înţeleg rolul de apropiere culturală între naţiunile conlocuitoare română şi romă pe care şucăreala asta l-ar putea urmări, ( oare ?) dar aproape că mă tem să nu ajungă să mă amuze hartiştii de pe scenă. Orice zâmbet (" noi suntem rom, voi sunteţi vodkă, că sunteţi mai deschişi") înseamnă o capitulare şi îi urmează un "hai, mă, că nu e rău", ceea ce eu nu vreau să se întâmple şi gata. Recitalul Shukar, recunosc, a fost binevenit în deschidere la GB, dar a durat prea mult şi a fost prea uniform, şi cu asta am terminat.
Gogol Bordello a intrat în scenă în forţă şi publicul (măsurat de noi, bătrânii, ironic din ochi, iniţial) i-a primit bine şi a fost pregătit, ( d-aia ţi-am mai zis, Ano, să-ţi sugrumi prejudecăţile) ştiind exact ce urmează să i se dea. Impresia noastră ( eu şi Liviu, doi spectatori aflaţi la un scaun distanţă) a fost că recitalul nu prea s-a legat până pe la jumătate ( "Immigrant Punk") şi nu prea înţelegem de ce. Cel mai uşor ar fi să dăm vina pe sunetul amestecat, care s-a revărsat ca o lavă fierbinte şi tare peste noi, de nu ne mai puteam da seama, în afară de toba mare, vioară şi pe alocuri voce, ce se mai aude. În schimb jumătatea a doua a recitalului şi finalul ( cu mai multe finaluri false, care au înnebunit pe 2 persoane de le ştiu eu) au fost vioaie, explozive chiar, aruncând spectatorii într-o stare de transă cu delir.
N-o zic deloc în nume de rău, dar mie GB mi s-a părut un fel de spectacol de circ pentru adulţi, în care noi, spectatorii, am avut ocazia să ţopăim şi să rânjim cu gura până la urechi, fără să fim nevoiţi să reţinem ceva pentru acasă. Ceea ce, zău, uneori poate fi reconfortant.
Gogol Bordello a intrat în scenă în forţă şi publicul (măsurat de noi, bătrânii, ironic din ochi, iniţial) i-a primit bine şi a fost pregătit, ( d-aia ţi-am mai zis, Ano, să-ţi sugrumi prejudecăţile) ştiind exact ce urmează să i se dea. Impresia noastră ( eu şi Liviu, doi spectatori aflaţi la un scaun distanţă) a fost că recitalul nu prea s-a legat până pe la jumătate ( "Immigrant Punk") şi nu prea înţelegem de ce. Cel mai uşor ar fi să dăm vina pe sunetul amestecat, care s-a revărsat ca o lavă fierbinte şi tare peste noi, de nu ne mai puteam da seama, în afară de toba mare, vioară şi pe alocuri voce, ce se mai aude. În schimb jumătatea a doua a recitalului şi finalul ( cu mai multe finaluri false, care au înnebunit pe 2 persoane de le ştiu eu) au fost vioaie, explozive chiar, aruncând spectatorii într-o stare de transă cu delir.
N-o zic deloc în nume de rău, dar mie GB mi s-a părut un fel de spectacol de circ pentru adulţi, în care noi, spectatorii, am avut ocazia să ţopăim şi să rânjim cu gura până la urechi, fără să fim nevoiţi să reţinem ceva pentru acasă. Ceea ce, zău, uneori poate fi reconfortant.
26.5.07
Ochelarii mei de soare :)
E fascinant ca, după 32 de ani de viaţă şi vreo 22 de miopie ( de la – 0.50 la -1 , -2, - 3 acum şi stagnează ) să poţi să porţi ochelari de soare. Imaginea pe care o vezi e atât de clară şi de ÎNCHISĂ la culoare încât serios începi să ai impresia liniştitoare că tu îi vezi şi ei nu te văd.
25.5.07
Hai cu fişa pentru Chivu
Cargo şi Celelalte Cuvinte sunt două din grupurile invitate de organizatorii Festivalului Artmania să ofere cartea de vizită a rockului românesc artiştilor de afară. Alegerea nu mă suprinde. Ambele trupe s-au priceput de minune să rămână în conştiinţa publicului iubitor de rock şi să-şi adauge generaţii noi de fani. Reţetele au fost, însă, diferite.
Cargo a lansat, în mod constant, (deşi încet) câte un album la 3-4 ani, iar pentru vara acestui an pregăteşte un disc best of, intitulat « 22 ». Aceasta este vârsta pe care o aniversează şi numărul de piese reînregistrare şi rearanjate care vor apărea pe disc –excepţie făcând noul single, « Ca o stea ». Grupul are, totodată, o activitate concertistică susţinută, fiind invitat la toate festivalurile de anvergură din România. Asta deşi răsunătoarea despărţire de Ovidiu Ioncu Kempes, fostul solist al grupului, în 2003, nu le dădea, în ochii multora, şanse de supravieţuire. Cu o încăpăţânare specific bănăţeană, (de care nu duce deloc lipsă chitaristul şi fondatorul grupului, Adrian Bărar) Cargo s-a păstrat în topul grupurilor de rock din România datorită unui sound melodios, cu accente etno, şi a unor texte pline de un patos simplu.
De cealaltă parte, Celelalte Cuvinte şi-a păstrat mereu aura de grup academic, cu muzici elaborate şi schimbări bruşte de stil. Grupul este o rara avis în apariţiile de tot felul, începând cu cele discografice (între ultimele două discuri lansate s-au scurs 7 ani) şi terminând cu concertele, preferând să evolueze numai în festivaluri titrate sau în producţii proprii. Creaţiile din perioada ’80 –’90, de o valoare muzicală indiscutabilă, sunt cele care asigură şi astăzi un public numeros şi de calitate la recitalurile grupului orădean.
Ana M. Călin
Cargo a lansat, în mod constant, (deşi încet) câte un album la 3-4 ani, iar pentru vara acestui an pregăteşte un disc best of, intitulat « 22 ». Aceasta este vârsta pe care o aniversează şi numărul de piese reînregistrare şi rearanjate care vor apărea pe disc –excepţie făcând noul single, « Ca o stea ». Grupul are, totodată, o activitate concertistică susţinută, fiind invitat la toate festivalurile de anvergură din România. Asta deşi răsunătoarea despărţire de Ovidiu Ioncu Kempes, fostul solist al grupului, în 2003, nu le dădea, în ochii multora, şanse de supravieţuire. Cu o încăpăţânare specific bănăţeană, (de care nu duce deloc lipsă chitaristul şi fondatorul grupului, Adrian Bărar) Cargo s-a păstrat în topul grupurilor de rock din România datorită unui sound melodios, cu accente etno, şi a unor texte pline de un patos simplu.
De cealaltă parte, Celelalte Cuvinte şi-a păstrat mereu aura de grup academic, cu muzici elaborate şi schimbări bruşte de stil. Grupul este o rara avis în apariţiile de tot felul, începând cu cele discografice (între ultimele două discuri lansate s-au scurs 7 ani) şi terminând cu concertele, preferând să evolueze numai în festivaluri titrate sau în producţii proprii. Creaţiile din perioada ’80 –’90, de o valoare muzicală indiscutabilă, sunt cele care asigură şi astăzi un public numeros şi de calitate la recitalurile grupului orădean.
Ana M. Călin
24.5.07
23.5.07
despre răceală
Nu ştiu dacă vă obsedează pe vreunul vreo boală, normală sau posibilă. Probabil suntem cu toţii mult prea tineri pentru aşa ceva. Dar pe mine, totuşi, mă obsedează posibilitatea de a răci. Verbul ăsta sună atât de haios încât nu pot –în ciuda ameţelii pe care o am acum – să nu mi aduc aminte de un polonez care învăţase limba română şi care ne povestea cum că nevastă sa, Gina, „ s a răcit”. Sigur că faţă de “ a SE răci”, a răci pare o glumă. Dar zău că nu i plăcută. Eu una prefer să mă doară măseaua, burta sau stomacul, încheieturile sau urechea, să mă doară în cot sau gleznă ( la propriu) decât să răcesc. Împunsăturile acelea în sinusuri, vaga senzaţie că amigdalele au început să se mărească, părerea că înghiţi greu şi mica stare febrilă care nu te lasă să dormi, dându ţi, în acelaşi timp, o greutate de plumb în pleoape, sunt doar începutul.
