Rapide

Ieri am văzut în metrou două fete surdomute. M a făcut să zâmbesc limbajul lor foarte expresiv şi felul în care zâmbeau, mult mai...destins decât cei care aud (...toate prostiile). Când însă s au pus pe un râs năvalnic, m am cam întristat. şi râsul era mut.

Ce mi place Mika cu Grace Kelly! Sper să nu fie un succes de o melodie, dar şi asta care e îmi provoacă , nuş' de ce, o dispoziţie grozav de bună. Zău dacă te înţeleg, Luci Moga. De ce ţi se pare "ciudăţică ?" Poate iese în evidenţă PREA MULT. Ei, d aia îmi place mie aşa mult. Cine se evidenţiază se adună, ha.

Azi văzui o Corolla cu număr de Zapp (mă rog, cu un singur p). În faţă şofer la costum, în spate doamnă blondă, middle management, aranjată frumos. Tabloul ar fi cât se poate de normal, dar pe mine m a buşit râsul din prima. Păi cine naibii stă în spate ca o doamnă într o ditamai maşina de teren ?

Tribut Liviu Tudan

TRIBUT LIVIU TUDAN


Toţi vocaliştii mei preferaţi (şi încă unii pe deasupra) se regăsesc pe acest disc emoţionant. Şi, ca o dovadă în plus a harului lui Liviu Tudan, toţi au găsit câte un cântec care să le vină mănuşă, şi pe care să-l poată cânta aşa de firesc, de parcă ar face-o zilnic, în concertele lor. Aproape că m-am jucat la începutul fiecărei piese,să ghicesc ce solist o va cânta, şi n-am greşit decât la una, în sensul că nu l-am recunoscut pe Leo Iorga (ieşit din circuitul mare, din câte ştiu eu). Dan Bittman cântă „Joc în doi” şi, dată fiind perioada în care a fost compusă piesa, sună la fel de tânăr ca în al său Incognito. Melancolicul Ioan Gyuri Pascu abordează „Pasărea iubirii” şi aproape că recunoşti aici un filon pentru piesele frumoase şi pastelate pe care le-a compus de-a lungul timpului. Adrian Despot şi-a ales „Copilul şi soarele”, una din cele mai frumoase piese marca Tudan, pe cuvinte potrivite magic de Corina Brăneanu. De altfel, întregul material a fost înregistrat şi mixat în studioul inimoşilor de la Viţa de Vie cărora, poate suna penibil, dar îmi vine să le mulţumesc eu pentru ce treabă frumoasă au făcut ( ca şi lui Dorian Ciubuc şi casei de discuri Roton, pentru acest omagiu). Aşa cum era de aşteptat, (simt nevoia să mai zic încă o dată asta, fiindcă, repet, fiecare solist parcă e exact „de acolo” la piesa pe care o cântă) Mircea Vintilă face o variantă veselă şi zîmbăreaţă la „Alfabetul” – de altminteri eu sunt convinsă că el înregistrează şi cântă zîmbind, nu ştiu de ce. Mai sunt Bodo de la Proconsul, Mihai Georgescu de la Bere Gratis, (într-un efort vocal căruia reuşeşte să-i facă faţă cu cinste) Mircea Baniciu (fiecare cu murgul lui, are şi Liviu Tudan unul) şi Cristi Minculescu, care cântă „Iubirea cere pace planetară”, la care-mi aduc aminte cu nostalgie că o cânta mama prin casă, când eram mică, şi de atunci îmi plăcea foarte mult, poate fără titlul cam pompos al poeziei lui Lucian Avramescu.
Recunosc, preferata mea absolută este varianta lui Adrian Pleşca Artan la „Promisiuni”, o piesă aşa, mai Oblomov, din care solistul de la Timpuri Noi face aproape un gag. Discul este închis de „Lumea ca o pradă” cu Liviu Tudan şi aici, încet, toate cuvintele mari simt că-mi dispar. Mai simt doar o ceaţă uşoară care îmi coboară peste privire. Sunt nişte lacrimi pe care le strâng din ochi şi le adun în gât, în timp ce mai pun o dată discul. Ascultaţi-l şi voi, pe lângă galeria memorabilă de voci care fac din el o mică bijuterie comercială, aveţi posibilitatea de a face cunoştinţă cu sufletul lui Liviu Tudan, care a plecat cu discreţie, să iubească în Cer.

Ana M. Călin
ce_stii_tu@yahoo.com

Home2

Am rămas datoare plantelor pe care le am acum. Păi, în ordine ar fi cam aşa. Cea mai vârstnică e o doamnă crăciuniţă, pe care mi a adus o ancuţa n acum 3 ani, de ziua mea. Era nu mai înaltă ca o palmă de pianist şi îmbujorată toată de boboci ascuţiţi. Era să mor de nervi când am văzut cum, la 2 zile, încep să cadă nedesfăcuţi, dar pe urmă mi am dat seama că planta e prea mică să poată hrăni atâtea flori. De atunci înfloreşte când vrea ea, de obicei prin noiembrie, pe lângă ziua mea de naştere, aşa că între noi nu i mai spun Crăciuniţa, că nu se recunoaşte. Între timp a crescut mare de tot, stă pe un dulap şi aduce cu un motan. Verde.
Un an mai târziu, tot de ziua mea, am fost la Mannheim. Şi cum mă fâţâiam eu într o seară pe străzile nemţeşti, am descoperit 2 cămăruţe de florărie, plină ochi de tot felul de minuni, printre care alte preferate de ale mele, florile Crăciunului, adecă crăciuniţa occidentală cum ar veni. Intru şi încep să mă îmbib de parfum. Aud din camera cealaltă (florăria era liniştită şi părea goală) pe nemţeşte ceva. Nevăzând omul, am crezut că vorbeşte el cu cineva şi mi am văzut de admiraţie mai departe.
După 10 secunde, apare un domn în vârstă, foarte calm, care spuse apăsat de această dată, aceeaşi treabă în germană. După tonul foarte uşor agasat mi am dat seama că mă întreabă, a doua oară, cu ce mă poate ajuta. M am scuzat, nu cunosc germana. Cum nu, dar de unde sunteţi, a făcut omul puţin convins (am păţit o tot timpul în ţările blonde...cum, nu sunteţi nemţoaică/olandeză ?) . Din România. Ah, zise domnul, şi a devenit foarte prietenos (ceea ce bruneţilor nu li se întâmplă, la mine, fiind blondă, cădeau în cap tot timpul, cum, dar sunteţi aşa blondă...) şi am început să discutăm, că ce vânt m a adus pe acolo şi aşa mai departe. Când a aflat că a doua zi e ziua mea nu l am mai putut opri să nu mi dăruiască un pui de floarea Crăciunului. S o aveţi mâine dimineaţă, de ziua dumneavoastră, în cameră, drăguţă doamnă româncă. Bănuiesc că a crezut c o s o las în camera de hotel, nu c o s o car cu mine prin avioane, cu inima tremurând să nu cadă sau să se rupă. Noroc că era exact cât tom degeţelul sau cât piticul acela care făcea baie într un ibric. Nici acum nu e prea mare, dar trăieşte bine merci în bucătăria mea liliputană. Dar nu vrea sub nici un chip să şi înroşească frunzele din vârf în preajma Crăciuniului. Mare scofală, m am obişnuit ca plantele mele să nu colaboreze când vine vorba de perioada în care ar trebui să se străduiască să facă şi ele ceva.
Nu mai ştiu când a intrat în viaţă o plantă care nu face flori, seamănă cu nişte frunze de porumb cărnoase, pătate cu alb. Nu e deloc drăguţă (ssst) şi mai e şi dezechilibrată – are vreo două frunzoaie cu un cap mai înalte decât suratele lor, mai estetice. Mi a dăruit o doamna de la masaj, care s a ataşat de mine într un mod aproape inexplicabil. Se comporta cu mine ca un părinte, iar când a început cu lasă te de fumat am părăsit o. Înainte de asta mi a dat această plantă ciudăţică şi neatractivă, care şi vede de treabă, crescând cu atâta îndârjire încât am ajuns la concluzia că ar fi frumos din partea mea măcar să i schimb vasul. Aşa că urmează nişte cumpărături, în curând, am văzut nişte ghivece faine la Târgul Mărţişorului, poate nu le sparg până acasă.
Ultima, dar deloc cea de pe urmă, este o ferigă pe care am cumpărat o, banal, din brico. Mi a rămas inima printre ele, în timp ce vecinu’ de sus se chinuia să mi găsească un bazin de wc şi o baterie pentru bucătărie, pe care tot el le a schimbat ulterior. Nefiind într un butic de artă pentru wcuri şi baterii, normal că m am plictisit şi mi s a părut meschin, aşa că am evadat la flori.
Ah, şi mai am un bambus, de care mi e şi ruşine, că tot aşa, nu prea ştiu cum să l îngrijesc. Îi mai tund rădăcinile, care cresc foarte repede în apă. În rest, vorba e că şi pe ăla trebuie să l tai, ca să crească, nu ştiu cum, ceea ce n am putut. Sincer, când îl văd, mă gândesc numa’ la pui cu… de la chinezi.

Home

Plantele mele vin din epoci diferite, dar se simt bine împreună şi în casă, în ciuda faptului că nu sunt o stăpână grozavă de plante, asta este.
Să încep cu plamierul care nici nu mai este în casă, şi nu mai este deloc, din păcate.
L-am primit de la Ancuţa, de ziua mea, în 97, cred, pe când lucram la Zone Records. A crescut mare, dar nu prea am ştiut eu cum să l îngrijesc, iar când am aflat, oricum târziu, că trebuie să l tai ca să dea alţi muguri, n am putut s o fac, că m a durut inima, ce, dacă îi tai omului capul îi creşte altul mai frumos ? Ce grozăvie. L am dus la tata la cabinet, unde a mai trăit cam doi ani până când a ajuns în stadiul de băţăgan cu ciuf, care s a uscat. Gurile rele zic că tata l ar fi sufocat cu apă, căldură şi dragoste, dar ştiu eu de la o doamnă cu boutique de flori că şi plantele au viaţa limitată. Poate atâta o fi fost a lui.
Am avut tot timpul ferigi. Prima a fost una din pădure, pe care am adus o în rucsac după o excursie cu elevii mei, la munte. Elevii erau în clasa I şi m au obosit atât de tare, încât când am ajuns acasă m am culcat lăsând biata ferigă în rucsac. Culmea, a rezistat până a doua zi, când am băgat o în pământ. N a fost niciodată deasă, dar era zdravănă şi a trăit vreo 2 ani. Cred că ăleia i a venit de hac mama, tot fără răutate, dar din neştiinţă. A doua ferigă a trăit vreo 6 ani aici, în casa mea, şi s a comportat frumos, iar eu am fost mereu moartă după ea. Îi făceam declaraţii drăgălaşe în şoaptă, ca să nu se prindă Kiri, care de câte ori aude o voce de alint care nu i se adresează ei, începesă latre, stricând geloasă armonia.
Tot nişte geloşi au stricat viaţa bietului bonsai, pe care l primisem de la Lulu. Îl chema Tom şi cu el vorbeam chiar tot timpul, până m au prins nişte prieteni care au început să sufle fum spre el şi să l...înjure, cică să l înveţe cu greul vieţii. Bietul bonsai a murit, nu ştiu dacă de la fumatul pasiv sau de inimă rea.
Am mai avut o plantă pe care am iubit o la nebunie, dar nu suficient cât să nu fiu neglijentă, aşa cum probabil îmi e nărvaul. Am luat o pui de la doamna cu boutique-ul de flori , era mică, cu frunze lungi şi cărnoase, ca de lăcrămioară, şi făcea nişte flori albe, ca nişte cale, dar mai înfuiorate şi graţioase. A crescut ca o tufă, semn că i a convenit casa şi stăpâna, care a dat o pe mâna morţii vara trecută. A fost foarte cald şi m am mutat la mama la curte şi am uitat să mai trec pe acasă câteva zile...
Acum să nu credeţi că omor flori. Am (în casa mea mică) 5 plante care trăiesc bine merci, plus laleaua adusă din Olanda, care e de un deget mare şi 3 foi, şi care stătu pe geam până ieri ( e de exterior) când am decis că e prea frig şi am băgat o în bucătărie, unde e doar friguleţ. Dar despre ele vă zic mai încolo, că acuma m am plictisit.

Liviu Tudan Tribute

Dacă vă interesează, se lansează Tribute pentru Liviu Tudan, într o distribuţie drăguţă. Mircea Vintilă, Dan Bittman, Cristian Minculescu cântă cântecele de la Roşu şi Negru, compuse de talentatul şi regretatul Liviu Tudan. Lansare oficială se face la TV, la emisiunea lui Dănutz de mâine,dar, mă rog, acolo nu putem ajunge toţi.
Al fa betul nu e greu :)

Serios ?

Cred că sunt bleaga satului. Pe cuvânt că habar n aveam. Tata zice că a făcut la embriologie, dar eu n am făcut medicina, deci pas embriologie. Iar la biologie-anatomie eu nu mi aduc aminte să ne fi zis aşa ceva, parol.Tata says: omul repetă la formarea intrauterina toată evoluţia regnului animal de-a lungul mileniilor. Şi mai exact, evoluţia filogenetică repetă evoluţia ontogenetică.
Vai de capul nostru. Mă rog, voi ştiaţi că avem branhii până pe la vreo 6 săptămâni de viaţă intrauterină??? Mă rog, în lumina noilor informaţii date de eminentul meu, oare om avea şi coamă şi coadă de leu până pă la vreo 8, aşa ? :)))

What ?

Nuş ce să mă mai fac cu mine, deoarece mi e din ce în ce mai greu să mă trezesc când e vorba de plecat naibii la serviciu. De obicei aveam problema asta vara, dar fin februarie...a început cam devreme,nu ?
En fin, mă trezesc, mănânc te miri ce, puţin cât să mi adorm bănuielile că stomacului nu i fac bine coffee şi cigarettes în pielea goală, după care mă surprind făcând diverse chestii prin casă (spăl vase rămase în chiuvetă sau le strâng pe cele din scurgător sau mai aşez câte ceva sau scriu pe blog!) deşi în mintea mea pulsează adânc, intermitent şi hotărât gândul vezi că trebuie să pleci la serviciu. Până una alta nu l bag în seamă, că am de scris-strâns şi când mă trezesc bine de tot e deja 10:04 ceasu’ şi nici n am scos câinele afară ! Asta înseamnă (cu ce chestii mai intime mai sunt de făcut) că iar ajung la 11:30. Eu cred că lenea şi sila astea auto asumatwe mi se trag de la prostia aia de Megastar, unde tre’ să filmez sâmbăta până târziu în noapte şi duminica să montez ce am filmat. Alţii se odihnesc în aste două zile, eu mă odihnesc joi vineri.
Pe de altă parte, de ce m oi văita atât, unii muncesc mult mai mult... eh...

Unde te ai potrivi în Europa

You Belong in Dublin

Friendly and down to earth, you want to enjoy Europe without snobbery or pretensions.You're the perfect person to go wild on a pub crawl... or enjoy a quiet bike ride through the old part of town.

What'>http://www.blogthings.com/whateuropeancitydoyoubelonginquiz/">What European City Do You Belong In?

O POALĂ DE SUBIECTE

Mă aflu pentru prima oară în situaţia de a nu şti ce să scriu. În situaţia de a nu şti ce să scriu, la ora 9 a dimineţii de marţi, când termenul de predare este cel mai bine duminica, cel mai târziu lunea seara. În cursul săptămânii trecute mi-au trecut prin cap vreo două, nu mai multe, idei originale. Le-am lăsat la o parte, fiindcă nu vedeam exact cum să le dezvolt, apoi le-am uitat. Pe urmă, mi s-ar fi părut de bun gust să vă scriu despre B-estival, care tocmai şi-a mai îmbogăţit trena de trupe şi cântăreţi cu Alice Cooper, bătrânul rocker care a câştigat şi el ceva la Classic Rock Awards. Vin, deci, să cânte la Bucureşti Marilyn Manson, Reamonn, Alice Cooper şi cu Faithless plus cele mai cool trupe româneşti, rock, electro şi hip-hop. Oamenii se plâng deja că biletele sunt cam scumpe. Chiar, şi despre asta aş fi putut să scriu, despre preţurile de talie europeană care invadează (şi e oarecum normal) piaţa. La concertul lui Katie Mehlua din Amsterdam un bilet era 77 de euro. Şi p-asta nu cred s-o asculte multă lume de aici, dar acolo a avut două spectacole cu sala plină. Mă rog, mi se pare un subiect trist ăsta cu banii, s-o lăsăm pe altă dată.
Aş fi putut să scriu despre premiile Grammy, dar prea m-am ofticat de rezultatele la anumite categorii, (Tom Petty şi Red Hot Chili Peppers, amândoi la best rock album ?! Nu-i frumos!) aşa că am renunţat. Despre finala Eurovision şi câştigătorul ei mi-a fost greaţă să vă zic, deşi anul ăsta, datorită contribuţiei deosebite a lui Marius Moga, scandalul a fost mai mare ca oricând. Şi în piesa aleasă se vede că suntem o ţară a influenţelor şi atât. Aş mai fi putut să-i trag un extra- comentariu la articolul lui Marius Chivu şi al meu din Dilema Veche, o revedere a celor mai bune 10 concerte din 2006, (mai aveţi timp să-l citiţi) mi se părea un crossover promotion de bună calitate. Dar am renunţat, fiindcă, în fond, chiar şi articolul a venit suficient de târziu, cât se ne asigure, cel mult, antipatia unor organizatori. În cele din urmă, aş fi putut aduce vorba despre Megastar, Pop Idol-ul local de la Prima, unde 12 concurenţi se luptă, cântând, pentru un titlu, o carieră muzicală şi un salariu pe un an, deloc de neglijat. Dar cum concursul îmi ocupă sâmbetele seara şi duminicile, m-am gândit că mi-ar fi greu să fiu obiectivă şi că, oricum, ajunge. Şi uite aşa am ajuns aşa târziu, fără subiect.

MAREA, ARTIŞTII ŞI BĂUTURA

Deci, nu am înţeles nimic din primul concert al lui Byron – de – capul- lui, care a avut loc în Bucureşti, pe 1 decembrie. Nu, el n-are nici o vină. Eu am ajuns prea devreme, iar concertul a început prea târziu, din cauza unui tobar cu mai multe obligaţii ( iarăşi trupe adunate din cinci formaţii, ce-mi place asta!). Între astea două momente s-a strecurat prietenul Titi, cu un amestec de licori, din care una te face să te îmbeţi, iar cealaltă te ţine treaz, dezastru total. A fost şi primul sfârşit de săptămână din luna Crăciunului...mă rog, scuze s-ar mai putea găsi.
Oricum, de acolo, de la intrarea în club, unde am rămas eu agăţată, am observat că a venit foarte multă lume. N-am mai văzut mansarda de la TNB atât de plină de mult timp (i-adevărat, nici n-am mai fost demult, dar, totuşi, să nu se mai poată da drumul la oameni, că nu mai e loc...). În al doilea rând, lumea aia multă nu a părăsit clubul în timpul cântării, nici ca să plece, nici ca să mai ia nişte aer, nici ca să bea p-afară. Ceea ce, logic, ar trebui să fie de bine. Înseamnă că i-a plăcut ce-a auzit. Eu sper să fiu cuminte şi să pot asculta în condiţie de sobrietate concertul lui Byron din Yellow Club, pe 15 decembrie.
Aud că situaţia ar fi fost mult mai albastră la concertul Kumm din Vama Veche, de sâmbătă, 2 decembrie. Curată nebunie, la care, dacă n-aş fi lucrat la Megastar, aş fi participat. Poate nu în bermude şi cu cremă de protecţie, cum a sfătuit ( şi a şi făcut !) cel mai iubit Kirk de la City Fm. Potrivit impresiilor, frigul de la mare (care trebuia şi el combătut cumva! ) i-a făcut pe unii să nu mai înţeleagă mare lucru din concertul pe care Kumm l-a susţinut, cu curaj, pe terasa de la Şoni. Aud, de asemenea, că toată lumea e sigură că acest concert ar fi fost bun.
Cam atât din relatarea concertelor unei trupe care a devenit două, spre disperarea noastră, a celor care ne-am băut minţile din Bucureşti şi până-n Vamă, ceea ce ar trebui să le dea de gândit. Adică lor.