Când te trezeşti, îţi simţi moaca umflată şi supurândă, ca a unei broaşte, pentru cei sensibili, pandişpan. Îţi împingi pomeţii cu degetul şi nu i simţi. Umbli ameţită, ca o curcă beată, dintr un colţ în altul al camerei – noroc că –mici. Dacă ai şansă, suni la serviciu şi, cu o voce chiar mai dramatică decât o cere situaţia, spui, sunt bolnavă, nu vin azi. După care te bagi din nou în pat şi trăieşti călătoria. Febra şi frisoanele, temperaturi care nu te avantajează, gânduri pe care nu mai ştii dacă le asociezi cu prezentul, conştientul, sub- sau in-. Cearşafurile scăldate de sudoare şi privirea împăienjenită, o bătaie de gene, e zi, următoarea, e noapte. Dacă n ai prins momentul de înghiţit hapul salvator ( la mine, o doză hotărâtă de fervex, paracetamol sinus şi aspirină) poţi să ţi iei adieu. Răceala vine şi stă cât vrea ea. Te întoarce şi te suceşte pe toate părţile, cu cruzime. Somn cu vise disparate, fantasme care se insinuează pe peretele alb al camerei – Maxenţiu* e aici ? Nici nu mi mai vine să mai scriu, simt cum răceala gravă atacă din toate colţurile. Să ne vedem, sperăm, pe mâine.
* citiţi hortensia papadat bengescu, ce să vă fac...
Când te trezeşti, îţi simţi moaca umflată şi supurândă, ca a unei broaşte, pentru cei sensibili, pandişpan. Îţi împingi pomeţii cu degetul şi nu i simţi. Umbli ameţită, ca o curcă beată, dintr un colţ în altul al camerei – noroc că –mici. Dacă ai şansă, suni la serviciu şi, cu o voce chiar mai dramatică decât o cere situaţia, spui, sunt bolnavă, nu vin azi. După care te bagi din nou în pat şi trăieşti călătoria. Febra şi frisoanele, temperaturi care nu te avantajează, gânduri pe care nu mai ştii dacă le asociezi cu prezentul, conştientul, sub- sau in-. Cearşafurile scăldate de sudoare şi privirea împăienjenită, o bătaie de gene, e zi, următoarea, e noapte. Dacă n ai prins momentul de înghiţit hapul salvator ( la mine, o doză hotărâtă de fervex, paracetamol sinus şi aspirină) poţi să ţi iei adieu. Răceala vine şi stă cât vrea ea. Te întoarce şi te suceşte pe toate părţile, cu cruzime. Somn cu vise disparate, fantasme care se insinuează pe peretele alb al camerei – Maxenţiu* e aici ? Nici nu mi mai vine să mai scriu, simt cum răceala gravă atacă din toate colţurile. Să ne vedem, sperăm, pe mâine.
* citiţi hortensia papadat bengescu, ce să vă fac...
22.5.07
Despre Egon...
Am aşteptat cu o nerăbdare nesănătoasă noul album Viţa de Vie. Şi un concert produs exclusiv pentru ei, la scenă mare, nu prin vreun club cu sunet trist. Asta pentru că e un grup care a intrat în inima mea, de la primul sunet ascultat în concert, de la primul album editat (Rahova). Şi care a şi rămas, de fapt s-a încetăţenit acolo şi nici nu mă gândesc să-l scot. Şi care mă chinuie acum, ca toate cele pe care le pui în suflet şi le laşi acolo, fără să le întrebi nimic.
Albumul nou poartă numele „ Egon”, declară Despot, un plural forţat (aş spune, un posibil nou cuvânt şi, dacă e să mă exprim în continuare, uite că Viţa de Vie are în continuare cuvinte de spus !) la „ego” şi nu e deloc contrariant în traseul grupului. Acelaşi amestec de stări mai degrabă sumbre, cu o doză mai scăzută de ironie. Aceeaşi orientare spre interior, cu unele reflexe recapitulative. Şi, ascultat la vreme de seară, pe singurătate, aceeaşi trambulină care te aruncă într-un întuneric insuportabil, ( „Încep să pierd”) pe care lupţi să-l sfâşii, până la sfâşiere. Aceeaşi lirică revoltată, cu foarte puţine scăpări în densitate, dar cu un plus de nuanţe ( „Răsar culori”). Nişte piese puternice, compuse cu atenţie şi puse pe disc în aşa fel încât să nu te omoare printr-o succesiune în crescendo, ci să te chinuie încet. O atmosferă populată de monştri, care atacă mai mult dinăuntru decât din afară, cum se întâmpla în unele filme şi albume anterioare, mai prezente din punct de vedere social ( dar uitându-ne la zilele pe care le trăim, n-ar mai avea nici un farmec prezenţa socialului). Un prim single – „Zale de mătase”- care reprezintă, pe de-o parte, o alegere bună pentru ce se întâmplă în fm-ul nostru, încercând, în acelaşi timp, un compromis TOT cu ceea ce se întâmplă în fm-ul nostru. Leit motive în vise bolnave sau străine ( “ visele mele au carii”, “ un vis mi s-a-mplinit, dar eu nu l-am visat “) şi în venin, (cu ciocolată) frământând în gânduri insistente un suflet de ascultător atent, după concert.
Care a fost o explozie (mai organizată decât rândurile de mai sus) de energie. Noul album, covârşitor, cântat aproape în totalitate (e o trupă care îşi permite) şi apoi bucuria superficială de a ne zbânţui pe vechile piese. Ar fi fost şi greu, şi păcat, să se amestece veninurile. Cam atât mai pot să vă mai spun la ora asta din noapte, la care marginile lumii încep să să se piardă, şi ele.
Liniştea de Sâmbăta
A fost frumos la Sâmbăta. Brazi înalţi, din aceia prin care nu străbat picăturile de ploaie. Ferigi verzi, proaspete şi înalte, cum îmi plac mie. Division Bell şi, în general, muzica mea. E drept că n am apucat să fac prea multe lucruri. Nu am scris despre Viţa de Vie, nici albumul nu l am ascultat. Nici răvaşul pentru Dilema nu l am scris. Am fost puţin dată peste cap, mi am „resetat” contorul şi a trebuit să l las un pic, până să pornească din nou. Aerul curat şi senzaţia de margine de lume m au ajutat. De singurătatea aia gravă, care mă linişteşte şi mă aruncă în ţara aspră a minunilor, n am avut, din păcate, parte. Era şi greu, într o gaşcă de 16 persoane. Doar un pic, sâmbătă după amiază şi duminică seara, mi am tras căciula peste ochi şi peste lume şi am rămas singură, în nemişcare. N aş putea spune că m am gândit, pentru că nu ştiu, uneori, ce înseamnă asta. Dar de câte ori trag storurile, nu mă pot împiedica să nu fiu surprinsă de cât de bine şi reconfortant e să fii singur şi să se prelingă toată mierea pe labele tale. Doar că, din păcate, nu mă ţine mult starea asta de putere şi absenteism. E o vâltoare care nu se lasă şi, oricât aş fi de atentă, mă trage, ca pe proşti, în ea. Noroc că din ce în ce mai rar. Sau nu noroc ? Atunci sănătate :)
18.5.07
După bujori
Plec la munte trei zile. La Sâmbăta de Sus. Dintotdeauna mi a plăcut şi m a amuzat numele ăsta. Ăsta şi cu Cristianu Mare, pe care nu l ştiu decât din Jocul de a vacanţa, al lui Mihail Sebastian.
Pleacă şi Kiri la aer curat, să mă ajute să proptesc pe picioare ce încă nu s a ridicat după ultima furtună. Mă simt cam ca n bancul ăla cu gentleman-ul englez, care a supravieţuit naufragiului. Mă apuc în curând să mi construiesc casele :)
Şi un panseu care va suna foarte preţios şi gogonat, dar iaca simt eu nevoia să l emit: merită să trăieşti în România numai ca să te duci la un concert cu Viţa de Vie, (a) unde să te întâlneşti cu toţi prietenii vechi şi adevăraţi(b), care ţi au populat existenţa frumoasă de la 20 de ani până când s a dus fiecare pe drumul lui şi s a făcut mai mult sau mai puţin praf. De ce n om fi rămas împreună ? Am plecat.
Pleacă şi Kiri la aer curat, să mă ajute să proptesc pe picioare ce încă nu s a ridicat după ultima furtună. Mă simt cam ca n bancul ăla cu gentleman-ul englez, care a supravieţuit naufragiului. Mă apuc în curând să mi construiesc casele :)
Şi un panseu care va suna foarte preţios şi gogonat, dar iaca simt eu nevoia să l emit: merită să trăieşti în România numai ca să te duci la un concert cu Viţa de Vie, (a) unde să te întâlneşti cu toţi prietenii vechi şi adevăraţi(b), care ţi au populat existenţa frumoasă de la 20 de ani până când s a dus fiecare pe drumul lui şi s a făcut mai mult sau mai puţin praf. De ce n om fi rămas împreună ? Am plecat.
17.5.07
Cum Doamne iartă mă
reuşesc taximetriştii să şi ţină cafelele pe bord în trafic dimineaţa ? Eu am un amărât de băţ rupt de tobe, - pe care îl ador, de altfel - care când demarez ori mă izbeşte peste nas, ori sare la schimbător, ori se duce la naiba în spate. Şi nu, n au suporturi de pahare, d alea haioase, de fapt kitchoase, că m am uitat.
Să spunem adevărul !