ANUL REVENIRII

Fără discuţie, 2007 este anul revenirilor spectaculoase în muzica mondială. Cea mai sigură şi de amploare este reunirea Genesis, pentru că Europa şi USA au parte şi de un turneu ( Turn It On Again) bătut în cuie. El va rata “ de puţin” Bucureştiul, trecând în 21 iunie pe la Budapesta. Nu ştiu care este motivul pentru care Phil Collins, care părea că-şi anunţă retragerea cu acel Farewell Tour din 2004, s-a hotărât să-şi ia de mână colegii Mike Rutherford şi Tony Banks şi să plece din nou exact în acelaşi tip de „turnee istovitoare, care te ţin departe de copii şi familie”, dar, tot din declaraţiile sale, nu ar fi vorba de bani „ Cred că avem suficient de mulţi bani cât să nu ne mai pese de unde vine următorul milion”, a precizat Collins. La rândul său, Banks a comentat: “ Genesis este un grup de care se aude prea puţin în prezent. Vrem să le reamintim oamenilor că suntem un grup care a făcut destule lucruri importante în muzică”. Aşa cum era de aşteptat, nu s-a pus problema ca Peter Gabriel să se alăture Genesis.
Cea mai surprinzătoare şi, cred, încă nesigură reunire, este cea a grupului Police, după o pauză de 22 de ani. Sting, Stewart Copeland şi Andy Summers vor fi prezenţi sub titulatura de Police la ceremonia de decernare a Premiilor Grammy, în 11 februarie, a.c., la Los Angeles. În vreme ce unele reviste dau ca sigure 80 de concerte live în următoarea perioadă, site-urile celor 3 nu menţionează acest lucru. Totuşi, este posibil ca, la aniversarea de 30 de ani a lui „Roxanne”, trupa britanică,deţinătoare a 5 premii Grammy, să facă o surpriză frumoasă lumii întregi.
Ultimii, dar nu cei de pe urmă reuniţi sunt cei de la Van Halen. Dacă David Lee Roth declara la începutul lui 2006 că „ o reunire Van Halen este inevitabilă”, iată că aceasta se produce un an mai târziu, şi tot după 22 de ani de linişte. Ciudată va fi seara de 12 martie, când Eddie Van Halen va intra în galeria Rock’n’ Roll Hall of Fame, însoţit de o grămadă de membri cu o situaţie neclară : Roth pe de o parte, Sammy Hagar pe de alta. Wolfgang Van Halen (fiul lui Eddie şi actualul basist) şi Michael Anthony, fostul basist, care se consideră, însă, ca făcând parte din trupa omagiată cu această ocazie.Este încă greu de spus dacă va urma sau nu un turneu mondial, dar, în orice caz, aşa cum comentează Alex Van Halen, „ oricine va fi la microfon pe post de solist, va avea în jurul lui numai Van Halen-i”.

Nova Rock 2007

Cine vine ?:))))
Smashing Pumpkins, Pearl Jam, Marilyn Manson, Linkin Park, The Killers (YESSS!!!) şi Incubus!.

www.novarock.at

link

ce mult mi a plăcut articolul ăsta şi ce m a mai durut inima de ceea ce l a provocat. chiar, cum se face că întotdeauna când mă doare sufletul scriu ori chestii mişto, ori grosolan de proaste ? niciodată oneste sau pe lângă, să poată să închidă omu', acolo, un ochi.

http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=138&cmd=articol&id=3725

Re: Buşteni cu muzica

Pe această cale ţin să le cer scuze pentru toată lumea pe care le am pus o în cap celor 3 băeţi de la organizarea IWC 2007. Nu mi mai rămâne să zic decât că nu mă interesa concursul ăla dacă nu lucra la el cel mai drăgălaş dintre voi, că nu veneam în ruptu' capului până la munte, să mi scuip plămânii mei dă fumătoare înverşunată, că el, concursul, adică, a fost foarte frumos, chiar am reuşti să am răbdare să văd vreo 4 căţărători , mă rog, adică cât n am stat cu ochii după prostu' ăla şi că n general am pierdut sensul frazei încercând să mă scuzi. Primaru din Buşteni rămâne un neavenit, dar nu despre asta trebuia să fie vorba. Aşadar, scuze, iar acum mă duc să borăsc apa, tortul şi berea fără alcool, că friptură n am mâncat, iar ţigările erau ale mele:)
with all of my deeepeeest appreciation and LOVE,
a.m.c.

de jour

Azi i am zis lui Kiri merci. Oi fi înnebunit de tot?
Mă rog, pe lung povestea ar fi că atunci când Kiri se pune pe pat se lasă precum sacu' de cartofi de grea, de nu mai poţi mişca pătura. Şi am zis lasă mă şi pe mine să stau...ea s a ridicat şi eu am zis Merci. Reiterez: oi fi înnebunit ? De tot?

Iris Murdoch de la Dublin

Întâi i am citit prima carte, Fiul cuvintelor, şi abia acum, la a doua, m am uitat şi la biografie, de fapt pe primele două rânduri unde scrie că e născută la Dublin, undeva destul de devreme în secolul trecut.

Mă surprinde, fiindcă scriitura ei e extrem de modernă şi aplicată, (bine, or fi scrise târziu) scrie în mod sigur femeieşte, dar nu e deloc visătoare. Dimpotrivă, pragmatismul cu care conduce iţele destul de multe ale acţiunii, în Oameni buni şi oameni de bine, mi se pare covârşitor. Are o grozavă răbdare cu personajele sale şi te face să ai şi tu puţin respect pentru ele, chiar dacă te loveşti la tot pasul de ignoranţi, paranoici, nefericiţi şi jigodii. Parcă înainte de a începe să scrie, şi a făcut dintr o materie extrem de fină statuete cu toate şi le a studiat îndelung, întorcându le pe toate feţele şi băgându le unele în altele, cum fac (sau făceau ?) fetiţele mici cu păpuşile, când le pun să se pupe. Habar n am dacă scoate şi sunetul specific :) dar îmi place oricum.

Recomandare: Fiul cuvintelor şi Clopotul

Cele mai bune concerte ale anului 2006

Ana M. CĂLIN
Marius CHIVU

Peste patruzeci de concerte cu muzicieni şi trupe străine au avut loc anul trecut în România, record absolut în istoria show-business-ului de la noi care devine o afacere tot mai serioasă. Cine le-a organizat, ce merită povestit, care au fost cele mai reuşite concerte din 2006?
Marius Chivu: Să spunem dilematicilor că am dezbătut îndelung asupra celor zece opţiuni dintr-o listă iniţială de douăzeci şi patru de concerte văzute de noi doi. O problema a fost că la cîteva concerte am mers numai eu, iar la alte cîteva numai tu. Apoi, avem gusturi relativ diferite, lucru care, de fapt, ne-a şi motivat să alcătuim împreună acest top a cărui subiectivitate reunită, de altfel, ne-o asumăm.
Ana M. Călin: Bine zis, avem gusturi diferite, şi asta numai dacă e să-mi aduc aminte de piesele pe care mi le trimiţi pe messenger! Eu zic că mai degrabă ne-am bătut la sînge pe fiecare loc şi asta începînd de-acum o lună, de cînd te-ai gîndit să facem acest top. Şi dacă tot sîntem în faza de „deschidere", pentru mine Coverdale la München RULZ! Dar să n-o mai lungim. Iată ce a ieşit, în ordine descrescătoare:

10. Holograf (Sala Polivalentă, 5 decembrie, lansarea albumului Taina)
A.M.C.: Îmi place la Holograf-i faptul că adună oameni cît să umple Polivalenta de fiecare dată cînd au ceva de spus. Concertul de mai sus n-a făcut excepţie de la regula sold out şi a ieşit frumos, în ciuda faptului că Dan Bitman a căzut de pe scenă la a doua piesă, lovindu-se destul de rău. Încă n-am scăpat de clasicele baloane şi confetti, dar, cine ştie, poate la anul!
9. Apocalyptica (Arenele Romane, 31 mai, organizatori One Event şi Velvet Star)
M.C.: Am fost tare curios să-i văd live, deşi ultimele lor albume, tot mai mixate şi mai comerciale, m-au cam lăsat indiferent. Show-ul a fost însă, cu un termen clişeu, electrizant. Incredibil cît de bine sună violoncelele alea! Numere de virtuozitate instrumentală, tricouri date jos, public cîntînd versurile la cover-urile după Metallica...
8. Gotan Project (Sala Palatului, 20 iunie, organizator Fundaţia Aurel Mitran)
M.C.: Lăsînd la o parte întîrzierea de o oră şi jumătate, francezii au urcat pe scenă însoţiţi de zece muzicieni şi cinci cadrane pentru proiecţii... M-aş fi aşteptat însă la mai multă improvizaţie, concertul a fost doar corect şi curat. Şi fără deschidere.
A.M.C.: Faptul că am fost oarecum implicată în lucrul pentru acest concert m-a împiedicat să-l văd din faţa scenei. Şoferul autocarului cu artişti, care a virat înspre Bulgaria în loc să intre în România, îşi cere scuze pentru căldura îndurată în foaier.
7. Seal (Sala Polivalentă, 24 octombrie, organizator Events)
M.C.: M-am dus sceptic, căci Seal nu e, totuşi, nici Sting şi nici nu cîntă pentru discoteci. Dar oamenii au venit, iar histrionismul şi muzicienii lui au ridicat sala în picioare. Inutil să încerc a explica cum au sunat live „Crazy" sau „Killer/Papa was a rolling stone"! Iar „Love`s divine", în semi-unplugged, a făcut fetele să plîngă.
A.M.C.: Eu n-am mers cu nici o fată la concert, aşa că n-am văzut plîngînd pe nimeni. Şi, dimpotrivă, publicul mi s-a părut destul de plictisit şi venit acolo din snobism. Ceea ce nu l-a oprit din a fluiera ca pe stadion atunci cînd artistul a amintit de nevasta Heidi Klumm. Pentru mine, o voce grozavă, voalată, caldă şi... un bărbat foarte înalt.
6. Omara Portuondo (Sala Palatului, 23 noiembrie, organizator Fundaţia Culturală Phoenix)
M.C.: Ceva mai proaspătă decît Cesaria Evora (poate marea absenţă a acestui top) şi cu o voce mult mai bună, a cîntat - fără a fi acompaniată de minunata ei orchestră cu muzicieni unul şi unul - o variantă la „Besame mucho" care a amuţit sala la propriu şi la figurat.
5. Lake of Tears (Sala Agronomia, 11 martie, organizator Metalfan)
A.M.C.: Un concert al cărui succes în vînzarea de bilete i-a surprins pînă şi pe organizatori. Cele aproape 1800 de bilete s-au epuizat rapid, iar pe la uşi au stat alţi o sută de oameni îndureraţi şi dispuşi să plătească triplu pentru a intra în sala supra-aglomerată. O deschidere energică, asigurată de V.O.S. şi Celelalte Cuvinte şi un show halucinant (inclusiv la propriu) al celor de la LOT.
4. Shakira (Stadionul „Dan Păltinişanu" din Timişoara, 17 iulie, organizator Emagic Entertainment)
M.C.: Dacă organizatorii ar fi adus-o la Bucureşti, ar fi venit de două ori mai mulţi oameni. Oricum, ideea de a o vedea live cum îşi sprijinită chitara pe coapse... Căci, da, cîntă şi la chitară, nu doar compune şi scrie versuri!
A.M.C.: Eu cred cu putere în încercarea organizatorilor de descentralizare şi mă bucur de cîte ori au loc concerte mari în afara Bucureştiului. N-am mers la Shakira, că nu m-a interesat ca artist, dar aş merge oricînd la Goo Goo Dolls în Baia Mare.
3. Duran Duran (Sala Palatului, 19 octombrie, organizator Emagic Entertainment)
A.M.C.: Dacă ai fi văzut acest concert, nu mai iubeai atîta trandafirul DM! Cum zice John Taylor: „Some like it hot", şi hot a fost concertul! Simon le Bon a fost într-o formă vocală perfectă, iar umorul lui englezesc a gîdilat feminitatea mea... englezească. Nu puteau lipsi „Ordinary world" şi „Come undone", două dintre cele mai bune piese new wave ale secolului XX.
2. Billy Idol (Arenele Romane, 10 iulie, organizator Events)
M.C.: Cel mai subevaluat concert al anului şi cel mai bun sunet cu putinţă. Cu legendarii Steve Stevens la chitară şi cu Derek Sherinian la clape ar fi fost şi păcat! Un show de două ore memorabil, cu improvizaţii la tot pasul (mai ales pe „Flesh for fantasy"), în care punker-ul de 51 de ani a alergat şi a sărit pe toată scena (hmm, oare, cu ce s-o fi energizat!?), s-a dezbrăcat, a flirtat cu punkăriţele, a făcut conversaţie, a cîntat unplugged „Sweet sixteen", ne-a rupt cu „Eyes without a face", a pompat sînge în noi cu „Rebel yell" şi „Dancing with myself", iar cu... „Bucharest Woman", cînd bateristul şi tehnicianul au apucat fiecare cîte o chitară, ne-a trimis extazul în prelungiri. Un singur regreţel: n-a cîntat „Cradle of love".
A.M.C.: Dacă la Duran am fost vrăjită pe nepregătite, la Billy Idol ştiam sigur c-o să-mi placă. Ba chiar aş fi vrut să fie mai puţină lume ca să-l savurez cum trebuie, nu în înghesuială. A fost genul ăla de concert din topor în care sar scîntei din instrumente, construit pe crescendo, fără pauze de respiraţie şi meditaţie. Un entuziasm şi o zăpăceală generale au cuprins publicul feminin. Cred că s-au făcut mulţi copii în noaptea aia.
1. Depeche Mode (Stadionul „Lia Manoliu", 23 iunie, organizator Emagic Entertainment)
A.M.C.: Cu siguranţă cel mai puternic eveniment al lui 2006, chiar dacă fără voia mea. Mie-mi plac Depeche cîntaţi de Lacuna Coil şi Rammstein (deşi nu-mi plac nici ăştia). Pentru mine, DM sînt un foc rece. M-a înfiorat vibraţia pe care am simţit-o de la cei 42.000 de oameni, dar ceva m-a făcut să nu mă abandonez ei. I-aş spune un ciudat instinct de conservare, chiar dacă tu o să-l numeşti sindromul Gică-contra.
M.C.: N-ai organ, ca să zic aşa. Pentru mine, după ce i-am aşteptat 12 ani, ce mai contau cele două ore de aşteptare pe stadion să prind loc în faţa scenei! A urmat un vis cu 42.000 de martori: căciuliţa cu pene a lui Martin L. Gore, mesajele de pe globul digital pe „A pain that I`m used to" şi pe „Suffer well”, lanul de braţe ridicate şi unduite în ritmul de la „Never let me down again", flăcările şi decorul roşu pe obsedantele acorduri ale chitarei cu care începe „I feel you" (cel mai angajant cîntec de dragoste scris vreodată), dansul de pe catwalk al lui Gahan dezlănţuit, şi „Enjoy the silence" alături de un stadion întreg dacă poţi... Două săptămîni după concert am ascultat numai Depeche, eram în sevraj, voiam să-i urmez în turneu, să-mi tatuez versurile de la „Damaged people" pe spate între două pene de înger negru... Noroc că a venit concertul lui Billy Idol şi m-a readus la realitate!
Superlative, pe scurt
Cel mai bun site rock: www.metalfan.ro
Cel mai bun post de radio: City FM
Cele mai bune cronici de concerte: Re:publik
Cele mai bune conferinţe de presă: Fundaţia Culturală Phoenix
Cel mai bun festival rock: Peninsula (Tg. Mureş)
Cel mai mare număr de artişti pe scenă: Therion (100 de instrumentişti şi 70 de corişti, Sala Palatului, Fundaţia Aquarius)
Cea mai bună deschidere: AB4 (la Placebo, One Event)
Concert care n-ar fi trebuit ratat: Deftones (Arenele Romane, în deschidere: Coma, Implant Pentru Refuz, Crize, Subscribe şi Godmode)
Cel mai bun concert hip-hop: Killa Beez (Sala Polivalentă, Emagic Entertainment)
Cel mai scurt concert: Europe (Romexpo, noaptea de Revelion, 4 piese)
Cel mai lung concert: Ştefan Bănică Jr. (de fapt, o serie de patru concerte consecutive la Sala Palatului)
Cea mai inadecvată sală de concerte (dintre cele două pe care le avem): Sala Polivalentă
Cea mai proastă relaţie cu presa: Emagic Entertainment
Concertul cel mai prost organizat: Placebo (Arenele Romane, One Event)
Concertul cu cel mai prost sunet: Placebo (idem)
Cea mai proastă deschidere: Sistem (la Depeche Mode) şi Direcţia 5 (la Duran Duran)
Cel mai dement şi mai scîrbos concert: Bloodhound Gang (Arenele Romane, Events)
Cel mai violent concert: Exploited (Festivalul Rock La Mureş)
Cel mai nereuşit come-back: Celelalte Cuvinte (Teatrul Naţional din Bucureşti, Asociaţia Culturală Româno-Irlandeză)
Concertul cel mai playback: WASP (Cluj, Pro Music)

Ana şi ardoarea,adică eu, nu cartea...

acest text este scris astăzi...nu i aşa că seamănă cu cel de acum 2 ani, doar că e şi mai sec ? Fuck.

Ce brambureală de program e în viaţa mea, şi mă mai mir că ea, întreagă, e o brambureală. Hei, voi, cei ce munciţi de la 9 la 5, de luni până vineri, fericiţilor!
Aveţi un ritm, o rigoare, o explicaţie pentru restul zilei, care vă rămâne, desfăcut, la dispoziţie. Eu nu ştiu niciodată cum îl pierd, iar weekendul meu s a subţiat până la a însemna « vineri seara », pentru că sâmbăta muncesc jumătatea de zi dinspre seară, până la 12, când chefuielile, întâlnirile şi trăsnăile voastre se ţin lanţ. Iar, mai nou, duminica, atunci când voi vă refaceţi, o să zac din nou în faţa calculatorului, frecând imagini. Între toţi aceşti munţi de lucru se mai întâmplă chestii mici şi nesimnificative, cum ar fi ziua lu’ frati miu ăl mic ,(mâine la prânz, mulţumesc) nişte ochi căprui, un şniţel şi un pahar de carcalete la Cătălin.
Tot ce fac este să muncesc pentru nişte bani, care mi asigură genul ăsta de experienţe la repezeală, o zi la Munchen, două la Budapesta, cât costă cadoul, ok, ia i l, aruncat cu bani în mese de la restaurant, marţea şi joia la băruleţ, fix, mobil, dolce, internet (mda, cred că viaţa mea personală e aici, pe internet). Nu mai am timp şi bucurie să cutreier magazinele în căutarea unei fuste care să vină bine pe fundul meu mare, mai mult de jumătate de oră n am petrecut nicăieri decât într o librărie afumată din cartier, de unde am ales cu greutate două cărţi pe care am dat jumătate din banii pe care i aveam la mine. Pentru că trebuie să dau banii pe ceva !!!Sunt aşa fumată, că nici la concerte nu prea mai am chef să merg, iar Liviu, cu veşnica lui atitudine rezervată, a ajuns încet încet cel mai confortabil prieten al meu. Unde mi e ardoarea ? Ce am făcut cu ea ? Este sâmbătă, ora 13:43, am dormit până la 12 şi pentru mine ar putea fi acum şi ora 9 şi ora 19:30. Important e să nu fie ora 20:00 şi să nu fi ajuns în Pipera, la filmare. Căci la ora 20:00 începe... Megastar. Un program de care pe voi, fericiţilor care munciţi între 9 şi 5, de luni până vineri, şi sunteţi atât de întregi la cap încât vă veţi afla, la ora aia, fie la o petrecere, fie pe o pârtie, fie într un bar, fie la un film, vă doare în cur, nu i aşa ? Acolo s a dus ardoarea mea.