Cei care l au auzit pe Kirk ieri spunându i lui d.b. că eu n am venit la petrecerea holograf fiindcă sunt la karate trebuie să afle că în discuţia celor doi barzi s a strecurat un mare şi nedrept adevăr.NU fac karate, daaaa ???? S a corectat şi Kirk aşa, că probabil ştia că n o să taie faza din interviu şi s a gândit cum să facă să nu moară omorât (de mâna mea). A spus, aşadar, " ba nu, laaaa, aikido...ki aikido". Degeaba, dan lansase deja în eter afirmaţia " deja mi e frică...".
Adecă, Chirculescu, după ce că mi ai distrus tinereţea, îmi nenoroceşti şi fericirea !? Las' că învăţ io mecanic 3 figuri de jiu jitsu, să vezi ce carabe îţi trag (feminin, tati, feminin...).
Adecă, Chirculescu, după ce că mi ai distrus tinereţea, îmi nenoroceşti şi fericirea !? Las' că învăţ io mecanic 3 figuri de jiu jitsu, să vezi ce carabe îţi trag (feminin, tati, feminin...).
Noaptea cea mai lungă
Dacă s ar împărţi zilele altfel, după bucurii şi lacrimi, gândiţi vă bine, câte zile aţi avea ? Dacă eu unesc acuma 16 cu 17, fac 1 sau 33 ? Devine Mai o lună dureros de lungă sau una imposibil de scurtă, ca o glimpse ? Câte din cele pe care le numim nopţi ar deveni infinite şi câte din cele pe care le numim zile ar deveni nişte bătăi fulgerătoare, din gene, scurte cât o miime de secundă din timpul oficial acceptat ?
De ce împărţim tortul în nume, date de naştere, medii la purtare şi mers la serviciu ?
Şi când se termină, ce mai mâncăm ?
Dacă s ar împărţi totul altfel, cât v ar reveni ?
De ce împărţim tortul în nume, date de naştere, medii la purtare şi mers la serviciu ?
Şi când se termină, ce mai mâncăm ?
Dacă s ar împărţi totul altfel, cât v ar reveni ?
15.5.07
Avantaje şi nu prea
Când eşti singur la vârsta mea, nu prea ai cu cine dansa la petreceri. Dacă se pune masă, nu ţi găseşti niciodată un loc, că ba stai între un cuplu, ba între unii care sunt în vorbe, ba (cea mai fericită situaţie dintre toate, dar tot groaznică) lângă nişte celibatari la fel de urâţi şi plictisiţi ca tine, care, la fel ca şi tine, văd Ileana Cosânzeana din dreapta altuia, necum femeia normală, dar fără verighetă, din stânga lor. Numai în nişte cercuri civilizate (care se îngustează de or să se facă prea mici pentru mijlocaşul meu) se mai găseşte unul să ţi toarne o băutură sau să te întrebe ce faci. Dacă familiile sau cuplurile sunt atât de unite încât au început să se destrame, să te ferească sfântu' să stai mai mult de 20 de secunde de vorbă cu partea masculină a destrămării, sfârşeşti ciufulită de cea care a lucrat la război. Nici cu ea nu poţi să vorbeşti mai mult de 3 minute, fincă prietenul lu' bergenbier o să apară iute la orizont, nu de alta, " dar cine ştie ce prostii o învaţă aia, că ea n are bărbat acasă". Soarta unei femei singure la o petrecere e pecetluită. Ea ar fi ideal să arate rău, să fie gângavă şi, prin urmare, să stea dreacului într un colţ, arătând nenorocită şi plouată. Dar să nu cumva să plece, că le lipseşte pe celelalte combatante de acadeaua aprecierii "mai bine cu al meu, care e aşa şi aşa, decât singură ca paparuda, săraca de ea".
Pân aici a fost plăcut, dar să vedeţi voi la Megaimage, făcut pană la maşină, sărit siguranţe sau spart ţevi prin casă ce bucurii o să aveţi, celibatarelor. Nu că prezenţa perechii v ar asigura neapărat un ajutor în plus, deoarece aceasta poate fi a) la fel de visătoare ca voi, b) mult mai nepăsătoare ca voi. Dar parcă dacă ar merge şi el pe lângă voi ţinând cu un degeţel sacoşica lui cu siropul de tuse, în timp ce voi căraţi cartofii, v aţi simţi mai bărbate şi, de ce nu, apărate de numeroşii răufăcători care se pot ivi de după orice colţ, să vă smulgă lănţicul. El are mâinile mai libere, deci se presupune că o să intervină, dacă nu cumva o să fugă mai repede. După bâlbâiţii de la poliţia comunitară, av courz. Vine apoi chestiunea cu pana, de orice fel, la maşină. Nu că s ar pricepe el foarte mult, dar e totuşi ceva să pui iute telefonul la ureche şi să ai cui să te smiorcăi. Că el îţi va reproşa, indiferent de situaţie, ceva în legătură cu felul în care ai condus maşina - şi dacă mai e şi coumnă, ai, ai, ai - şi se va întinde la întrebări de genul şi cum s a întâmplat, şi unde erai, dar ai tras frâna de mână, aha, şi s a blocat circulaţia, în vreme ce în jurul tău înjurăturile se înmulţesc, nu mai contează. Eşti a cuiva, ai avut pe cine să suni, pe cineva care nu e bătrânul tău tată, pe care nici cataclismu' nuclear nu l ar scoate din casă să te ajute pe tine cu pana, după ora 22. Dacă sare siguranţa, categorie în care se poate încadra foarte bine şi situaţia " e cutremur, tună sau fulgeră" avantajul e că ai pe cine lua în braţe ca să tremuri ca proasta, mai ales că şi el tremură... ca un bărbat, deci tremuraţi amândoi ca proasta cu bărba su. Ceea ce e foarte bine, fiindcă tu te simţi mai om, (şi el tremură, săracu) el se simte şi mai om (deşi tremur, am grijă de ea) şi amândoi vă veţi simţi mai oameni, că cică tremuratul face bine la oameni, îi relaxează. Cu ţevile ai ocazia să vezi cu adevărat dacă ai bărbat în casă sau nu. Cum îl sună el pe instalator ! Cum se străduieşte, ţopăind pe lângă ţeavă, să i explice proporţiile potopului ! Cum îţi zice, doct, "dă şi acolo !", deşi mopul s a dus demult pe toate direcţiile, fără să reuşească mare lucru. Şi când vine - dacă vine !- meseriaşul, cum se învârte preocupat pe lângă acesta, menţionând toţi termenii de specialitate pe care i cunoaşte de la ta su de acasă, doar doar l o impresiona pe jegos, care, de cele mai multe ori, s ar uita mai degrabă la picioarele tale decât la ţeavă, deci, necum în gura LUI. Cum îi dă el un bacşiş gras, ce fusese oricum inclus de la pornirea operaţiunii, şi cum se simte mai bărbat, a rezolvat o şi pe asta.
Avantajele, dacă nu le aţi intuit pînă acum, sunt mult mai multe. Dar primul e că, dacă dispui de un simţ al umorului deosebit, vei putea chiar să rezişti alături de el ani buni de zile fără să l omori, ba chiar râzând pe săturate la oricare din tâmpeniile de mai sus. Mda, m am hotărât, vreau şi eu unul. dacă se poate, albastru.
va urma
În urma unor reacţii destul de viurlente, primite pe mail, mă văd silită să adaug că acest text este scris în glumă. Nu sunt feministă, n am nici un colţ împotriva bărbaţilor (mai mult decât am împotriva femeilor, în orice caz, nu) sau a cuplului. Mă amuzam şi eu. E unul din avantajele situaţiei în care eşti singur (glumesc!!!)