Ieri mi am făcut un ness

Acesta este un text scris în urmă cu 2 ani, dar mie mi place mult. Între timp, ness ul a ieşit din viaţa mea. Nu ştiu dacă din păcate sau din fericire, dar Luci zice că până la urmă mi ar fi dat sângele pe nas de la el. Adică de la ness. Aşa că o fi totuşi din fericire...
Ce ciudat începe de fiecare dată o zi care ştii că nu ţi va folosi la nimic.Intâi că te trezeşti chinuit pe la 3 dimineaţa şi iţi dai seama că, fie ce o fi, n o sa mai poţi adormi la loc, la fel. Primul dintre firele zilei ce urmează s a rupt, măturat de vreun gând răzleţ şi nu ştiu dacă fericit.În zorii zilei te întorci în mod reflex cu faţa spre fereastră şi îţi uiţi visele.Deschizi ochii şi ţi începi ziua alb, fără nici o experienţă din somn, fără să fi tras vreun fel de învăţăminte dintr un vis urât, fără să zâmbeşti în urmă, cu încrederea zilei care tocmai se naşte, unui vis frumos. Caşti ochii şţi nu ţi place nimic din ce vezi la tine în cameră. Oricâte exerciţii ai făcut peste ani, azi tot nu te umple de bucurie feriga care a crescut, căţelul care dă din coadă, viitoarea aromă a cafelei. O corvoadă să o uzi, o corvoadă să l scoţi afară, dar poţi să eviţi, morocănoasă, corvoada cafelei. Faci un ness. Tare, crud, vicios,pervertit. Ca un copil de 12 ani care se uită la tv, fără acordul parental.” Fă mi un ness” sună rece,impersonal, nu implică nimic şi nu oferă nimic. “Fă mi o cafea” e semnalul languros al unor discuţii lungi, al unei lecturi profitabile sau măcar al unei biete dimineţi zâmbitoare. Fă mi un ness seamănă cu o despărţire. Neavând de cine să mă despart, îmi fac un ness mie. Interesantă mai e şi opţiunea asta reflexivă. Cel mai mic rău pe care ţie ţi îl faci e un ness. Urmează ţigara, băutura şi mâncarea nesănătoasă. Şi, dacă aşa ai început ziua, ştii sigur că o să ţi le faci pe toate. Într o astfel de zi nu ţi vine să ţi găteşti ceva sau s o duci până la capăt treaz.
Dacă îţi permiti, începe ţi o zi nasoală cât mai târziu. Eu n am nici măcar acest beneficiu, matinală din fire fiind. Trebuie s o iau pe toată în freză, de pe la 5 dimineaţa şi până când mă ţin nervii departe de pat. Aş putea, desigur, să mă bag înapoi în el, să mi trag patura peste ochi şi săi ţin mai departe închişi cu forţa, dar, vorba cuiva, one bad day is better then no day.
Cum ar fi să vorbim mâine, 12 noiembrie, şi să mă întrebi ce am făcut ieri.Organizată cum sunt, mi aş pune imediat în pagină faptele cu începutul aaa, ieri a fost miercuri, păi am fost la…tu, puţin nedumerit, ai ridica din sprâncene (sau, în fine, ai face orice alt gest ţi ar pune în joc mimica frumoasă, scurtând drumul spre maturitate al ridurilor de expresie) şi m ai corecta: nu, a fost joi. Cum, aş clipi sper, orbită de soarele zilei de 12 noiembrie. Ieri, faci tu, răbdător, a fost joi, 11 noiembrie. Eu mă caut prin buzunare, îmi verific discret mirosul, – oare am stat o zi fără să mă spăl? – părul de pe cap şi unghiile. Parcă le găsesc pe toate la locul lor, fără surprize neplăcute, dar tot căzută în cap sunt, eşti sigur că a fost ziua de ieri? O zi pe care eu n am trăit o şi tu da, ca să nu mai vorbim de restul lumii, căci acum îmi spui că lucruri importante s au petrecut, cum era şi normal, unii au continuat să moară , alţii, la fel de imperturbabil, să se nască, oricum, faţa lumii nu mai e la fel şi eu am ratat schimbarea. Oare cum o să mă descurc mai departe cu acest handicap îngrozitor, în minus cu o zi, în urmă cu ea, caut disperată un semn al trecerii MELE prin viaţa de ieri şi ţi răspund, în fine, turbat de senină: Aaaa, păi ieri mi am facut un ness.

Hmm

Shakira says ( Illegal) :


You said you would love me until you die
And as far as I know you're still alive.

şi pe cuvântul meu că o văzui chiar acum la vh1.

Instantaneu

Acum câteva minute stăteam la stop la Polonă, vedeam în faţă un început de asfinţit superb şi clipeam încurcată, când am mi a venit la ureche o şoaptă, călduţă şi evanescentă: nu ţi mai face griji, sosesc. Cu după amiezele furibunde, cu parfumul ăla sălbatic, concentrat sub ramurile nucului de pe strada aia unde tu crezi că locuieşte fericirea. M am întors brusc şi am văzut pe geamul maşinii o siluetă dispărând în grabă. Era a primăverii. Aşa că vă zic şi vouă.

Spre consolarea mea,

Prietenul Liviu mi a trimis o scrisoare alcătuită de el acum ceva vreme. Nu citez decât 2 scurte fraze, care m au făcut întrucâtva să râd, prin haioşenia lor intrinsecă. Recunosc, la prima mi a mers mie mintea strălucit, as usual.

Liviu says: Dimineata a plecat si noi nu apucasem, in bunul meu obicei de a fi stangaci, sa facem cunostinta.

Ana says : Te înţeleg, cunoştiinţă se face de obicei cu dreapta.

Liviu says :Dupa ce am iesit la piscina, am hotarat ca e momentul sa nu te mai vad.

Ana says : Iarăşi te înţeleg, este foarte posibil ca, după ce vezi pe cineva la pisicină, să nu mai vrei s o vezi. În ambele sensuri.

Mi a mai plăcut mobilul lui Liviu de a scrie o scrisoare de dragoste.
...o scrisoare iti da sansa sa o incepi cu "Draga Andreea",avand totusi acoperirea politetii.

Ana says : noroc că nu trebuie să ajung la scrisori, fin'că am un prieten pe care l cheamă Dan şi pot să i spun cu toată uşurinţa dragă Dan. Bittman.

Pansee de fum

Datorită fumătorului Liviu şi a fumătorului Alex ( e drept, conjunctural şi mult prea puţin ca să l menţionez aici, dar vreau să părem "gaşcă") am văzut Thank You For Smoking, un film foarte haios încă de la generic (toate numelele din distribuţie, casting, etc, sunt trecute ca branduri de ţigări). Departe de a fi o pledoarie pentru fumat, TFS oferă libertatea alegerii. Şi cum mesajele contra fumatului nu pot veni decât pe un ton grav, (Fumatul ucide!) era evident că partea "cealaltă" nu se putea reprezenta mai bine pe sine decât prin băşcălie. Un moment de vârf al filmului este întâlnirea dintre purtătorul de cuvânt al Big Tobacco Company şi Marlboro Man, (cred că i chiar originalul!?) cu o valiză de bani între ei. Unul trebuie s o ofere în aşa fel încât celălalt să n o refuze, cu cancerul lui în fază terminală cu tot. Un moment slab al filmului este întâlnirea aceluiaşi purtător de cuvânt cu un mare trăgător de sfori de la Hollywood, interpretat de Rob Lowe. Mă rog, întâlnirea în sine n ar fi rea, (cei doi discută despre posbilitatea de a advertisingui ţigările în filme la nivel de sf, într o producţie în care Catherin Zeta Jones şi Brad Pitt şi ar aprinde câte o ţigară după o partidă de sex fără gravitaţie, iar rotocoalele de fum scoase de mascul costă 5 milioane de para) dacă Rob Lowe, la frageda lui vârstă, n ar arăta ca şi cum fiecare bucăţică din pielea sa de pe faţă este ţinută şi trasă de 5 degete. Liftingul îl face total inexpresiv..sau poate d aia l or fi şi ales, că n fond, filmul e celuloid... Anyway, eu sunt gata să pariez că noi, fumătorii, "datorăm" acest film vreunei organizaţii care luptă împotriva fumatului. Nu cred că UE.
Că tot veni vorba, gaşca veselă de fumători le mai cuprinde îndeaproape pe prietenele Miki şi Amalia, dintre care una a venit cu o idee năstruşnică , iar cealaltă poate s o pună în aplicare. Să dăm în judecată statul român (ulterior UE şi pe toată lumea) că ne nesocoteşte drepturile. Ne simţim ostracizaţi în tren, iar din barurile în care nu mai sunt libere decât locurile de nefumători trebuie să ieşim cu coada între picioare, chiar dacă sub privirile îndurerate ale patronilor care şi aprind ţigări pe după tejghea. Asta în vreme ce pe nu ştiu unde, un patron care a pus un banner pe uşa cârciumii " Aici se fumează!" a fost luat la puricat şi amendat cu o sumă deloc neglijabilă, pentru că a încercat să apere atât drepturile fumătorilor, cât şi ale nefumătorilor. Nu fumezi, nu intra, a zis omul, iar OPC ul i a sărit în cap. Adică ce, nefumătorii n au şi ei dreptul să mai tragă câte un fum, din spaţiile lor special amenajate ?!
Ca să continuăm în acelaşi ton, mă uit la pachetul meu de Pall Mall Lights şi mă bufneşte râsul. Unul din avertismente mi aduce aminte de bancul: un tip ia de la chioşc un pachet de ţigări, se uită la el şi l azvîrle la loc vânzătoarei, întrebând o: Nu poţi să mi dai unul cu cancer ?! Vânzătoarea ia pachetul şi citeşte pe el : fumatul cauzează impotenţă.
Am zis Pall Mall Lights şi întăresc. O îndrăgosteală m a făcut, nu să fumez, ci să aleg această marcă. Eram îndrăgostită de un bărbat care le fuma p astea (ciudat, ulterior am fost îndrăgostită de unul care fuma Marlboro Lights şi de altul care fumează Lucky Strike, dar n am preluat niciodată acest branduri, poate mai fumez din când în când câte una...) şi ţin minte că odată, una din promoteriţele de Pall Mall m a supus unui chestionar, căruia i am răspuns cu entuziasm, ( păi nu e ca şi cum aş fi fan Steaua?! Ce, Steaua nu face rău la inimă ?!) iar când a ajuns la întrebarea: De ce aţi ales Pall Mall ? Şi i am răspuns, onest, ceea ce v am zis mai sus : m am îndrăgostit de un băiat care fumează aceste ţigări şi am vrut ca, şi aşa, să fiu alături de el. Aia a lăsat pixu' jos şi a plecat. Nici acum nu sunt în baza lor de date.
Sunt în schimb într o bază de date de dată mult mai recentă, aceea a celor care au vrut să se lase de fumat de dragul cuiva. Mi au fost confiscate şi ţigările şi nu m am supărat, (vai, dacă aţi şti cât fumez, dacă nu sunt atentă !) doar că m am simţit mult mai emoţionată, iar mâinilor (pentru că nu puteau fi pe el) nu le mai găseam nici o întrebuinţare. Fumatul m ar fi ajutat să gestionez mai bine situaţia, poate, dar în acelaşi timp m ar fi ţinut departe de acel subiect, atât de dorit şi atât de împotriva fumatului. Am încercat să mi numerotez ţigările, am trecut, timp de câteva zile, pe mentolate, măcar să mi se facă greaţă sau să nu miroasă. Din *** (aici completează fiecare dintre voi cum doreşte) lupta s a încheiat foarte repede, în sensul că n am mai fost nevoită să mă lupt cu fumul ca să am câştig în cauza respectivă. Mă aflu înapoi aici, pe tărâmul fumatului ţigară de la ţigară, atunci când scriu ceva, iar în jurul meu e o mare tăcere, populată de rotocoale viorii şi graţioase, o tăcere instalată după ce lacrimile s au uscat.