Pân aici a fost plăcut, dar să vedeţi voi la Megaimage, făcut pană la maşină, sărit siguranţe sau spart ţevi prin casă ce bucurii o să aveţi, celibatarelor. Nu că prezenţa perechii v ar asigura neapărat un ajutor în plus, deoarece aceasta poate fi a) la fel de visătoare ca voi, b) mult mai nepăsătoare ca voi. Dar parcă dacă ar merge şi el pe lângă voi ţinând cu un degeţel sacoşica lui cu siropul de tuse, în timp ce voi căraţi cartofii, v aţi simţi mai bărbate şi, de ce nu, apărate de numeroşii răufăcători care se pot ivi de după orice colţ, să vă smulgă lănţicul. El are mâinile mai libere, deci se presupune că o să intervină, dacă nu cumva o să fugă mai repede. După bâlbâiţii de la poliţia comunitară, av courz. Vine apoi chestiunea cu pana, de orice fel, la maşină. Nu că s ar pricepe el foarte mult, dar e totuşi ceva să pui iute telefonul la ureche şi să ai cui să te smiorcăi. Că el îţi va reproşa, indiferent de situaţie, ceva în legătură cu felul în care ai condus maşina - şi dacă mai e şi coumnă, ai, ai, ai - şi se va întinde la întrebări de genul şi cum s a întâmplat, şi unde erai, dar ai tras frâna de mână, aha, şi s a blocat circulaţia, în vreme ce în jurul tău înjurăturile se înmulţesc, nu mai contează. Eşti a cuiva, ai avut pe cine să suni, pe cineva care nu e bătrânul tău tată, pe care nici cataclismu' nuclear nu l ar scoate din casă să te ajute pe tine cu pana, după ora 22. Dacă sare siguranţa, categorie în care se poate încadra foarte bine şi situaţia " e cutremur, tună sau fulgeră" avantajul e că ai pe cine lua în braţe ca să tremuri ca proasta, mai ales că şi el tremură... ca un bărbat, deci tremuraţi amândoi ca proasta cu bărba su. Ceea ce e foarte bine, fiindcă tu te simţi mai om, (şi el tremură, săracu) el se simte şi mai om (deşi tremur, am grijă de ea) şi amândoi vă veţi simţi mai oameni, că cică tremuratul face bine la oameni, îi relaxează. Cu ţevile ai ocazia să vezi cu adevărat dacă ai bărbat în casă sau nu. Cum îl sună el pe instalator ! Cum se străduieşte, ţopăind pe lângă ţeavă, să i explice proporţiile potopului ! Cum îţi zice, doct, "dă şi acolo !", deşi mopul s a dus demult pe toate direcţiile, fără să reuşească mare lucru. Şi când vine - dacă vine !- meseriaşul, cum se învârte preocupat pe lângă acesta, menţionând toţi termenii de specialitate pe care i cunoaşte de la ta su de acasă, doar doar l o impresiona pe jegos, care, de cele mai multe ori, s ar uita mai degrabă la picioarele tale decât la ţeavă, deci, necum în gura LUI. Cum îi dă el un bacşiş gras, ce fusese oricum inclus de la pornirea operaţiunii, şi cum se simte mai bărbat, a rezolvat o şi pe asta.
Avantajele, dacă nu le aţi intuit pînă acum, sunt mult mai multe. Dar primul e că, dacă dispui de un simţ al umorului deosebit, vei putea chiar să rezişti alături de el ani buni de zile fără să l omori, ba chiar râzând pe săturate la oricare din tâmpeniile de mai sus. Mda, m am hotărât, vreau şi eu unul. dacă se poate, albastru.
va urma
În urma unor reacţii destul de viurlente, primite pe mail, mă văd silită să adaug că acest text este scris în glumă. Nu sunt feministă, n am nici un colţ împotriva bărbaţilor (mai mult decât am împotriva femeilor, în orice caz, nu) sau a cuplului. Mă amuzam şi eu. E unul din avantajele situaţiei în care eşti singur (glumesc!!!)
14.5.07
Apă, apă, vreau război !
Declar cu hotărâre război oricărei forme de spălat dintr o dată pe tot corpul. C o fi duş, baie sau scufundat în apă, nu mai vreau să aud, nici măcar să văd apă ţârâind, respectiv cantitate de apă strânsă, mai mult decât pentru fiert cremwurşti sau cafea. Trăiască chiuveta, şuvoiul, lighenaşul şi grătarul. Apă multă, curgând timp de un sfert de oră peste mine, te desfid ! Apă caldă, răcindu te încet în jurul meu şi plescăind încet, te detest ! Tu, halat de baie şi, o, tu, turban de prosop, dusă vi i vremea. Voi, lufă şi burete, pieriţi.
O să spuneţi că această criză bruscă se datorează vreunei revizii de vară inopinate (ca şi această vară, însăşi) sau că am înnebunit de tot. Dacă la prima supoziţie pot să răspund nu cu străşnicie, pentru a vă demonstra că am argumente puternice şi contra celei de a doua, ian ascultaţi aici.
Mă înnebuneşte gagicăreala, mai ales atunci când se manifestă la mine. Îmi vine să mi trag una de câte ori, rareori, mă surprind trăgând de anti cearcăn, gel contra ridurilor şi dup aia creion dermatograf şi tuş din ăla...rimel. Mă supără când stau mai mult de trei minute să mă gândesc cu ce să mă îmbrac şi când mă uit în oglindă şi schimb haina de pe mine în ultimul moment, năduşesc nu de efort ci de draci. De cele mai multe ori îmi vine să intru în pământ când mă observ făcând pe cocheta. Singurul fără de care nu pot trăi, deşi am ajuns să nu l mai simt, e parfumul.
Pornind de aici, lucrurile încep să se lămurească puţin, nu ? Ei, de aia nu mi place mie să mă spăl. Pentru că, de la o vreme, pe nesimţite, în baie, pe policioară şi răftuleţ (ba, de vreun an, a apărut agăţat de un perete şi un dulăpior drăguţ de bambus, lua l ar naiba şi pe el şi pe eufemismele pe care le provoacă) au apărut diverse cutii, cutiuţe, borcane, borcănele, flacoane şi flaconaşe ( vedeţi ?). Unt de corp, cremă de mâini, cremă de faţă, gelul de menţinere a pielii de pe sub ochi, cremă pentru călcâie, gel şi cremă anticelulitică, trei rujuri, două periuţe de dinţi, patru paste, trei piepteni şi unul de voiaj (şi n am perie !). Nu mai vorbim de fonduri de ten, farduri şi pudră, dar, Slavă Domnului, pe astea chiar nu le folosesc decât din an în Paşti (când toată lumea ştie că te duci la biserică şi, deci, nu te machiezi). Pe cadă avem un bol cu tărâţe şi mai multe încercări de şampon, dintre care toate minus unu zac, triste şi uşor prăfuite (mai dau cu duşul pe capace când mă ia cu cald de la nervi). În dulăpior, tampoane de demachiat, uscate şi umede, strugurele sidefii, roşii ca zmeura sau transparente. Un spray pe care nu l folosesc, dar nu l arunc, (mai am, cine ştie când, vreo filmare în care trebuie să înregistrez sunet de spray, aşa că am de nevoie de el) spumă uşoară de păr şi un gel greu, ( am făcut scandal să mi se aducă, mi s a adus şi nu am folosit decât un strop, îmi încleiează cosiţele) tot de păr.
Să n o iei razna ? Când , în locul unui duş simplu şi răcoros în care te freci acolo, d aiurea, cu un săpun cu care eventual, te spălai odată şi pe cap, trebuie acum să faci pe dracumpatru ca să fii mai curată , mai uscată şi mai fină ? Pielea curăţată cu lufă, tărâţe şi dove hidratant o ia razna şi se aspreşte prin părţi esenţiale, de care nu te ţine nimeni ( la vârsta asta nu te mai ţine nimeni de cot, nu ? de călcâie nu mai vorbim...) niciodată. Ieşi din cadă şi începe etapa de coşmar, care mă deprimă cumplit. Turbanul mare îmi cade pe ochi. Halatul îmi flendureşte în toate direcţiile, iar papucii de obicei nu mi i găsesc aşa că trebuie să sar într un picior ca să mă usuc pe tălpi, variantă mai safe decât să ies din baie cu ele ude, să dau cu roatele în sus pe parchetul care, da, străluceşte. Şi începe gagicăreala. Pe faţă, două creme, una hidratantă, una pentru ochi. Pe decolteu, altă cremă sau ulei de măsline (deşi până intră în piele te simţi ca un cartof prăjit şi mai şi pute). Pe corp unt de corp, a cărui cantitate (el fiind de calitate rău) scade atât de încet, încât şi văd cum o să spăl cutia de praf, după care ea se va decoji de etichetele frumoase, va arăta jalnic de veche şi eu va tebui s o arunc, că arată urât în baie. Pe călcâie nuş ce drăcie cu iod, iar pe pielea de pe tibii o chestie încă şi mai grasă, că de la o mare din 92 fac pielea de şopârlă, zic eu. Pe gambe şi bulane, după ce a intrat untul în ele, dau cu anticelu-, ca să iasă untul din ele. Asta e viaţă ? Dacă nu te speli pe mâini între operaţiuni, pielea se face ciorbă de burtă. Dacă te speli, se aspreşte şi mai rău. Dacă te dai cu crema de mâini înainte de a te usca pe păr, e nasoală, trebuie să te speli din nou. Nu de alta, dar dacă treci mâinile grase de unt, lapte corp, anticelu-, ulei de măsline şi cremă cu iod, poţi să te mai speli liniştită o dată pe cap. Eu nu mă mai spăl niciodată ! Am zis !
O să spuneţi că această criză bruscă se datorează vreunei revizii de vară inopinate (ca şi această vară, însăşi) sau că am înnebunit de tot. Dacă la prima supoziţie pot să răspund nu cu străşnicie, pentru a vă demonstra că am argumente puternice şi contra celei de a doua, ian ascultaţi aici.
Mă înnebuneşte gagicăreala, mai ales atunci când se manifestă la mine. Îmi vine să mi trag una de câte ori, rareori, mă surprind trăgând de anti cearcăn, gel contra ridurilor şi dup aia creion dermatograf şi tuş din ăla...rimel. Mă supără când stau mai mult de trei minute să mă gândesc cu ce să mă îmbrac şi când mă uit în oglindă şi schimb haina de pe mine în ultimul moment, năduşesc nu de efort ci de draci. De cele mai multe ori îmi vine să intru în pământ când mă observ făcând pe cocheta. Singurul fără de care nu pot trăi, deşi am ajuns să nu l mai simt, e parfumul.
Pornind de aici, lucrurile încep să se lămurească puţin, nu ? Ei, de aia nu mi place mie să mă spăl. Pentru că, de la o vreme, pe nesimţite, în baie, pe policioară şi răftuleţ (ba, de vreun an, a apărut agăţat de un perete şi un dulăpior drăguţ de bambus, lua l ar naiba şi pe el şi pe eufemismele pe care le provoacă) au apărut diverse cutii, cutiuţe, borcane, borcănele, flacoane şi flaconaşe ( vedeţi ?). Unt de corp, cremă de mâini, cremă de faţă, gelul de menţinere a pielii de pe sub ochi, cremă pentru călcâie, gel şi cremă anticelulitică, trei rujuri, două periuţe de dinţi, patru paste, trei piepteni şi unul de voiaj (şi n am perie !). Nu mai vorbim de fonduri de ten, farduri şi pudră, dar, Slavă Domnului, pe astea chiar nu le folosesc decât din an în Paşti (când toată lumea ştie că te duci la biserică şi, deci, nu te machiezi). Pe cadă avem un bol cu tărâţe şi mai multe încercări de şampon, dintre care toate minus unu zac, triste şi uşor prăfuite (mai dau cu duşul pe capace când mă ia cu cald de la nervi). În dulăpior, tampoane de demachiat, uscate şi umede, strugurele sidefii, roşii ca zmeura sau transparente. Un spray pe care nu l folosesc, dar nu l arunc, (mai am, cine ştie când, vreo filmare în care trebuie să înregistrez sunet de spray, aşa că am de nevoie de el) spumă uşoară de păr şi un gel greu, ( am făcut scandal să mi se aducă, mi s a adus şi nu am folosit decât un strop, îmi încleiează cosiţele) tot de păr.
Să n o iei razna ? Când , în locul unui duş simplu şi răcoros în care te freci acolo, d aiurea, cu un săpun cu care eventual, te spălai odată şi pe cap, trebuie acum să faci pe dracumpatru ca să fii mai curată , mai uscată şi mai fină ? Pielea curăţată cu lufă, tărâţe şi dove hidratant o ia razna şi se aspreşte prin părţi esenţiale, de care nu te ţine nimeni ( la vârsta asta nu te mai ţine nimeni de cot, nu ? de călcâie nu mai vorbim...) niciodată. Ieşi din cadă şi începe etapa de coşmar, care mă deprimă cumplit. Turbanul mare îmi cade pe ochi. Halatul îmi flendureşte în toate direcţiile, iar papucii de obicei nu mi i găsesc aşa că trebuie să sar într un picior ca să mă usuc pe tălpi, variantă mai safe decât să ies din baie cu ele ude, să dau cu roatele în sus pe parchetul care, da, străluceşte. Şi începe gagicăreala. Pe faţă, două creme, una hidratantă, una pentru ochi. Pe decolteu, altă cremă sau ulei de măsline (deşi până intră în piele te simţi ca un cartof prăjit şi mai şi pute). Pe corp unt de corp, a cărui cantitate (el fiind de calitate rău) scade atât de încet, încât şi văd cum o să spăl cutia de praf, după care ea se va decoji de etichetele frumoase, va arăta jalnic de veche şi eu va tebui s o arunc, că arată urât în baie. Pe călcâie nuş ce drăcie cu iod, iar pe pielea de pe tibii o chestie încă şi mai grasă, că de la o mare din 92 fac pielea de şopârlă, zic eu. Pe gambe şi bulane, după ce a intrat untul în ele, dau cu anticelu-, ca să iasă untul din ele. Asta e viaţă ? Dacă nu te speli pe mâini între operaţiuni, pielea se face ciorbă de burtă. Dacă te speli, se aspreşte şi mai rău. Dacă te dai cu crema de mâini înainte de a te usca pe păr, e nasoală, trebuie să te speli din nou. Nu de alta, dar dacă treci mâinile grase de unt, lapte corp, anticelu-, ulei de măsline şi cremă cu iod, poţi să te mai speli liniştită o dată pe cap. Eu nu mă mai spăl niciodată ! Am zis !
Să mai şi râdem
despre motto-ul meu.
Liviu says: propoziţia indică dorinţa subiectului de a-şi găsi un destin.
Eu say: sunt supărată pe destin şi nu mai vorbesc cu el.
Liviu says: propoziţia indică dorinţa subiectului de a-şi găsi un destin.
Eu say: sunt supărată pe destin şi nu mai vorbesc cu el.
LAS –O P-AIA !
La o petrecere la care felul în care curge muzica nu e asigurat de un dj, (o autoritate, adică) ci rămâne la bunul plac al sărbătoritului, invitaţilor şi shuffle-ului, e imposibil să nu apară discuţii.
Dar, ce zic eu, discuţii, când se ştie că motivul principal de şicană şi discordie la un chef sunt, în ordine, gagicile, (altora) muzica nepotrivită (pentru o parte din invitaţi, chiar dacă unul singur) şi abia apoi excesul de băutură ( al tuturor).
Am avut ocazia să remarc şi să particip la un astfel de conflict pe tema melanjului de muzici care ar trebui să populeze o petrecere lungă. Conflictul s-a desfăşurat, totuşi, pe tăcute, întrucât eram printre oameni eminamente civilizaţi.
La începutul serii s-au pus bazele unui playlist sănătos, deşi cam uniform, prin adăugarea în winamp a unor fişiere cu albume întregi de Clapton, Marley, Creedence, Smokie, Sting, U2 şi Buddha Bar, lăsând shuffle-ul să facă restul. Apoi drăcuşorul care a adus laptopul şi- a băgat coada, adăugând nişte Whitesnake şi un playlist cu hit-uri pop-rock, iar shuffle-ul a continuat să le amestece. A făcut-o, din păcate, cam neinspirat, rulând trei piese rock una după alta, de acelaşi autor, până când gazda serii s-a sesizat şi a venit să mai schimbe câte o piesă. Apoi, un invitat cuplat, amator de dans, a zăbovit o perioadă pe lângă calculator, punând exclusiv piese care-l puteau face să-şi ţină gagica în braţe cât mai mult. Între timp, invitaţii sătui după o piesă –două, de mişcat pe acelaşi ritm bleg, au năvălit afară, la un pahar şi o discuţie mai vie. Apoi, cineva obsedat de irlandezii de la U2, s-a postat lângă calculator şi, cu ochii daţi peste cap, a pus 3 piese care îl ungeau pe el pe suflet. Deşi a avut susţinerea mea totală, ( a pus şi « Pride ») nici tipul de izolare care s-a creat, astfel, pentru câteva persoane, care au început să danseze singure, cu privirile pierdute, nu mi s-a părut potrivit pentru o petrecere, eveniment social prin excelenţă. O vreme, muzica a rămas neîngrijită, ceea ce a atras o umbră de amărăciune în ochii sărbătoritului, « nu se mai dansează ca pe vremuri ». După vreo jumătate de oră, sâcâit de lipsa de organizare, un invitat mai hotărât şi-a postat gagica ( o frumuseţe plictisită) lângă muzică şi a început să mixeze. Cu excepţia unor momente reuşite, ( cântecul de la tort şi una din piesele lui Mihai Mărgineanu, care are un succes imens la ocazii) tânărul a pus multă muzică electro şi remixuri, dar şi piese care nu prea se mai regăseau în inimile participanţilor ( « Ca la 20 de ani »- majoritatea depăşind cu brio şi vârsta de 30). Ba, la un moment dat, sătul de resursele puse la dispoziţie, a schimbat sursa de muzică, aducând laptopul personal. Cârcotelile pe glas scăzut şi mai ridicat « bă, eu mă duc peste el » au însoţit cam 85% din playlist. Dar gagicile au rămas binecrescute, iar băieţii care se apropiau de dj se ofileau, explicabil, în prezenţa frumuseţii – bun element de marketing !
Înfrăţirea s-a produs abia la « Tutti Frutti » şi « Vara asta am să mă îndrăgostesc », piesă care a început de vreo trei ori până să se termine o dată. După asta am plecat la ciorbă şi nu mai ştiu ce s-a mai întâmplat.
Ana M. Călin
ce _stii_tu@yahoo.com
P.S.Dacă emisiunea mea la city fm v a plăcut atât de mult încât n aţi avut timp s o ascultaţi, se dă în reluare mâine seară de la ora 23:00, pe 106,2 fm. Ştiu, ştiu, "Angels and Clowns" nu e piesa de pe cel mai recent album al grupului, am greşti, eram emoţionată...
Dar, ce zic eu, discuţii, când se ştie că motivul principal de şicană şi discordie la un chef sunt, în ordine, gagicile, (altora) muzica nepotrivită (pentru o parte din invitaţi, chiar dacă unul singur) şi abia apoi excesul de băutură ( al tuturor).