*** nefericire

scurtă de tot

astăzi mi am scris din greseala adresa de mail ca fiind blablabla@primatvR.ro, ceea ce mă îngrijorează. Din mai multe puncte de vedere.

Promo

Din marea mea mărinimie (în ultimele două zile mi s a spus de 5 ori că sunt arogantă, măcar să se şi simtă, nuuu ???) vă ofer 2 bucăţele din articolul pe care eu şi strălucitul Marius Chivu l am terminat luni seară, într o baie de sânge...care, slavă Domnului, a avut loc la EL în apartament.
Topul Concertelor 2006, vineri în Dilema vecHe.


Marius Chivu: Să spunem dilematicilor că am dezbătut îndelung asupra celor zece opţiuni dintr-o listă iniţială de douăzeci şi patru de concerte văzute de noi doi. O problema a fost că la cîteva concerte am mers numai eu, iar la alte cîteva numai tu. Apoi, avem gusturi relativ diferite, lucru care, de fapt, ne-a şi motivat să alcătuim împreună acest top a cărui subiectivitate reunită, de altfel, ne-o asumăm.
Ana M. Călin: Bine zis, avem gusturi diferite, şi asta numai dacă e să-mi aduc aminte de piesele pe care mi le trimiţi pe messenger! Eu zic că mai degrabă ne-am bătut la sînge pe fiecare loc şi asta începînd de-acum o lună, de cînd te-ai gîndit să facem acest top. Şi dacă tot sîntem în faza de „deschidere", pentru mine Coverdale la München RULZ! Dar să n-o mai lungim. Iată ce a ieşit, în ordine descrescătoare:

XXXXXX (nu vă zic poziţiile din top, că nu mai daţi douăşcinci de mii pă revistă )



Gotan Project (Sala Palatului, 20 iunie, organizator Fundaţia Aurel Mitran)
M.C.: Lăsînd la o parte întîrzierea de o oră şi jumătate, francezii au urcat pe scenă însoţiţi de zece muzicieni şi cinci cadrane pentru proiecţii... M-aş fi aşteptat însă la mai multă improvizaţie, concertul a fost doar corect şi curat. Şi fără deschidere.
A.M.C.: Faptul că am fost oarecum implicată în lucrul pentru acest concert m-a împiedicat să-l văd din faţa scenei. Şoferul autocarului cu artişti, care a virat înspre Bulgaria în loc să intre în România, îşi cere scuze pentru căldura îndurată în foaier.


şi


Billy Idol (Arenele Romane, 10 iulie, organizator Events)
M.C.: Cel mai subevaluat concert al anului şi cel mai bun sunet cu putinţă. Cu legendarii Steve Stevens la chitară şi cu Derek Sherinian la clape ar fi fost şi păcat! Un show de două ore memorabil, cu improvizaţii la tot pasul (mai ales pe „Flesh for fantasy"), în care punker-ul de 51 de ani a alergat şi a sărit pe toată scena (hmm, oare, cu ce s-o fi energizat!?), s-a dezbrăcat, a flirtat cu punkăriţele, a făcut conversaţie, a cîntat unplugged „Sweet sixteen", ne-a rupt cu „Eyes without a face", a pompat sînge în noi cu „Rebel yell" şi „Dancing with myself", iar cu... „Bucharest Woman", cînd bateristul şi tehnicianul au apucat fiecare cîte o chitară, ne-a trimis extazul în prelungiri. Un singur regreţel: n-a cîntat „Cradle of love".
A.M.C.: Dacă la Duran am fost vrăjită pe nepregătite, la Billy Idol ştiam sigur c-o să-mi placă. Ba chiar aş fi vrut să fie mai puţină lume ca să-l savurez cum trebuie, nu în înghesuială. A fost genul ăla de concert din topor în care sar scîntei din instrumente, construit pe crescendo, fără pauze de respiraţie şi meditaţie. Un entuziasm şi o zăpăceală generale au cuprins publicul feminin. Cred că s-au făcut mulţi copii în noaptea aia.

Şi mai sunt încă 8 !!!
Enjoy Dilema VecHe

New baby

Azi vă prezint cu o oarecare mândrie coperta numărului ZERO
al revistei Explore, care e editată la Galaţi de Marian şi Tibi.
Subsemnata şi (woooosh) Andrei Gheorghe vor scrie, sperăm, şi în continuare, pastiluţe în această revistă ghid de entertainment în Galaţi. Să fie într-un ceas bun şi, dacă vreţi să daţi de ei, încercaţi la www.galleriacreative.ro

Iată şi articolul meu din nr. ZERO. Mă rog, mie mi se cam pare de toată jena, dar recunosc că am îngrăşat porcul şi l am scris în ultimul moment. Promit că va fi mai bine, iar acum nu mai am chef să i pun şi diacriticele, care lipsesc, de altfel şi din revistă!!!

Rubrica Muzichii şi Muzicuţe
MUZICA E ÎN STRADĂ

Despre Galati mi s-a spus ca e orasul unde nu prea se întâmpla nimic. M-am scarpinat în cap, nedumerita de ambivalenta acestui enunt. Pe de o parte, as da orice pentru un oras linistit, mai mic, mai curat , cu masini putine si oameni care nu sunt la fel de dispusi sa calce pe cadavare, ca aici, în Bucuresti. Atunci îmi aduc aminte de câteva seri petrecute într-o cârciumioara, în compania unor melodii de cheflii... Stop. Pe de alta, stiu ca n-as rezista mai mult de câteva zile în susurul Dunarii neamestecat de chitare si de larma voioasa a cluburilor care se umplu în fiecare noapte. Dar ce, voi n-aveti cluburi ? Nu le umpleti ? Ah, va lipseste muzica live ? Sunteti sclavii lui Blondy si ai AndreEi, de Revelion, Zilele Orasului si mai stiu eu ce sarbatoare reala sau inventanta, spre bucuria publicului neplatitor ? Pai atunci, e treaba voastra. La Buzau, la o aruncatura de bat, e un festival de rock, deja istoric. La Iasi e o adevarata isterie de câte ori paseste în oras orice grup mai rock decât Holograf. La Baia Mare, Sarbatoarea Castanelor aduna crema muzicii live, iar la Satu Mare Zilele Orasului se confunda cu o rockoteca în aer liber.Miscati-va. Blând, dar hotarât, spre piete. Cereti work shop-uri si festivaluri. Baluri de boboci cu Vita de Vie si concert de club cu Travka. N-avem club ? Nu-i nimic, cereti patronului la care va beti citirica înca din adolescenta, când chiuleati de la fizica, (sau poate c-o mai faceti înca !?) sa va puna Kumm, Cargo, Omul cu Sobolani, Grimus si cu Gândul Mâtei, cântati si dati amarnic din cap. Poate-i pica lui fisa. Muzica live, sete mare, vânzare si respect. Luati atitudine!Sau migrati spre locurile în care se întâmpla. Goliti barurile si discotecile din Galati si veniti încoace, la marele festival de la Romexpo, unde muzica va exploda în jurul lui 1 iulie. Luati trenul, avionul, masina sau motoreta si duceti-va la unguri, unde Roger Waters cânta pe 14 aprilie, iar reunitii Genesis, pe 21 iunie. Goliti orasul pe dinafara sau pe dinauntru. Asta s-ar putea sa le dea de gândit celor care cultiva pasivitatea în Galati. Forza fie cu voi.

astăzi două

băi, cum naiba reuşeşte timpul să le rezolve chiar pe toate ? Adică, uite, dacă se întâmplă ceva mişto, de exemplu, când lucrai la concertul Phil Collins. După vreo 3 zile rămăsesem doar cu vagile dureri de spate, amintirile s au aşezat repede în sertăraşe, ce frumos a fost, cât am muncit, ce de adrenalină şi gata. Dacă se întâmplă ceva naşpa, (opusul firesc al lui mişto) faci o criză de isterie, îţi bagi şi ţi scoţi toate alea pe care le ai ţinut alături ca să pari fată bună , (pardon, delicată, că bună n o să reuşească să ţi scoată nimeni din cap că eşti) bagi 100 de cafele, 400 de ţigări, un infarct psihic scurt, un somn fizic lung şi abracadabra. Eşti ca nouă. Al naibii timp, de acum o să mă adresez lui cu Domnule David Copperfield.

auziţi, am observat că machiajul pare să reuşească să scoată la iveală sufletul omului, mă rog, al femeii. Aproape toţi băieţii îţi remarcăCA lităţile dacă dai cu un rimel-dermatograf-ruj. Atunci cum se face că atunci când se întâmplă să pupi vreunul în atari condiţii o faci cam fără tragere de inimă să nu i rămână pe obraz ce ? Sufletul sau rujul ?

de la faţa locului

Ieri ştiu sigur că am avut o zi interesantă în trafic, dar cum în ultimele câteva zile am îmbătrânit simţitor, am uitat ce s a întâmplat exact, la fel cum mi am uitat şi cele doua idei pentru articolul Şapte Seri, avută una sâmbătă dimineaţă şi una parcă vineri seara, aşa că am sfâşit prin a scrie mizeria aia de articol despre Buşteni (mă rog, altă mizerie şi Buşteniul).
Aşa, ca să nu uit de azi, azi, dragi cititori pietoni, am avut parte de o venire liniştită până la serviciu, cu excepţia faptului că pe Lemnea, de pe trotuarul opus, printre maşinile din sens opus, mai exact după clasicul troliebuz sau microbuz sau ce naiba era, ca să nu vezi nimic, a ţâşnit o bătrânică. Foarte agilă, e drept, dar tot a trebuit să reduc subit şi drastic viteza de pe la vreo 40 până la 15 în aprox. 10 metri. Asta spre disperarea Kiei din spate, care, văzând probabil scena, a băgat o m. Din nefericire pentru ea, bătrânica, ajunsă în siguranţa 'rului amărâtei mele de supernova, ( chiar, de ce oi fi luat-o cu închidere centralizată ????grrrrr) s a întors şi s a uitat (mă feresc să adverbuiesc felul în care s a uitat, dar să zicem că mi s a părut puţin întrebătoare) la MINE, nu la Kia, iar de la mine a căpătat doar o înclinare uşoară din cap, cam cum face Kiri când nu înţelege ceva ( de exemplu cum poţi să fii atât de prost încât să ţi curgă ceva din ochi). Eh, mai târziu, când am lăsat să traverseze în siguranţă un căţel, în curba de la Liceul de Muzică, Kia s a enervat şi mi a trântit şi mie o m.

Întrebare

Oare faptul că Delma a inventat, în sfârşit, margarina cu aromă de UNT e mai bine sau mai rău decât atunci când le a inventat pe cele cu gust de brânză şi de şuncă ?
Mă gândesc că suntem mai săraci, fin'că untul parcă era mai ieftin decât brânza sau şunca. Totuşi, acum e mai uşor de făcut un senviş cu brânză şi şuncă. Iei felie, întinzi un strat de margarină cu unt, după care adaugi o felie sănătoasă de margarină cu brânză, peste care poţi să adaugi, pentru gust, o felie subţire de margarină cu şuncă.
Exclus roşii, sorry.

Now my days are growing cold

M-am priceput să fac al naibii de multe în weekend-ul ăsta.
Din 2-3 focuri şi vreo 4 răsuflări, zău.
Am terminat Să nu mă părăseşti pe la 5 dimineaţa, când eram într o stare cam de nedescris, probabil de la cele vreo 4 kile de apă şi 1 de bere fără alcool băute, dar să nu ne repezim. Să nu mă părăseşti, cartea asta tâmpită cu donatori de organe care se îndrăgostesc se termină fulminant de aşteptat, donatorii se despart, pentru că şi dau seama că nu are rost să fie împreună până la sfârşit, mai ales că tommy era în pragul celei de a patra donaţii, iar kathy nici n o făcuse pe prima, "ashea" că le era cam greu cu timingu. Problema e că la un moment dat se strecoară un nenorocit de paragraf în care Tommy îi explică lui Kathy că, după această donaţie, a patra, nimeni nu poate să ţi spună cu certitudine dacă vei sfârşi de a binelea sau doar clinic, urmând ca " la celălalt capăt să te aştepte un lung şir de donaţii, pe care nu poţi decât să le observi neputincios, până când eşti deconectat de la aparate". Este că i fază ?
În comparaţie cu această imagine, (al'minteri cartea se putea termina acolo, dar totul a trebuit să se termine mult mai excavat, gol, gol, ca un corp fără stomac, plămâni, rinichi,etc, 3 pagini mai încolo) ce trăiesc eu acum, în realitatea mea prostească, e un mizilic, nu ? Păi da, dar cu respect neţărmurit îţi spun cititorule, că o fi mizilic pt măta (băi, să nu vă ofticaţi, eu fac literatură dă blog aici şi mi a plăcut al naibii cum sună) pentru că eu am inima ruptă. Chiar, s o lua o inimă sănătoasă de la un donator nefericit ? Că tare aş vrea şi eu să văd cum se comportă una căreia, după mulţi ani de secetă sentimentală, îi place în sfârşit de unu' de cade din picioare ( ea cade din picioare de drag, dar nu ştiam unde să pun virgula, băiatul e bine, sănătos, are zîmbetul şi ochii din post-ul anterior) şi rânjeşte ca o tembelă pe toate străzile, îşi încântă prietenii cu un zâmbet nou, (ce e cu tine, ce s a schimbat?) e cuminte, nu se manifestă urât, nu dă din picioare, nu se îmbată, mă rog, face pe dracumpatru, ca să înţelegi, dar, evident că şi o fură regulamentar, i s a părut, n a înţeles, pupă mă pe obraz şi arivederci, deci cum s o comporta aia ? Peste cât timp o va lăsa inima mea să se buşească din nou ? Dacă o educ bine de acum încolo, cât e la mine, oare sunt şanse ca fucking niciodată ? că parcă n aş vrea să mă mai deranjeze cineva şi după ce crăp.

Internationally îţi spun...

Să ncerc să scriu simplu, japonez.
Are un zâmbet timid, dar deschis. Figura îi exprimă câte o stare pe rînd, ca în abecedar. E uşor de citit. Doar să înveţi literele.

Să ncerc să scriu simplu, scandinav.
Pare o persoană complet absorbită de o vâltoare puternică, din interior, comună singuraticilor, descreieraţilor sau celor care s au născut într un loc cu mai puţin soare decât ar fi fost nevoie.


Să ncerc să scriu simplu, sud american.
Am stat de vorbă cu el într un colţ în care comercianţii chinezi depozitează deseori excrementele de câini, îngroziţi de moartea iminentă, din care, în cartierul aromelor, se gătesc feluri delicioase, pe care le mănâncă îndrăgostiţii sau demenţii, în serile cu lună nouă. Primii ca să şi ghicească sentimentele, ultimii ca să l găsească pe Dumnezeu. Noi, liniştiţi şi străini, discutam în mijlocul mormanului de resturi.

Să ncerc să scriu simplu, ruseşte.
Arareori, când râde, privirea îi scânteiază scurt, a moarte cruntă.

Să ncerc să scriu simplu, româneşte.
Nu sunt în stare să mă duc, nici să mă întorc. Stau, paralizată de teama că aş putea trece prin stări neprevăzute, vecine cu agonia. Obsesia asta de a deţine inefabilul mă face să sufăr ca un călău. Victima e aici, şi totuşi scapă. Mai bine aş sta pe curu’ meu şi m aş da porumbel

Poliţiştii

Azi am văzut mulţi poliţişti şi deodată m am întrebat: toţi poliţiştii sunt urâţi de la mama lor ? Asta o fi vreo regulă eliminatorie la concursul la academie ? Sau păţesc la fel ca câine porc, ( pitbull, cum ăi zice ?) dar pe invers
Adică eu sunt convinsă că acei câine se fac răi pentru că toată lumea îşi fereşte privirea de la ei zicând "Îh, ce urât e!". Logic ar fi atunci ca poliţiştii să devină urâţi fiindcă toţi zicem Îh, ce răi sunteţi !

Abre Los Ojos

Pentru că n am fost niciodată în pas cu ceea ce se ascultă, se vede sau se citeşte ( cu 2-3 excepţii, când am fost înaintea modei cu nişte paşi, cum am păţit cu murakami, despre care astăzi nu mai poţi vorbi, fiindcă imediat sare unul cu o părere aiuristică) îmi iau câteodată o ţeapă grosolană. Bine, de ce să nu recunosc, am ales să văd Abre los ojos din cauză de titlu, zăpăcită de atâtea Almodovar-uri graţioase, aşa că tot snobetă m oi numi şi eu, hm ? Nu cred, cred că pur şi simplu sunt dezordonată în alegeri, iar dacă îmi propun azi să fac un lucru, poate că mă apuc de el la anul sau renunţ, mâine, caz în care nici nu ştiu cum e mai rău!

Dar să revenim. Abre los ojos e un film din 1997 şi stau să mă gândesc dacă atunci s a vorbit mai insistent despre criogenie, (oare piesa taxi tot atunci o fi apărut ?) pentru că asta este,până la urmă, tema filmului, deşi tratată absolut după ureche şi provocând, în fond, o încurcătură dezolantă printre personaje şi vieţile ( ?) lor. Nu sunt sigură că pluralul se cuvine, pentru că, de fapt, mare parte din ele sunt în visul lui Cesar, un tinerel frumos şi cu tupeu, care, în urma unui accident, trăieşte o mare dramă: chipul lui de adonis este cu totul mutilat şi viaţa lui ( de berbant, aş adăuga, maliţios) este distrusă. Aici intervine criogenia, care salvează cică whatever is left of him şi îl ajută să trăiască ceea ce şi ar fi dorit. În fine, nu se poate şti exact ce şi a dorit, întrucât el este de fapt mort, dar ăsta e un mizilic, ce nu face criogenia pentru om!

Kiri

Aşa o cheamă, şi e o oarecum cockeriţă, pe care am oarecum găsit-o acum 7 ani, într-un septembrie călduros. Şi a făcut intrarea în viaţa mea ţâşnind ca un cărăbuş ceva mai mare, dintr un tufiş de pe Batiştei.

Abia se aranjase noua mea garsonieră şi Alecu zicea n o lua, că te omoară mama, eu răspundeam dacă n o iau, mă omor eu.

O dată ajunsă (oare unde?) pe terasa unde trebuia să mă văd cu nişte prieteni ,(ehei, Cristi Brancu şi Alina, ce departe...) a devenit autoritară şi isterică. A lătrat tot timpul, s a urcat pe masă, a băut din bere (experienţă pe care, ca o stăpână responsabilă, am avut grijă să n o mai repete!).