Am avut ocazia să remarc şi să particip la un astfel de conflict pe tema melanjului de muzici care ar trebui să populeze o petrecere lungă. Conflictul s-a desfăşurat, totuşi, pe tăcute, întrucât eram printre oameni eminamente civilizaţi.
La începutul serii s-au pus bazele unui playlist sănătos, deşi cam uniform, prin adăugarea în winamp a unor fişiere cu albume întregi de Clapton, Marley, Creedence, Smokie, Sting, U2 şi Buddha Bar, lăsând shuffle-ul să facă restul. Apoi drăcuşorul care a adus laptopul şi- a băgat coada, adăugând nişte Whitesnake şi un playlist cu hit-uri pop-rock, iar shuffle-ul a continuat să le amestece. A făcut-o, din păcate, cam neinspirat, rulând trei piese rock una după alta, de acelaşi autor, până când gazda serii s-a sesizat şi a venit să mai schimbe câte o piesă. Apoi, un invitat cuplat, amator de dans, a zăbovit o perioadă pe lângă calculator, punând exclusiv piese care-l puteau face să-şi ţină gagica în braţe cât mai mult. Între timp, invitaţii sătui după o piesă –două, de mişcat pe acelaşi ritm bleg, au năvălit afară, la un pahar şi o discuţie mai vie. Apoi, cineva obsedat de irlandezii de la U2, s-a postat lângă calculator şi, cu ochii daţi peste cap, a pus 3 piese care îl ungeau pe el pe suflet. Deşi a avut susţinerea mea totală, ( a pus şi « Pride ») nici tipul de izolare care s-a creat, astfel, pentru câteva persoane, care au început să danseze singure, cu privirile pierdute, nu mi s-a părut potrivit pentru o petrecere, eveniment social prin excelenţă. O vreme, muzica a rămas neîngrijită, ceea ce a atras o umbră de amărăciune în ochii sărbătoritului, « nu se mai dansează ca pe vremuri ». După vreo jumătate de oră, sâcâit de lipsa de organizare, un invitat mai hotărât şi-a postat gagica ( o frumuseţe plictisită) lângă muzică şi a început să mixeze. Cu excepţia unor momente reuşite, ( cântecul de la tort şi una din piesele lui Mihai Mărgineanu, care are un succes imens la ocazii) tânărul a pus multă muzică electro şi remixuri, dar şi piese care nu prea se mai regăseau în inimile participanţilor ( « Ca la 20 de ani »- majoritatea depăşind cu brio şi vârsta de 30). Ba, la un moment dat, sătul de resursele puse la dispoziţie, a schimbat sursa de muzică, aducând laptopul personal. Cârcotelile pe glas scăzut şi mai ridicat « bă, eu mă duc peste el » au însoţit cam 85% din playlist. Dar gagicile au rămas binecrescute, iar băieţii care se apropiau de dj se ofileau, explicabil, în prezenţa frumuseţii – bun element de marketing !
Înfrăţirea s-a produs abia la « Tutti Frutti » şi « Vara asta am să mă îndrăgostesc », piesă care a început de vreo trei ori până să se termine o dată. După asta am plecat la ciorbă şi nu mai ştiu ce s-a mai întâmplat.
Ana M. Călin
ce _stii_tu@yahoo.com
P.S.Dacă emisiunea mea la city fm v a plăcut atât de mult încât n aţi avut timp s o ascultaţi, se dă în reluare mâine seară de la ora 23:00, pe 106,2 fm. Ştiu, ştiu, "Angels and Clowns" nu e piesa de pe cel mai recent album al grupului, am greşti, eram emoţionată...
12.5.07
Scăldate în soare
Toate străzile se întind, leneşe, la soare. Copacii îşi desfac membrele înverzite, iar teii alintaţi stau să dea în floare. O lumină caldă, binefăcătoare scaldă şi micuţa garsonieră. Kiri doarme pe unde apucă, iar eu mă gândesc la toate cu câte am rămas în urmă să mă gândesc. E cald, e bine.
9.5.07
La plimbare
Luni întregi mi am uitat darul, acela de a simţi frumuseţi mici. M am lăsat orbită, poate, de una mare. Poate m am lăsat orbită sau poate a fost mare, nu sunt încă bine, să mă gândesc, dar am să fac şi asta într o zi. Dar astăzi am ieşit, aproape liberă de orice tristeţe, la plimbare. Mi a plăcut că am fost cu Kiri, care e în continuare un căţel simpatic, ce face multă lume să zâmbească. Am văzut într un colţ, la o florăreasă, garofiţe mici şi mov, din acelea care răspândesc un parfum ameţitor. În alt colţ, o altă florăreasă atârnase de butică petunii curgătoare, alt parfum ameţitor. Am o slăbiciune pentru flori, ce să i faci.
Strada era aglomerată şi mi a plăcut că nu eram unul din acei şoferi nervoşi, care clacsonează pentru că cineva şi a permis să oprească la trecerea de pietoni. Sau unul din acei şoferi cu privirea pierdută şi goală, asemănătoare cu aceea pe care o au mulţi oameni după ce mănâncă. Nu pricep explicaţia fiziologică, dar cred că prin majoritatea capetelor ataşate la burţi sătule nu trece nici un gând, deci nici un sentiment, deci ...dragostea trece prin stomac ? Am să mă gândesc şi la asta într o zi. Şi la ce gândesc şoferii blocaţi în trafic, în altă zi. Eu în trafic cânt Chasing Cars.
Trotuarele sunt relaxate, oamenii se îndreaptă nu prea convinşi spre marea paradă de 9 mai, care a destabilizat minţile şoferilor cu gândurile pierdute în neant. Un cuplu de vârstă medie comentează cuminte irişii dintr o curte, casa ostentativ restaurată, cu termopane. Un jăndar urmăreşte din privire o tânără frumuşică în ciuda modei care încearcă s o urâţească. Valuri încete de căldură de primăvară înfăşoară toţi oamenii de pe stradă.
Spre Piaţa Romană încep să mă gândesc, în linişte cum, încet, tot oraşul se va acoperi de puncte care zvâcnesc dureros, de steguleţe roşii, de rănile mele. Începând de la aeroport şi până în marginea de sud a oraşului sunt zeci de locuri care sunt în mintea mea puncte de jar. Scrumiera cu picior din aeroport, bulevardul kisselef, bordura din Romană, casa din Romană, strada Mendeleev toată, două farmacii din Amzei, să depăşim Amzei, Biserica Albă, Parcul de la Ateneu, parcul Ioanid, Icoanei, teatrul Bulandra, scările Teatrului Naţional, Motoarele şi Hard'n'Heavy, cartierul Berceni noaptea, cartierul Tei noaptea, Bulevardul Ştefan Cel Mare, intersecţia cu Dorobanţi, Parcul Tineretului şi cine ştie câte altele a uitat mintea, dar sufletul vibrează cu o sută e corzi.
Mă îndrept, tăcută şi puţin tristă, spre Calea Victoriei, întrebându mă ce alţi strigoi iubiţi o să mi răsară în cale. Mă opresc la părculeţul de lângă Muzeul Literaturii, pentru că îmi place şi pentru că Kiri şchioapătă uşor.Mă aşez pe gărduleţul de piatră şi mă sprijin de zid, în vreme ce căţeii parcului (în care nu e voie cu câini!) se obişnuiesc cu cockera. Peste toate amintirile se aşterne o senzaţie proaspătă şi neînchipuit de puternică. Zidul s a dezmorţit de la soare şi acum mă îmbrăţişează călduţ şi ferm, laolaltă cu tot Bucureştiul acesta drag, al meu şi al vostru.
Strada era aglomerată şi mi a plăcut că nu eram unul din acei şoferi nervoşi, care clacsonează pentru că cineva şi a permis să oprească la trecerea de pietoni. Sau unul din acei şoferi cu privirea pierdută şi goală, asemănătoare cu aceea pe care o au mulţi oameni după ce mănâncă. Nu pricep explicaţia fiziologică, dar cred că prin majoritatea capetelor ataşate la burţi sătule nu trece nici un gând, deci nici un sentiment, deci ...dragostea trece prin stomac ? Am să mă gândesc şi la asta într o zi. Şi la ce gândesc şoferii blocaţi în trafic, în altă zi. Eu în trafic cânt Chasing Cars.
Trotuarele sunt relaxate, oamenii se îndreaptă nu prea convinşi spre marea paradă de 9 mai, care a destabilizat minţile şoferilor cu gândurile pierdute în neant. Un cuplu de vârstă medie comentează cuminte irişii dintr o curte, casa ostentativ restaurată, cu termopane. Un jăndar urmăreşte din privire o tânără frumuşică în ciuda modei care încearcă s o urâţească. Valuri încete de căldură de primăvară înfăşoară toţi oamenii de pe stradă.
Spre Piaţa Romană încep să mă gândesc, în linişte cum, încet, tot oraşul se va acoperi de puncte care zvâcnesc dureros, de steguleţe roşii, de rănile mele. Începând de la aeroport şi până în marginea de sud a oraşului sunt zeci de locuri care sunt în mintea mea puncte de jar. Scrumiera cu picior din aeroport, bulevardul kisselef, bordura din Romană, casa din Romană, strada Mendeleev toată, două farmacii din Amzei, să depăşim Amzei, Biserica Albă, Parcul de la Ateneu, parcul Ioanid, Icoanei, teatrul Bulandra, scările Teatrului Naţional, Motoarele şi Hard'n'Heavy, cartierul Berceni noaptea, cartierul Tei noaptea, Bulevardul Ştefan Cel Mare, intersecţia cu Dorobanţi, Parcul Tineretului şi cine ştie câte altele a uitat mintea, dar sufletul vibrează cu o sută e corzi.
Mă îndrept, tăcută şi puţin tristă, spre Calea Victoriei, întrebându mă ce alţi strigoi iubiţi o să mi răsară în cale. Mă opresc la părculeţul de lângă Muzeul Literaturii, pentru că îmi place şi pentru că Kiri şchioapătă uşor.Mă aşez pe gărduleţul de piatră şi mă sprijin de zid, în vreme ce căţeii parcului (în care nu e voie cu câini!) se obişnuiesc cu cockera. Peste toate amintirile se aşterne o senzaţie proaspătă şi neînchipuit de puternică. Zidul s a dezmorţit de la soare şi acum mă îmbrăţişează călduţ şi ferm, laolaltă cu tot Bucureştiul acesta drag, al meu şi al vostru.
8.5.07
chestii
la dilema scrie că, în urma unor experimente cu studenţi de tipul prizonieri-paznici, un psiholog american a ajuns la concluzia că răul se face din plictiseală. Am rămas cu gura căscată de... cât de simplu e.
în romtopul lui kirkulescu (www.citym.ro) una după alta în primele 10 poziţii sunt două piese de pe discul tribut Liviu Tudan (mai în urmă pe blog) anume Copilul şi Soarele cu Despot şi Aripi de pace cu Miţă Bere Gratis. Păcat că lumea se trezeşte (sau se naşte) după ce Liviu Tudan a murit.
Azi e 8 mai. Next. Life.
în romtopul lui kirkulescu (www.citym.ro) una după alta în primele 10 poziţii sunt două piese de pe discul tribut Liviu Tudan (mai în urmă pe blog) anume Copilul şi Soarele cu Despot şi Aripi de pace cu Miţă Bere Gratis. Păcat că lumea se trezeşte (sau se naşte) după ce Liviu Tudan a murit.
Azi e 8 mai. Next. Life.
GRIMUS, POVESTEA MEA
I-am auzit probabil mai târziu decât toată lumea, la Radio, ( cum unde ?!) cu “In A Glimpse „ şi i-am băgat în seamă ca trupă străină. La momentul respectiv (pasămite unul depresiv peste măsură) piesa m-a făcut să mă gândesc la o combinaţie mai dură de INXS nou cu The Cure. Şocul a venit când i-am descoperit ca trupă RO, în Romtop-ul lui Kirk. Am ascultat piesa în top, dar şi „Solitude” în off-top şi m-am bucurat că sună bine, după care i-am uitat, am mai văzut noi trupe flamboaiante cu o piesă, hai două. I-am redescoperit, sâcâitor, într-o discuţie de (mai) tineri inteligenţi, într-o dimineaţă din Green Hours. Măi ! Să plesnesc de necaz că n-am putut să stau să-i văd la concertul de acu’ câteva săptămâni din Bucureşti. Şi iar am uitat. Doar că pe 5 mai am citit pe net că urmează să cânte seara la Varna. Mi-am zis, gata, acum e momentul, şi-am plecat la bulgari, nu vă cruciţi, eram totuşi la 2 Mai.
Am văzut în Grimus şase băieţi frumoşi ca nişte cadre şi cuminţi... peste măsură (mă rog, doi fumează şi cam atât. Amărăciunea mea creşte cu fiecare generaţie de alternativi, tăind câte un termen din sintagma „sex, drink and rock’n’roll”). Neştiind nimic despre ei şi având în faţă şase fizionomii atipice m-am amuzat, înainte de concert, încercând să le ghicesc poziţia în trupă Am greşit cam 200%, pentru că pe Bogdan (voce) l-am văzut la tobe, pe Dorin (clape) vocal, cu Cristi (chitară) nu ştiam ce să fac, în vreme ce Vali, Istvan şi celălalt Cristi erau (cam bizar, orşicât) toţi 3 basişti ! O dată urcaţi pe scena clubului Zona 51, rolurile s-au lămurit, am avut un Cristi şi un Vali la câte o chitară, alt Cristi la tobe şi un Istvan la bass. Şi, cu toţii, o trupă care sună cam bine, mai ales dacă o auzi în condiţii civilizate de sunet , aşa cum clubul din Varna (oricât de mic era) a oferit. Mi-au plăcut, fără excepţie, toate piesele dar, lăsând la o parte hit-ul „In A Glimpse”, am remarcat „Confused” şi „ Different Coloured Shoes”, dar şi felul în care conduc piesele cover ( Placebo şi The Killers am reţinut). O trupă care, se pare, studiază cu destulă atenţie şi felul în care e văzută pe scenă, căutând să nu lase nici un spaţiu gol, lipsit de expresie ( mişcare, mici trucuri via portavoce, felurite secvenţe de dans în timpul unor solo-uri de instrumente, un cuplu reverenţios de culori în îmbrăcăminte –negru cu portocaliu ) şi de substanţă. Mi-a mai rămas în minte discuţia cu chitaristul Cristi, la întoarcerea din noapte. Se întreba dacă va putea ajunge vreodată să trăiască din muzică, (nu din stomatologie) bucurându-se, totodată, că trupa din care face parte cântă (şi asta am văzut la Varna) cu egală plăcere şi grijă în faţa unui public format din 30 sau din sute de persoane. Le doresc să găsească un răspuns pozitiv la partea întâi, fără ca acesta să le afecteze partea a doua. Check www.grimus.ro
Ana M. Călin
ce_stii_tu@yahoo.com
7.5.07
Lovech Festival 2007
Mda, deci vineri, 11 Mai, în inima Bulgariei, la Lovech, cântă grupul Europe.
Oraşul e cam la 250 km de Bucureşti şi e superb. S ar putea să avem emoţii cu cazarea, că toată Bulgaria vine la festival, dar asta e, la rigoare dormim o noapte sub cerul verde. Zic "avem" şi "dormim" pentru că aştept, evident, încă 3 ocupanţi de locuri în maşină, care să contribuie. Menţionez că intrarea e liberă, iar Europe nu cântă nici pe departe aşa cum cântau în anii 80, huo, cârcotaşilor, puneţi mâna şi ascultaţi " Start From The Dark" şi "Secret Society".
Pentru eventualii turişti, iaca poze cu Lovech.
5.5.07
Domnul Tolstoi
este cam printre primii ruşi care reuşesc să intre ca lumea în sufletul meu. Pot să vă mărturisesc fără rezerve (superficială şi încrezută, deh) că alte comori nepreţuite ale literaturii ruse, cum ar fi Idiotul sau Karamazovii (de Karenina nici nu m am apropiat, e prea mult de bocit şi eu n am organ...) stau, oprite din lectură, pe la jumătate, pe noptierele mele. Pre câte îmi mai dau seama, prima din cauza lentorii greu de suportat, (parcă nici în Concertul Hortensiei Papadat nu se mişcă lucrurile atât de greu) a doua din cauza încâlcelii de personaje, cu dublele lor nume (m am chinuit o dată cu sud americanii şi numele lor năroade şi lungi, n o s o iau de la capăt acum, la senectute, cu ruşii, ţi ai găsit).
Poate o fi concediul şi timpul neţărmurit, care mi s a aşternut răbdător la picioare. Poate traducerea blândă şi plină de înţelegere a Ştefanei Velisar, ( pe care, o bună bucată de vreme, am admirat o doar ca personaj al Balului Mascat, mai târziu am aflat că e chiar soţia lui Teodoreanu -mulţumesc, Vio, că mi ai lămurit gradul de rudenie)poate cine ştie mai ce m au făcut să l plac pe Tolstoi. Nu mi pare deloc rău că i am citit povestirile (care au venit la pachet cu amara Sonată Kreutzer) abia acum, probabil că m ar fi plictisit de moarte şi lăsat rece acum câţiva ani, când profilul meu de cititoare năzuia spre lecturi mai active, cu miez mai suculent.
M a cucerit amărăciunea poporului de mujici, cu mintea erodată de sărăcie şi alcool, diferenţa ,covârşitor ilustrată, dintre pătura bogată (vezi descrierea Ţarului Nikolai din Hagi Murad) şi cea aflată mult mult SUB stadiul de sărăcie (Trei zile în sat).