Acasă a fost aproape cuminte. A ros un singur toc de uşă şi a săpat într un singur colţ de perete. În schimb, la părinţi, toată drăcUşenia ei de căţel mic ieşea la iveală, dându i dureri de cap atât mamei, cât şi blândei Cara, o canişă imperturbabilă, mai mult mobilă decât câine. Ca să nu mai vorbim de pisica Zoica, ce şi acum are momente de coşmar cu Kiri.

O cheamă Kiri, pentru că aşa i s a pronunţat numele, prost. În buletin scrie Quirit, nume hotărât de mine după o lungă perioadă de căutări, când, într o zi, mi s a părut că râde. Primele ei două nume au fost Connex şi 2 ani împreună, ambele date la masa aceea, pe terasă, ambele fiindcă m am gândi că n am reţea la mobil în 2 Mai. La 2 ani împreună, prietenii au reacţionat zicându mi că nu merit căţelul ăsta. Ulterior, când stătea în casă pentru perioada de vaccinare şi făcea un scandal monstru din te miri ce, (şi acum latră când se opreşte liftul la 5, iar de când mi am pus interfon, ai milă, Doamne!) i am zis Scandal. Nume care mi a rămas adânc în suflet, dar la care am renunţat din raţiuni sociale: m am gândit cum ar fi să strig Scandaaal pe stradă...

La mare, dormem în cort şi ea se îndeletnicea cu a trezi toată mica plajă din golfuleţ. Adormiţii din celelalte corturi au învăţat de la mine să şoptească în somn taci, kiri, kiri, taci, kiri, cum m au auzit pe mine. Doarme perfect în maşină şi acum acolo o duc, în ciuda privirilor chiorâşe. Când de plictiseşte seara, îşi ia singură drumul spre culcare. Îi las geamul deschis, iar în cort oricum la 8 eşti în picioare. Maximum.

O am de 7 ani şi mă antrenez intens pentru situaţia în care aş rămâne fără ea, mai tîrziu sau mai devreme. Aşa cum m am antrenat intens pentru situaţia în care voi avea câine, atunci când eram mică şi cântam cu mama de mână prin autobuze un căţeeeel, meteteeeeeeeeeel, eu mi am dorit...

Saturday Night Small Fever

subtitlu - prietenii mei

Pe la 6, când eşti la servici şi te sună Amalia, ştii că urmează vreo chermeză şi te bucuri în mai multe feluri. Fac nişte spaghete, zice simplu, deci e petrecere clar. Mai târziu, pe la 8, o suni s o ntrebi ce s aduci. Adu-ţi de băut, că mâncare este. În faţa casei, te întâlneşti cu miki şi observi, ca la conspiratori, că şi ea cară o pungă. cola, ice tea şi încă ceva. Tu ai venit cu 2 apă minerală pentru tine şi un vin pentru ei. Te ai hotărât să nu mai bei. Deocamdată nu ţi a reuşit nici aseară, dar cine naiba începe să nu mai bea de sâmbăta seara.
Vine şi bogdan, un tip cam nesuferit, cu un vin franţuzesc rose, într-o sticlă, strâmbă, pe care nu mai conteneşte s o laude, s o puneţi în vitrină, ce vitrină, mă ?
Vine şi alecu, cu bere pentru el o bea pe toată până se termină pokerul.
E şi Cămiloaie, mă rog, sorin, căruia i se zice aşa fiindcă e foarte înalt şi şi a găsit pe una tot înaltă, (deci ei sunt generic, cămiloaiele) cu care a făcut o fată, care va fi probabil tot aşa. Ăsta e haios tare, când începe să sune telefonul în surdină, zice că e nevastă sa şi că n o bagă în seamă. Telefonu începe să sune gradual mai tare şi atunci sorin conchide, simplu, acu' nu mai pot să n o bag în seamă.
E şi Remus, care renovează în casă şi are mutra aia de învins pe care o are toată lumea când are de a face cu meseriaşi. Noroc că are meseriaşi neserioşi, ( ce clişeu!) iar el e un tip isteţ, învaţă de la ei şi pe urmă face singur.
Apare şi Radu, sucit, obosit, ca mai mereu, de când a dat de muncă. E inginer şi coordonează şantiere mari. Bea câteva cola şi nişte vin, chibiţează pe la poker şi se cară acasă, să se joace pe calculator, deşi iniţial avea chef de o plimbare, că ningea frumos.
vifor e, ca de obicei, sufletul adunării. Se agită, dansează. pe Kraftwerk! Amestecă băuturile şi mă anunţă că trebuie să dorm la ei, să facem şou. Ţipă la mine să nu mai arunc cu săgeţile la darts, că i sparg uşile. Ne povesteşte de prima lui escapadă romantică, în clasa a VII-a, în urma căreia (deşi neconsumată) a ajuns la Miliţie. Bogdan ne povesteşte şi el cum l-a prins taică-su cu prima fată, pe care de fapt a dat o afară pe scara de serviciu, aproape dezbrăcată, în ciorapi şi bluzişoară,iar când aia n a mai rezistat de frig, a ciocănit la uşă şi i a zis senin tatălui uimit: am venit să l întreb pe bogdan dacă mai vine la cenaclu !
miki conchide c am fost ca la o petrecere arăbească. noi fetele cuminţi în bucătărie, băieţii la poker. vifor nu renunţă la ideea de a face show cu mine şi amalia, (jumătatea lui perfectă, chiar dacă haios mai înaltă, cu vreun cap jumate)
aşa că miki şo bogdan pleacă la culcare.
la ora 2, viforul obosit de atâta agitaţie, adoarme cu speedy şi saşa în braţe, lăsându ne fără show ul cel promis.
eu rămân cu amalia în bucătărie şi vorbim câte în lună şi în stele cum, periculos, ni se întâmplă mereu. Ultima oară am stat pînă la 9 dimineaţa, aveam cearcăne cât casa, când s a trezit viforu, proaspăt, care ne a luat la plesneală, nu ne a scos din distruse vreo juma de oră. Acum am încheiat onorabil, pe la 6:30, unde mai pui că m am făcut şi cu o pereche mişto de pantaloni de trening pe care mi i a dat amalia mie, că mi au plăcut. În poala lor stă laptopul de la care vă transmit acum. cum era aia cu ploaie şi vânt, am cei mai buni prieteni de pe pământ ? :)

Să nu mă părăseşti -Kazuo Ishiguro

Sunt cam la jumătatea cărţii şi nimic nu poate să distrugă legătura pe care o am cu ea. O carte delicată, cu un subiect oarecum înspăimântător - oameni clone, creaţi pentru a putea deveni donatori de organe pentru oamenii adevăraţi, aşa scrie în prezentare. Atmosfera în care trăiesc şi respiră aceste pepiniere de organe este de asemenea clonată, parcă artificial construită, liniştită, fără emoţii mari, (strică inima) fără tutun, (strică plămânii) fără alcool (strică ficatul)... Ziceam, un mediu fără emoţii mari, în care viaţa lor pluteşte de la o zi la alta, parcă din inerţie. Şi atunci, orice emoţie mică, fină, aproape insesizabilă, pe care un om "de afară" nici n ar fi receptat o, în ei, oamenii de la Hailsham, reverberează cu puterea unui vulcan.

Cutremurătoare este spaima şi senzaţia de vinovăţie pe care oamenii le simt în faţa acestor oameni clonă. Nu prea pot privi în ochi viitoarele organe, înmănuncheate într-un...om, ca şi ei.

Copiii de la Hailsham sunt crescuţi fără să li se spună mare lucru despre rolul vieţii lor, deşi, în vreme ce cresc, li se inoculează foarte firesc ideea că vor fi "donatori". Ei se gândesc la asta într un fel aproape amuzant, dacă n ar fi grotesc şi dramatic: că sunt ca nişte buzunare care se desfac cu un fermoar şi din care sare un ficat, un plămân sau alt organ. Fac gluma asta ori de câte ori vor să stârnească buna dispoziţie sau să i strice cuiva pofta de mâncare...

Ce se întâmplă când în tot acest câmp uriaş şi steril apare, atât de neaşteptată şi umană, iubirea ? Acuma o să văd...

O idee bună

evident marcată de post-ul MEU anterior (sunt o divă, ce mai)
DELIA a venit cu o idee excelentă, PĂ care propun s o menţinem. Ea a dat un titlu muzical zilei de azi. read comments.
Titlul meu pt azi: Friday I'm In Love.
da, it's a classic, şi mai e şi friday. sper ca mâine să nu fiu răcită şi titlul să fie Saturday Night Fever!!!

be our guests. postaţi titluri.

Calm cu playlistul

Ca să fie treaba clară şi să nu mai aud, naibii, nimic din trafic, ascult muzică la telefon, cu căşti (dacă citeşte tata: nu, că de fapt ascult încet, ăsta era doar aşa, un efect, să le iau ochii la ăştia!).

Să vă zic cu ce-mi păstrez calmul şi reflecţiile rutiere:
păi, în primul rând am un album întreg pink floyd, evident wish you were here, pentru că mie tot timpul îmi lipseşte ceva, de exemplu, acum, extinctorul obligatoriu, despre care vom afla că nu e obligatoriu, probabil după ce ne vom fi luat toţi, cum am păţit şi cu vesta. Este un album de ascultat în ambuteiaje şi cozi de maşini cum găsesc eu când mă dc după amiezele la antrenament, de fac 45 de minute din duca pân la lizeanu. În rest, e bun la drumuri mai lungi, că altfel n apuc să l ascult pe tot şi mă frustrez.
ca să nu rămân niciodată cu tartina nemestecată, mai am O piesă pink floyd, care însumează căldura unui album întreg, comfortably numb. Hello, is there anybody out there ? cânt şi oamenii de prin tramvaie se holbează deconcertaţi. Deci un floyd lung şi un floyd scurt, pentru orice situaţie.

Mai am o piesă pentru finalul de câte o zi, când îmi vine să mi plâng de milă, când ştiu ce am fost şi văd ce am ajuns, bad day a lu' unu daniel nu ştiu cum, care se leagă de minune cu carrie a lui europe. astea sunt de plâns la volan, numai că la mine au exact efectul invers, mă buşeşte râsul de atâta dulcegărie tristă.
Dar, mă rog, pe mine mă buşeşte râsul din aproape orice.