Ca oricărei gagici, bănuiesc, mi a plăcut mult Hagi Murad. Ce om, ce caracter...
Poate o fi concediul şi timpul neţărmurit, care mi s a aşternut răbdător la picioare. Poate traducerea blândă şi plină de înţelegere a Ştefanei Velisar, ( pe care, o bună bucată de vreme, am admirat o doar ca personaj al Balului Mascat, mai târziu am aflat că e chiar soţia lui Teodoreanu -mulţumesc, Vio, că mi ai lămurit gradul de rudenie)poate cine ştie mai ce m au făcut să l plac pe Tolstoi. Nu mi pare deloc rău că i am citit povestirile (care au venit la pachet cu amara Sonată Kreutzer) abia acum, probabil că m ar fi plictisit de moarte şi lăsat rece acum câţiva ani, când profilul meu de cititoare năzuia spre lecturi mai active, cu miez mai suculent.
M a cucerit amărăciunea poporului de mujici, cu mintea erodată de sărăcie şi alcool, diferenţa ,covârşitor ilustrată, dintre pătura bogată (vezi descrierea Ţarului Nikolai din Hagi Murad) şi cea aflată mult mult SUB stadiul de sărăcie (Trei zile în sat).
Ca oricărei gagici, bănuiesc, mi a plăcut mult Hagi Murad. Ce om, ce caracter...
3.5.07
O vorbuliţă
A fost o zi liniştită, cu soare şi vânt. Marea e albastru verzuie, ca în toanele ei bune, de până să o apuce nervii gri. Face valuri mici, cu spumă albă, cuminte. Eu tac şi citesc Sonata Kreutzer într un colţ, Liviu (Uleia) împătimit de mare şi împuţit de ea, se căinează în alt colţ „ măcar o vorbă, dar ce zic eu, vorbă, o vorbuliţă acolo, dacă ar veni, ca un fluturaş, să mi se aşeze pe sufleţel”. Eu recunosc stilul care i a asigurat lui Liviu traiul şi berile la mare, ani de a rândul, aşa că nu mă dau prinsă.
Dar acum, când vin înapoi pe verandă şi văd cum fereastra lui se închide, străină şi rece, parcă mi vine să l citez :”dar ce zic eu o vorbă, o vorbuliţă acolo...”.
Deocamdată am, totuşi, alte motive de bucurie. Diseară fac baie. IESSSTEEEE.
Dar acum, când vin înapoi pe verandă şi văd cum fereastra lui se închide, străină şi rece, parcă mi vine să l citez :”dar ce zic eu o vorbă, o vorbuliţă acolo...”.
Deocamdată am, totuşi, alte motive de bucurie. Diseară fac baie. IESSSTEEEE.
2.5.07
Unde la mare e frig III
în playlistul de la golfuleţ nu există cântec frumos ( că e el nirvana sau led zep) să nu i urmeze vreun ducu bertzi. al naibii shuffle, are pile...
în dilema, mircea vasilescu se minunează de lungile ode mass media i s au adus lui mircea librescu (nici voi nu ştiţi cine e, nu i aşa ?). Acum poate pricepe cineva furia mea pe mass media, datând (măcar) de când a murit bietul teo peter.
tot în dilema, există un fel de azil pentru prostituatele mexicane de peste 65 de ani. Aşa, da !
S a mai încălzit sau am băut eu destul. Şi coana mare mi a băgat o sobă cu butelie în cameră. Mă declar bucuroasă şi rămân, pentru moment.
în dilema, mircea vasilescu se minunează de lungile ode mass media i s au adus lui mircea librescu (nici voi nu ştiţi cine e, nu i aşa ?). Acum poate pricepe cineva furia mea pe mass media, datând (măcar) de când a murit bietul teo peter.
tot în dilema, există un fel de azil pentru prostituatele mexicane de peste 65 de ani. Aşa, da !
S a mai încălzit sau am băut eu destul. Şi coana mare mi a băgat o sobă cu butelie în cameră. Mă declar bucuroasă şi rămân, pentru moment.
Unde la mare e frig II
Fiindcă la mare e mult mai frig decât am bănuit, cochetez puternic cu ideea de a pleca acasă, dar până atunci, până când mă conving că al meu corp şi a făcut cât a putut datoria şi acum începe să miorlăie de deznădejde, să mai scriu ceva.
Ador, totuşi, ideea că acest timp –liber- îmi aparţine şi că fac ce vreau cu el, adică stau îmbrăcată cu tot ce am mai gros pe mine, înfofolită într-o pătură, ghemuită într-un fotoliu (da,da, adică în casă !) cu laptopul în poală, ţintă miştourilor de genul « în loc să bei stai pe net » sau « cum, aşa îţi teci tu timpul, gândindu-te de unde să-ţi cumperi o pereche de ciorapi groşi ? ».
Căci este adevărat, stimaţi spectatori. Cât baţi 2 Mai-ul în lung şi lat, nu găseşti decât ciorapi cu inimioare (oooo....) sau colanţi negri cu dantelă, (eerrrrr) necum vreo pereche sănătoasă de ciorapi de bumbac, care să te mai apere, pe sub pantaloni, de frig. Posibilele hanorace au pe ele scrisuri generoase, aurii sau argintii, pe care firea mea posacă e departe de a le aprecia. Probabil vă întrebaţi de ce ar mai conta în asemenea momente, dar zău, mie îmi este foarte greu să dau bani pe o chestie care îmi displace total, dacă nu se numeşte şubă ( tot în asemenea momente).
Imaginaţi-vă că de e 2 zile meditez cât se poate de serios la posibilitatea de a face un duş fierbinte. Îmi tot fac curaj cu câte o duşcă să intru în baia încălzită, pentru ca mai apoi să ies în camera ca un gheţar. Cineva m a rugat să i aduc ceva cadou de la mare. Dacă fac duş, o să am unul potrivit : o pneumonie.
Mă uit pe geam, văd cum o pisică neagră îi mănâncă mâncarea lui Kiri care, liniştită, zăcând în plăpumi, habar n are ce se petrece sub nasul ei.
Ador, totuşi, ideea că acest timp –liber- îmi aparţine şi că fac ce vreau cu el, adică stau îmbrăcată cu tot ce am mai gros pe mine, înfofolită într-o pătură, ghemuită într-un fotoliu (da,da, adică în casă !) cu laptopul în poală, ţintă miştourilor de genul « în loc să bei stai pe net » sau « cum, aşa îţi teci tu timpul, gândindu-te de unde să-ţi cumperi o pereche de ciorapi groşi ? ».
Căci este adevărat, stimaţi spectatori. Cât baţi 2 Mai-ul în lung şi lat, nu găseşti decât ciorapi cu inimioare (oooo....) sau colanţi negri cu dantelă, (eerrrrr) necum vreo pereche sănătoasă de ciorapi de bumbac, care să te mai apere, pe sub pantaloni, de frig. Posibilele hanorace au pe ele scrisuri generoase, aurii sau argintii, pe care firea mea posacă e departe de a le aprecia. Probabil vă întrebaţi de ce ar mai conta în asemenea momente, dar zău, mie îmi este foarte greu să dau bani pe o chestie care îmi displace total, dacă nu se numeşte şubă ( tot în asemenea momente).
Imaginaţi-vă că de e 2 zile meditez cât se poate de serios la posibilitatea de a face un duş fierbinte. Îmi tot fac curaj cu câte o duşcă să intru în baia încălzită, pentru ca mai apoi să ies în camera ca un gheţar. Cineva m a rugat să i aduc ceva cadou de la mare. Dacă fac duş, o să am unul potrivit : o pneumonie.
Mă uit pe geam, văd cum o pisică neagră îi mănâncă mâncarea lui Kiri care, liniştită, zăcând în plăpumi, habar n are ce se petrece sub nasul ei.
1.5.07
2 Mai de formula 1
Înapoi, în 1992 sau 3 nu m aş fi putut gândi niciodată că o să ajungă să treacă (vreodată!) atâtea maşini prin 2 Mai. Mai ţine minte oare Kirk când ne a enervat un tir şi am pus masa de la pizzeria lui Nicu în stradă, noaptea ? Sau când ne a supărat o maşină şi ne am întins pe jos, na, mă, calcă ne, poftim.
Astăzi trebuie să fii atent, că te spulberă, la fel ca, la balcic, vecinii bulgari. Poate o să fac eu ce am făcut şi la bulgari...sau poate nu, că aici îmi iau bătaie.
Sunt pe verandă cu un alt personaj, Pink Floyd. E, totuşi, aşa de bine, încât cine doreşte să vină e aşteptat de mine...cu high hopes.
Astăzi trebuie să fii atent, că te spulberă, la fel ca, la balcic, vecinii bulgari. Poate o să fac eu ce am făcut şi la bulgari...sau poate nu, că aici îmi iau bătaie.
Sunt pe verandă cu un alt personaj, Pink Floyd. E, totuşi, aşa de bine, încât cine doreşte să vină e aşteptat de mine...cu high hopes.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)